Munca în cadrul Compartimentului de Primiri Urgenţe (CPU) al unui spital este una dintre cele mai complexe şi dificile activităţi desfăşurate de cadrele medicale. Implică un ritm permanent alert, multe responsabilităţi, stres, presiune şi consum atât fizic, cât şi psihic, pentru că fiecare secundă contează. Nici pentru pacienţi nu este uşor. Nu de puţine ori se crează condiţii în care relaţia medic – pacient devine tensionată. Pentru a înţelege mai bine ce se întâmplă în culisele medicinei de urgenţă, am stat de vorbă cu dr. Gabriela Vlad, medic în cadrul CPU al Spitalului Municipal Câmpina.
– De ce aţi ales medicina de urgenţă?
– Am făcut medicina nu pentru că aşa a zis tata sau mama, ci pentru că eu am convingerea că Dumnezeu hotărăşte ce meserie să aibă fiecare. Am făcut stagiul în secţiile principale din Spitalul Câmpina, am lucrat apoi în Centrul de Recuperare destinat pacienţilor neuropsihici cronici, am făcut un curs de urgenţă şi din 2004 am venit în CPU Câmpina, care funcţiona de un an şi jumătate fără medici. Am muncit şi am investit sufleteşte foarte mult, lovindu-mă de multe piedici. În urgenţă poţi să ajuţi pacientul necondiţionat, pe loc, fără programare.
– Care este cea mai mare provocare cu care se confruntă profesia de medic de urgenţe?
– Urgenţa majoră, unde totul depinde de rapiditatea intervenţiei echipajului medical, coordonat de medic.
– Care credeţi că e cea mai mare problemă în sistemul sanitar românesc în ceea ce înseamnă medicina de urgenţă?
– Lipsa legislaţiei în acest domeniu, deosebit faţă de celelalte discipline: salarizarea, perfecţionarea medicilor (nespecialişti), impunerea, mai mult, a urgenţei.
– Ce presupune munca în CPU?
– Răbdare, calm, rutină, experienţă, decizie instantanee, colaborare bună cu personalul.
– Care este faţa ascunsă a acestui serviciu, despre care mulţi oameni nu au habar?
– Toată munca depusă “în spate”, pentru ca pe paturi să fie cearşaf curat, curăţenia suprafeţelor şi a instrumentarului folosit, discuţiile purtate cu personalul pentru ca lucrurile să meargă din ce în ce mai bine.
– Când ar trebui oamenii să se prezinte la CPU şi când nu?
– Noţiunea de urgenţă a apărut impusă de pacient, dar aceştia ar trebui să se prezinte la CPU când chiar au o urgenţă, adică simptome debutate de câteva ore, supărătoare, care nu cedează la calmante obişnuite.
– Cum se desfăşoară o noapte la Urgenţe?
– Nopţile uşoare sunt rare; poţi avea urgenţe mari, pe care le supraveghezi toată noaptea sau picătura chinezească, urgenţe nu mari, dar toată noaptea.
– Sunt mulţi pacienţi care vă trec pragul şi nu reprezintă urgenţe. Cum abordaţi astfel de situaţii?
– Cu greutate şi multă răbdare, datorită faptului că pacienţii insistă că sunt urgenţe şi ne lovim de refuzul lor de a merge la medicii de familie sau specialişti.
– Se pare că oamenii nu vor să înţeleagă sau să se obişnuiască cu ideea că la CPU nu se intră în ordinea prezentării, ci în funcţie de gravitatea urgenţei. Care este sistemul de triaj şi ce presupune el?
– Triajul urgenţelor la CPU se face corect. Fiecare pacient este evaluat, luându-se în considerare starea clinică şi acuzele cu care se prezintă, corelat cu vârsta şi antecedentele acestuia, stabilitatea funcţiilor vitale, potenţialul de agravare a stării etc. De aceea se intră în ordinea urgenţelor şi nu a prezentării.
– Care sunt cele mai frecvente afecţiuni cu care vă întâlniţi?
– Hipertensiune arterială, accident vascular cerebral, infarct miocardic, vertij, boli pulmonare.
– Aţi avut parte de reclamaţii de la pacienţi sau de la însoţitorii acestora?
– La 150 de pacienţi pe zi, nu-i poţi mulţumi pe toţi. Am avut două reclamaţii, nu eram vinovată în niciunul dintre cazuri, în ambele pacienţii au refuzat internarea, unul a semnat, celălalt nu.
– Se întâmplă ca pacienţii să devină uneori agresivi sau chiar violenţi?
– În general, mulţi pacienţi devin agresivi verbal, datorită modului în care trăiesc, educaţiei, sistemului şi a altor nemulţumiri de ordin personal, pentru care noi nu avem nicio vină.
– Există multe “voci” în oraş care se plâng, fie pe stradă, fie pe reţelele de socializare, de serviciile şi atenţia pe care le oferă cadrele medicale de le CPU. De cele mai multe ori oamenii îşi exprimă nemulţumirea într-o formă mascată, motivând că dacă ar spune adevărul, următoarea dată când vor avea nevoie de îngrijiri, nu vor mai fi trataţi corespunzător. Cum comentaţi acest aspect?
– Nu vreau să reproduc termenul după care mi s-a spus că au fost numite asistentele din CPU, deoarece nu face parte din vocabularul meu. Nu tot ce se spune e adevărat şi nu înţeleg de ce lumea este pornită pe acest personal medical. Dar, atâta timp cât este democraţie, orice om se poate exprima liber şi, din pacate, fără consecinţe în asemenea situaţii.
– Ce vă atrage şi ce nu vă atrage la medicina de urgenţă?
– Mă atrage vocaţia mea, nu mă atrage atitudinea semenilor mei faţă de medici şi actul medical. Peste tot în lume, şi în domeniul medical ca şi în alte domenii, nu funcţionează totul perfect, dar nu se mediatizează ca la noi. Criticile pot fi adresate de cei cu aceeaşi pregătire şi nu de alţii. Consider acest aspect o formă de manipulare a populaţiei.
– Ce mesaj doriţi să le transmiteţi oamenilor care se prezintă la Compartimentul de Primiri Urgenţe?
– Să aibă mai mult calm, mai mult respect şi mai multă răbdare. Nu mai transformaţi medicii în ţapi ispăşitori. Vorbele “câte zile are fiecare de la Dumnezeu”, învăţaţi-le şi acceptaţi-le. Nu e medicul vinovat pentru frustrările nimănui.
Andreea Ştefan
