Știri

DOUĂ MĂRTURISIRI. Despre Câmpina, cu dragoste…

Cum să îți iubești orașul?

Am luat în brațe, cu emoție, cartea domnului profesor Alin Ciupală: „Câmpina pe vremea bunicilor noștri”. În unele locuri am plâns. Cum poți citi și privi o asemenea carte fără să lăcrimezi? 
Un oraș banal din România de azi, ca multe altele de același nivel, este scos la lumina eternității cu ce are el veșnic. Probabil orice așezare urbană are o istorie ce îl îndreptățește la stima istoriei. Dar trebuie să își nască povestitorii.
Câmpina este o așezare între malurile Prahovei și ale Doftanei, între munte și câmpie, la granița de nord a fostei Țări Românești. Granița turcilor, ce ne înglobaseră, cu Imperiul Austro-Ungar, trecea aproape de ea, pe la nord: Brebu, Secăria…
Cartea domnului profesor descrie două surse de interes: păstoritul și petrolul. Așa este: iarba din această zonă este atât de gustoasă, încât vaci din câmpie hrănite cu fân făcut pe aici au refuzat să mai mănânce lucerna de acasă!
Petrolul a fost un „Eldorado negru” pentru mulți. Așa a ajuns, această zonă, arie de imigrare pentru străini care s-au dedicat muncii și zidirii în acest oraș.
Cartea are căldura unui amant îndrăgostit: scrie despre aristrocați ai averilor cinstit caștigate din muncă, inovație și despre aristocrați ai spiritului. De la Lahovary la Hașdeu, Grigorescu și Istrati până la profesori, medici și artiști.
Dacă iubești aceste locuri cu siguranță vei găsi ceva personal: fie nunta unei străbunici, într-o poză de epocă, fie o poză cu Regele Mihai în vizită la biserica ta.
În fond, este o carte de dragoste: iubirea îngăduită pentru o femeie frumoasă, cândva bogată, cu un trecut încărcat, chiar și cu umbre, dar care este și azi frumoasă și mândră. Chiar dacă azi are alte surse de bogăție: cărțile!
Câmpina, 29.02.2020
Dan-Decebal Gavrilescu

