Dragostea ănvinge distanţe şi credinţe religioase, dar se împiedică în birocraţia românească

“Statul român mă ţine departe de femeia pe care o iubesc”
“Mă numesc Manuel Neagoe şi sunt din oraşul Breaza. Vă rog frumos să mă ajutaţi să rezolv şi eu o problemă. Vreau din tot sufletul să-mi aduc prietena în ţară, în vederea căsătoriei. Ea este de origine vietnameză. Ne iubim foarte mult şi nu putem trăi despărţiţi. Am înţeles că statul român îi va acorda dreptul la viză în scop de vizită. După terminarea zilelor indicate în viză, ea va trebui să se întoarcă în Vietnam, chiar dacă va deveni soţia mea. Statul român nu acordă vize pentru căsătorie. Statul român ne lasă să ne căsătorim în România, după care o obligă pe soţia mea să părăsească ţara. În Vietnam va trebui să depună un alt dosar pentru alt gen de viză. Eu nu am bani pentru atâtea deplasări ale soţiei mele. Sincer, nici nu cred că va rezista fizic şi psihic la toate acestea. Numai în Vietnam are de parcurs 1700 de km între Saigon şi Hanoi. Vă rog frumos să-mi răspundeţi şi să încercaţi să mă ajutaţi cumva. Statul român mă ţine departe de femeia pe care o iubesc din tot sufletul. Nu este vorba despre o simplă poveste de dragoste ci şi de dorinţa mea de a avea o familie. Thuan este familia mea acum, familia pe care nu am avut-o niciodată. Eami-a salvat viaţa în Saigon şi m-a învăţat să trăiesc într-o lume după alte reguli. Mă doare sufletul şi inima când o aud plângând în fiecare zi. Mă simt prea mic şi neînsemnat ca să mă pot lupta cu un sistem întreg”.O scrisoare emoţionantă, o rugăminte căreia i-am dat curs. Şi poate nu a contat atât povestea exotică de dragoste dintre unbrezean şi o vietnameză, ci faptul că un cetăţean român se simte “mic şi neînsemnat” pentru a se lupta cu un sistem. Mai ales că este vorba de un sistem din care fac parte numeroşi funcţionari care-şi sfidează concetăţenii, care se cred la locul lor de muncă aşa cum se consideră unii pe propria moşie…Am dat curs solicitării cititorului nostru. Povestea – extrem de interesantă – are multe aspecte din care funcţionarii statului ar trebui să tragă nişte concluzii… Nu o vor face, probabil, niciodată!

“M-am simţit foarte aproape de poporul vietnamez”
Manuel Neagoe are 33 de ani, locuieşte în Breaza şi este de profesie tehnician hardware. În 2007 a lucrat pentru o firmă din Praga. Aici a avut ocazia să aibă mai mulţi colegi vietnamezi cu care s-a împăcat foarte bine, ajungând să lege prietenii. Îi consideră nişte oameni foarte modeşti, simpli, cu multă putere de a suporta greutăţile vieţii fără să se plângă. După ce s-a terminat contractul respectiv, în 2008 s-a întors în ţară, dar tot cu gândul la prietenii săi vietnamezi. A luat decizia de a căuta de lucru în Vietnam, încercând în acest sens să-şi creeze nişte legături de contact şi să afle informaţii, prin intermediul unui site al prietenilor. Aşa a cunoscut-o pe Phan Thi Thuan de 23 de ani, educatoare la o grădiniţă şi studentă la o facultate de management. O vreme au purtat doar conversaţii amicale, profesionale s-ar putea spune, pentru că Thuan îl ajuta cu informaţii despre găsirea unui loc de muncă în domeniul său, ce se pare a avea o oarecare căutare în ţara ei. Cu timpul, discuţiile pe internet i-a apropiat, descoperind destule subiecte comune. Pe fondul unor amintiri plăcute pe care le avea despre foştii săi prieteni vietnamezi, a dorinţei de a-şi găsi un loc de muncă într-o ţară care îl atrăgea, a trecut cu vederea sfaturile prietenei sale şi s-a hotărât să plece la ea. Aceasta îi sugera că şi în Vietnam locurile de muncă se găsesc mult mai greu când se apropie sfârşitul de an. Tânăr fiind, poate şi cu puţin spirit aventurier, poate un pic trist de atmosfera tipic românească pe care o găsise în ţară şi pe care Manuel Neagoe o categoriseşte citându-l pe Gheorghe Zamfir: “suntem singurul popor din lume care ne urâm reciproc”, a luat decizia de a pleca în Vietnam într-un moment nepotrivit planurilor sale. A ajuns în oraşul Ho Chi Minh (fostul Saigon), unde era aşteptat de Thuan. L-a suit pe motocicleta ei şi l-a dus acasă, prezentându-l familiei sale. Manuel Neagoe a simţit că a fost bine primit.
“Vietnam înseamnă altă lume şi alte reguli”
Viitorul socru este agricultor şi îşi munceşte pământul cu ajutorul copiilor săi, două fete şi un băiat. Din păcate, soţia sa a murit de mult. Pentru Manuel Neagoe, întâlnirea cu Thuan a fost una de „gradul IV”. Pentru ea, la fel. Chiar dacă exista o legătură creată iniţial prin internet, faptul de a se vedea faţă în faţă, în lumea ei, nu a făcut decât să-i apropie mai mult şi totul să se transforme în scurt timp, într-o mare iubire. Manuel Neagoe povesteşte cum l-a făcut dragostea să depăşească mai uşor inconveniente precum dormitul pe jos, servirea mesei pe jos, meniul lor. Timp de trei luni, cât a stat la ei, Thuan a avut grijă de el, ca de un copil:”Nu puteam să stau singur, nu puteam să mănânc, nu puteam să dorm, nu puteam să merg pe stradă, nu puteam să fac nimic. Am fost ca un nou născut. Thuan m-a învăţat să trăiesc după alte reguli. Pur şi simplu am trăit ca un vietnamez”. Nu putea conversa decât cu Thuan, în limba engleză, restul familiei necunoscând această limbă. Diferenţa de fus orar este de 5 ore, fiind nevoit, în primele zile de şedere, să ia somnifere pentru a se putea odihni. Viaţa pentru un european în Vietnam este foarte grea. Familia lui Thuan este săracă, dar nu se plânge nimeni. Acest lucru l-a impresionat pe Manuel. Sunt oameni de o modestie şi simplitate rară. Thuan i-a spus că nu are nevoie de bani prea mulţi, putând să trăiască doar cu 60 de dolari pe lună. Poate că şi acest lucru i-a apropiat mai mult, pentru că nici Manuel nu este un om bogat. Locuieşte doar cu tatăl său, părinţii fiind despărţiţi de aproape 20 de ani. Mai are doar o mătuşă la care ţine enorm. Devotamentul lui Thuan faţă de el va merge până într-atât, încât a ales de bună voie să îmbrăţişeze religia creştin-ortodoxă, acceptând să fie botezată pentru a se putea căsători cu Manuel. Primit în casa lui Thuan cu multă căldură, a simţit că, în sfârşit, îşi poate întregi familia după care a tânjit toată viaţa.
La un pas de a fi expulzat din Vietnam
Pe parcursul celor trei luni, Manuel Neagoe a încercat, împreună cu Thuan, să-şi găsească un loc de muncă. Nu a reuşit, aşa cum, de fapt, prevăzuse şi viitoarea lui soţie că se va întâmpla, din cauza perioadei de sfârşit de an. Asta nu i-a împiedicat, totuşi, să se simtă bine împreună, să-şi trăiască din plin povestea lor de dragoste, să adune amintiri şi trăiri emoţionale de nedescris în cuvinte.Duşul rece care l-a trezit pe Manuel la realitate a fost momentul în care a constatat că a depăşit perioada de şedere cu o săptămână. La un moment dat se afla în situaţia absurdă de a nu mai putea părăsi Vietnamul, dar nici de a mai putea sta. Se găsea la un pas de expulzare şi de riscul de a primi interdicţie de a mai intra în ţara lor, o perioadă de timp. A apelat la ajutorul Ambasadei României la Hanoi. Dumitru Olaru, reprezentantul ambasadei, l-a ajutat să revină acasă, descurcându-l cu mare diplomaţie în legile drastice ale vietnamezilor. Ba chiar îi propusese să-l ajute să rămână în Saigon. Manuel Neagoe nu a putut accepta oferta, deoarece tatăl său se împrumutase de bani pentru a-i cumpăra biletul de avion. De altfel, doreşte să se căsătorească în România, aproape de cel care l-a crescut. Va trebui să aibă grijă de Thuan să o ajute să se adapteze noi sale vieţi alături de el. Este conştient că nu va fi uşor pentru nici unul dintre ei.Întors în ţară a început să se intereseze la autorităţile competente ce demersuri trebuie să facă pentru a o aduce pe Thuan în România, pentru a se căsători.
“În România, funcţionarii cunosc legile după ureche”
Pentru că îi purta recunoştinţă ambasadorului Dumitru Olaru, datorită solicitudinii de care dăduse dovadă şi-l ajutase să se întoarcă acasă, a apelat tot la acesta pentru a se informa. În acest sensi-a trimis un e-mail, solicitându-i datele necesare legate de căsătoria sa ca şi cetăţean român cu o persoană care are cetăţenie străină. Răspunsul primit a fost ireproşabil din punct de vedere al tonului şi exprimării, dar nu i-a fost de nici un folos: “Am primit mesajele dumneavoastră, vă înţeleg sentimentele, frustrările vieţii şi nerăbdarea de a fi alături de cineva cu care să puteţi confesa. În acelaşi timp, trebuie să acceptaţi ideea că viaţa are regulile sale care trebuie respectate. Pentru aceasta trebuie răbdare. Situaţia dvs impune, de asemenea, răbdare. Vă sfătuiesc şi acum, ca şi atunci când ne-aţi vizitat la Ambasada din Hanoi, să vă menţineţi echilibrul, să vă dozaţi răbdarea şi să parcurgeţi toate procedurile legale pentru rezolvarea situaţiei dvs. Ambasada noastră v-a sprijinit să vă reîntoarceţi cu bine acasă, să evitaţi expulzarea dvs din Vietnam şi interdicţia de a mai reveni, o perioadă de timp, în această ţară. Acum, revenit în România, va trebui să întreprindeţi pe lângă autorităţile abilitate demersurile care se impun pentru invitarea prietenei dvs. vietnameze, în vederea căsătoriei. La rândul său, Ambasada României de la Hanoii-a comunicat prietenei dvs toate informaţiile necesare în acest sens. Procedura legală este obligatorie pentru orice solicitant de viză, ea trebuie respectată integral şi, în acelaşi timp, presupune oarecare răbdare şi înţelegere. Am convingerea că după parcurgerea tuturor formalităţilor legale, situaţia dvs va fi rezolvată şi veţi avea bucuria de a fi găsit ceea ce căutaţi. Vă doresc succes”.Răbdarea lui Manuel Neagoe începuse să se epuizeze. Din mesajul ambasadorului nu reieşea nimic legat de ceea ce s-ar fi întâmplat mai departe, după încheierea căsătoriei în România. Nu putea să o cheme pe Thuan în ţară să se căsătorească, după care să nu aibe siguranţa că va şi rămâne mai departe.S-a gândit să afle informaţii de la Ministerul de Externe, prin telefon. Două persoane diferite, funcţionari, i-au dat informaţii bulversante. O dată i se spunea că Thuan poate primi o viză de şedere pentru vizită valabilă trei luni, făcând în acelaşi timp dovada mijloacelor de întreţinere în cuantum de 50 de euro pe zi pentru cele trei luni. Manuel i-a replicat persoanei că statul vietnamez ar fi mai mult decât curios dacă un simplu cetăţean de al său ar avea atâţia bani. Un alt funcţionar l-a sfătuit să încerce în acelaşi timp (ca un sfat benevol) ca, după încheierea căsătoriei în România, Thuan să se ducă într-un stat apropiat, de exemplu Bulgaria, şi să ceară viză de reîntregire a familiei sau să se adreseze şi Centrului Naţional de Vize din cadrul ministerului. S-a conformat şi a trimis un mail către acest centru, de unde a primit un răspuns legat de acei bani prin care Thuan trebuie să facă dovada mijloacelor de existenţă. Sau să facă dovada asigurării condiţiilor de cazare asigurate pe teritoriul României, pe perioada de şedere cuprinsă în viză. De parcă n-ar fi fost de ajuns atâtea condiţii, centrul respectiv i-a mai adus la cunoştinţă şi faptul că trebuie să facă dovada “mijloacelor corespunzătoare pentru întoarcerea în ţara de origine, deşi la eliberarea vizei s-a cerut numai bilet de călătorie până la destinaţie”. Statul român se crede vreo ţară a făgăduinţei, unde dau buluc străinii care îşi închipuie că vor depăşi criza financiară, sărind într-un picior!
Când există bunăvoinţă, se poate…
Pentru Manuel Neagoe, un bărbat care nu doreşte decât să se însoare cu femeia iubită, era din ce în ce mai greu să înţeleagă pentru ce toţi acei funcţionari pe care îi credea competenţi îi spun că trebuie să-i plece viitoarea nevastă, înapoi în Vietnam, după ce se căsătoreşte cu ea. Competenţele acestui Centru de Vize, din cadrul marelui Minister de Externe par a fi limitate, în condiţiile în care în răspunsul către Manuel Neagoe i se sugera următoarele: “În aceste condiţii în care vreţi să vă căsătoriţi în România cu prietena dvs., în cursul vizitei de scurtă şedere pe care aceasta o va efectua în România, apreciem oportun să vă adresaţi şi Inspectoratului de Frontieră din cadrul MAI, care, prin lucrătorii săi, verifică îndeplinirea condiţiilor menţionate la intrarea în România a cetăţenilor străini, pentru a obţine punctul acestuia de vedere faţă de speţa dvs”. Pornind pe firul acestei ape tulburi, Manuel Neagoe s-a conformat, trimiţând o cerere de informare şi la acest IGPF din cadrul MAI de la care nu a primit nici un răspuns. Văzând că nu reuşeşte să afle nimic concret da la instituţiile statului pe care el le credea competente să-l edifice în problema lui, s-a adresat, ca o ultimă speranţă, publicaţiei noastre, pentru a cere ajutor.Fără a dori să-i creem speranţe deşarte, am încercat să-l ajutăm, interesându-ne la rândul nostru în privinţa condiţiilor de căsătorie a unui cetăţean român cu o persoană de cetăţenie străină. Prin bunăvoinţa Serviciului Public de Evidenţă a Persoanei din cadrul Poliţiei Câmpina, am fost îndrumaţi către Inspectoratul Judeţean de Poliţie Prahova, la Biroul de Relaţii cu Cetăţenii Străini.De la lucrătorii acestui birou, Manuel Neagoe a putut afla în mod concret răspunsul arzător pentru el şi Thuan: după încheierea căsătoriei, soţia sa va primi un permis de şedere pentru o perioadă de cinci ani, după care va face demersuri pentru obţinerea cetăţeniei române. Simplu. Era tot ceea ce dorea să audă. Putea să scape de toată această perioadă stresantă din punct de vedere psihic, dacă vreun funcţionar mai conştiincios ar fi ştiutsă-l informeze cu competenţă şi profesionalism. Nimeni nu trebuie să ajungă să se considere “mic şi neînsemnat” când apelează la serviciile publice pentru care cetăţeanul român, plăteşte taxe şi impozite, iar funcţionarii primesc salarii ce se regăsec în acestea. Simplu. Acum s-a liniştit şi continuă demersurile ce vizează obţinerea actelor necesare pentru căsătorie. În Vietnam, Thuan face o navetă de 1700 de km pentru a-şi rezolva şi ea problemele. Următoarea grijă a lui Manuel Neagoe este să-şi reînscrie viitoarea soţie la facultate, pentru a-şi putea termina studiile întrerupte din cauza acestei situaţii. Nu va fi uşor din punct de vedere financiar. Thuan va avea statut de cetăţean străin, fapt pentru care va trebuisă-şi plătească studiile cu taxe ce depăşesc 300 de euro pe lună. Dar, cu siguranţă, dragostea va învinge toate greutăţile. Nu le putem ura decât Casă de Piatră!