Dr. Horaţiu Mîndăianu, medic primar Medicină de Urgenţă: „Este mare păcat să ştii să ajuţi un om şi să nu ai mijloacele necesare pentru a o face”

Horaţiu Mîndăianu este medic primar de Medicină de Urgenţă la Serviciul Judeţean de Ambulanţă Prahova şi până acum doi ani a fost coordonatorul Substaţiei din Câmpina. 

S-a născut în anul 1968, este căsătorit şi locuieşte la Sinaia. 

A absolvit Faculatea de Medicină şi Farmacie din Târgu-Mureş în 1996 şi de atunci se implică cu trup şi suflet în salvarea oamenilor aflaţi la graniţa dintre viaţă şi moarte. 

– D-le doctor, de ce aţi ales Facultatea de Medicină?

– Am ales medicina pentru că mi-am dorit din copilărie să devin medic.

– Medicina de urgenţă este foarte solicitantă? Ce v-a influenţat să alegeţi acest drum?

– Într-adevăr, este foarte solicitantă, însă în această specialitate ai posibilitatea să ajuţi oamenii să nu-şi piardă viaţa în situaţiile critice, atunci când funcţiile vitale le sunt puse în pericol.

– De cât timp lucraţi la Serviciul de Ambulanţă Prahova?

– Am lucrat 4 ani la SMURD Târgu-Mureş şi de 16 ani lucrez la Ambulanţa Prahova şi CPU Sinaia.

– Care a fost rolul d-voastră în dezvoltarea Serviciului de Ambulanţă din Câmpina?

– Am lucrat ca medic coordonator la Substaţia Câmpina timp de 5 ani şi am încercat să organizez totul după standardele care se cer în momentul de faţă la Ambulanţă.

– Cum e o zi la Ambulanţă? 

– Frumoasă, oricât ar fi de epuizantă. Îmi iubesc meseria şi mă duc cu plăcere la serviciu. Îmi place ceea ce fac şi încerc să ajut cât mai mulţi oameni care au nevoie de serviciile mele. Sunt foarte multe urgenţe, aşa încât alergăm continuu, în funcţie de program, care se desfăşoară în ture de 12 ore, ziua şi noaptea, la care se adaugă gărzile.

– Ce perioadă din an vă solicită profesional cel mai mult?

– Sunt atât de multe solicitări, încât tot anul se lucrează non stop, la capacitate maximă.

– Care este partea cea mai grea a acestei meserii?

– Cea mai grea parte este comunicarea cu aparţinătorii pacienţilor la care ajungem. Majoritatea sunt foarte recalcitranţi la sosirea Ambulanţei, pe motiv că se ajunge târziu. Ambulanţa are un timp de reacţie şi se deplasează la distanţe foarte lungi, astfel încât e posibil să ajungă între 15 şi 30 de minute. Foarte puţine persoane ştiu să acorde primul ajutor şi atunci victima primeşte primele îngrijiri abia la ajungerea ambulanţei. Din acest motiv lucrăm sub o presiune şi mai mare. 

– Ce sentimente vă încearcă atunci când readuceţi un om la viaţă?

– Mulţumirea că acel om trăieşte datorită intervenţiei tale şi se poate bucura în continuare de viaţă.

– Există cazuri care să vă fi rămas în minte şi pe care să nu le puteţi uita?

– Toate cazurile grave îţi rămân in minte… Cred că se poate scrie o carte cu situaţiile în care te confrunţi în atâţia ani de meserie. Sunt copii resuscitaţi, sunt oameni care au fost la limita dintre viaţă şi moarte, cu care te întâlneşti sau care îţi trimit mesaje de mulţumire.

– Ne puteţi da exemplu de un astfel moment în care aţi simţit recunoştinţa celor pe care i-aţi salvat? 

– De Crăciun, am primit un mesaj din partea unui tânăr de 31 de ani, victimă a unui accident rutier, căruia i-am salvat viaţa. Eram în timpul liber, însă cineva a vrut ca eu să mă aflu aproape de locul întâmplării nefericite. Am tot timpul o trusă de urgenţă în maşina personală, deoarece este mare păcat să ştii să ajuţi un om şi să nu ai mijloacele necesare pentru a o face. Şi chiar am salvat câteva persoane, în timpul liber, cu această trusă. Altă dată, o fetiţă de 11 ani, pe care am resuscitat-o după ce fusese intoxicată cu monoxid de carbon, a venit împreună cu familia să mă vadă după ce a ieşit din comă.  

– Vă afectează în vreun fel faptul că, prin prisma meseriei, sunteţi aproape tot timpul în mijlocul unor evenimente tragice? Nu este o încărcătură psihică mult prea mare?

– Atâta timp cât faci numai bine unor oameni, nu ai de ce să ai conştiinţa încărcată. Este o profesie pe care trebuie să o practici la standarde. Bineînţeles că sunt şi oameni care mor, care suferă leziuni incompatibile cu viaţa şi care sunt peste posibilităţile terapeutice pe care le avem la îndeamână.  

– Cum vă petreceţi timpul liber?

– Îmi place foarte mult să fac sport, să mă bucur de mişcare. Merg cu bicicleta pe munte, joc tenis, mă plimb prin pădure cu căţeii mei, îmi îngrijesc grădina cu flori… Cel mai bine este să-ţi petreci timpul în aer liber şi să încerci sa te bucuri de ceea ce-ţi oferă natura. Pentru că, de fapt, natura ne hrăneşte atât material, cât şi spiritual.

– Cui aţi vrea să mulţumiţi pentru ceea ce sunteţi astăzi?

– Îi mulţumesc întregii mele familii pentru că a fost alături de mine în toţi aceşti ani, le mulţumesc părinţilor mei care mi-au creat tot suportul în definitivarea carierei mele.

Andreea Ştefan