▉▉▉

Adesea sunt învinuită de sinceritate

O duminică frumoasă, dar parcă cea din cutia amintirilor este şi mai frumoasă. Despre întâmplarea care mi-a bucurat sufletul, îmbogăţindu-mă cu încă şapte prieteni, s-a povestit mult şi frumos, de ce nu aş face-o din nou, de dragul lor.
Acele trăiri unice le revăd cu ochii minţii, dar altfel, după ce anii au cernut cuvintele şi păstrând faptele. La evenimentele unde sunt invitată sau care îmi aparţin, ori de câte ori am ocazia, îmi spun crezul aşa cum îl simt – ,,Prietenia este diamantul care se şlefuieşte în timp, cu răbdare, respect şi afecţiune”.
Nici astăzi nu mă dezmint, nu pot gândi altfel, este şi va rămâne crezul meu. Iubesc oamenii aşa cum sunt. Nu îi judec şi nu îi triez după funcţii, avere sau cine ştie ce foloase. Adesea sunt învinuită de prea multă sinceritate. Ei şi, nu a murit nimeni de aşa ceva până acum!
Uneori simt nevoia de a-mi încărca bateriile, unde altundeva decât acolo unde mă simt bine, la evenimente culturale. Mă urc în maşină, iau cu mine doi, trei prieteni, aşa pare drumul mai scurt, şi ne bucurăm împreună de muzică, poezie şi prietenie.
La Câmpina, pentru că despre acest oraş este vorba, am ajuns datorită nostalgiei. Mă leagă amintiri de suflet. Iar cei câţiva prieteni pe care-i am acolo au schimbat în bine ceva în viaţa mea. Timpul zboară, iar zicala din bătrâni rămâne aceeaşi, nimic nu se întâmplă fără un scop sau hărăzit de divinitate, iată-mă la o sărbătoare a poeziei. De ceva timp, cu voie sau fără voie, ajung frecvent la Câmpina. Casa de Cultură „Geo Bogza” a devenit pentru mine un templu, iar mai nou şi Biblioteca Municipală.
Revin cu mare drag să-mi întâlnesc prietenii pentru care nutresc sentimente dintre cele mai pure. Prietenia necondiţionată, îmbrăţişările sincere şi atitudinea pozitivă m-au făcut să revin şi să rămân, aşa cum s-a întâmplat şi în acea seară când natura s-a dezlănţuit, iar fulgii de nea au acoperit feeric totul.
Părea o zi de sâmbătă obişnuită pentru unii, pentru mine, specială. Traficul a fost lejer, am găsit adresa fără dificultate, chiar şi locul de parcare a fost ok, în faţa Casei de Cultură „Geo Bogza”, am urcat treptele din marmură păşind cu emoţie pentru necunoscut, era prima data în acest locaş sfânt, aş spune acum. Imediat m-am făcut remarcată datorită…, nu mai contează, eram bucuroasă să cunosc oameni noi şi faimoşi. Oameni ai locului care au creat ceva şi despre care cerneala nu a contenit nici astăzi să curgă în publicaţiile de toate genurile. M-am aşezat la o masă, am scos volumul din care eram hotărâtă să citesc câteva poezii şi aparatul de fotografiat, aşa încât să imortalizez momentele speciale, dar şi faimoasele personaje pentru care străbătusem atâţia kilometri, aşteptând precum o şcolăriţă să-mi vină rândul pe scena improvizată.
Evenimentul a durat mai mult decât era programat. Toată asistenţa era dornică de a oferi celorlalţi din prea plinul sentimentelor impregnate pe hârtie, scrise într-un carneţel, carte sau în telefon. Aşa că niciunul nu se dădea dus; chiar dacă îşi consumau minutele alocate lecturării, rămâneau în scaun parcă ţintuiţi de plăcerea văzului şi auzului.
Era aproape ora 18, din cauza vremii nefavorabile seara era foarte grăbită să ne acapareze, frigul şi oboseala ne încercau cu diverse stări, iar după o gustare şi un pahar de ceva rubiniu, cuvintele se intersectau parcă mai voioase, iar prieteniile se legau de la sine.
Am amânat plecarea spre Bucureşti, singură nu mă încumetam, noapte, ninsoare, aşa că mi-am urmat cei câţiva prieteni abia cunoscuţi într-un apartament spaţios unde căldura prieteniei chiar ridica gradele termometrului de cameră, importantă era doar buna dispoziţie.
Parcă-i văd, hipnotizaţi de muză, toţi recitau şi inventau pe loc strofă după strofă până când s-a hotărât ad-hoc un fel de concurs, fiecare să scrie pe şerveţel câteva rânduri, iar produsul finit sa fie citit spre deliciul tuturor, cap-coadă.
Zis şi făcut. Eram timidă, nu prea vorbeam şi încercam să mă adaptez situaţiei, aşa că mi-am pus neuronii la treabă, muza era lângă tâmpla mea şoptindu-mi sârguincioasă, iar prietenii m-au sărit la adunatul şerveţelelor. Eram vizibil cufundată în creaţia spontană.
Printre coate şi zâmbete au adus poemul în forma finală, dar fără şerveţelul meu.
Licoarea rubinie dispărea strop cu strop din pahare iar eu, într-un colţ de fotoliu gândeam, voiam să impresionez, era ca un fel de botez al literelor, magie şi poezie.
Într-un moment de linişte mi-am forţat norocul, privindu-i pe sub gene, am întrebat dacă pot citi şi eu şerveţelul, a fost o explozie de…, vă închipuiţi, momentul a fost hilar. Am auzit doar, în sfârşit, era cazul!
Nu foarte sigură pe vocea mea am început,
– Şapte rubine, deja le captasem atenţia, cineva a strigat:
– Mai tare! Vezi dacă nu le bei şi doar le scrii, rubinele tale nu se vor auzite, mai cu forţă!
Şapte rubine
O stare de bine ne cuprinde,
Şapte pahare cu vin rubiniu uneşte prietenia,
La Câmpina, visele noastre vor prinde contur.
Poeme scrise dintr-o strigare,
Impregnate pe şerveţel, în camera 103,
Dintr-un oarecare hotel.
Natura îmbracă rochia de mireasă,
Prea târziu, pentru dansul fulgilor de nea.
Aceştia acoperă cu lăcomie pomii, acoperişuri,
dar şi o parte din şosea.
Ceaţa absoarbe şi gândul
Beţia cuvintelor străluceşte-n priviri,
Şapte suflete călătoresc în noapte,
pe acelaşi drum.
Capricioasa primăvară agăţată de-o stea,
dansează cuvântul, prietenie, pe inima mea
După terminarea momentului meu poetic a urmat un generos ropot de aplauze şi un:
– Bine, mă fată!
De atunci, am revenit mereu cu bucuria în suflet la Câmpina.
La Sărbătoarea Caşcavelei, la Târgul Mierii, la Târgul costumelor populare, cusute cu atâta migală dând valoare locului şi respect celor care duc mai departe tradiţia.
Îmbrăţişez cu privirea oraşul, îi strâng în braţe pe cei dragi şi mă declar iremediabil îndrăgostită de oameni şi aceste minunate locuri.
A trăi live înseamnă să simţi energia, a privi mai des în ochii celor dragi,  fără ruşine sau teamă rostind „te iubesc”, „mulţumesc” sau „îmi pare rău”. Hai să lăsăm deoparte comoditatea şi tehnologia, iar în momentul următor nimeni nu va mai fi singur.
Bunica spunea atât de frumos: „Când sufletele păşesc desculţe pe aceeaşi uliţă, vorbele rămân mute”.
La Câmpina mă simt acasă, iar acasă pentru mine înseamnă acolo unde îţi rămâne sufletul ancorat chiar şi pentru o singură zi, dar acea zi să-ţi rămână lipită pe suflet precum o marcă poştală. Datorită lor, prietenilor mei din Câmpina, cuvântul omenie capătă noi valenţe.
 Vă mulţumesc, oameni frumoşi!
 Coca Popescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare