Știri

Doi fraţi, două viziuni, două victime ale unui sistem totalitar

Vitregiile vremurilor prin care trece ţara noastră şi care, din nefericire, se manifestă în viaţa politică, culturală, economică şi spirituală a României de azi, ne fac să privim cu admiraţie şi preţuire perioada interbelică, în care s-a constituit acea magnifică ţară România Mare. La distanţă de trei sferturi de veac, timpul a acoperit însă şi deficienţele acestei perioade. Aşa cum ştim, a fost o epocă de înflorire, în special a culturii româneşti în toate domeniile: literatură, artă, muzică, viaţă teatrală. Într-un ritm mai lent s-au dezvoltat şi importante ramuri ale economiei: industria, agricultura, comerţul exterior. Moneda naţională, cocoşeii de aur din timpul lui Carol al II-lea, erau o valută sigură pe toate pieţele financiare europene. Dezvoltarea aceasta s-a făcut însă cu mari sacrificii, pe seama populaţiei. Au fost ani de frământări sociale, culminând cu izbucnirea marii crize economice provocate de crahul bursei din New York în 1929. În România, unele ramuri ale industriei au intrat în criză încă din 1927, cum ar fi industria forestieră. Perioada acestei crize, care a durat până în 1933, a fost marcată de puternice mişcări sociale, cum ar fi grevele de la Lupeni, de la Griviţa ori de la rafinăriile din Ploieşti. Guvernul condus de Alexandru Vaida Voievod a reprimat cu multă brutalitate greva de la Lupeni, armata trăgând în minerii baricadaţi în curtea uzinei electrice a minei. Nu numai Vaida Voievod, care reprezenta PNŢ-ul, a rămas în istorie cu o pată pentru această dură reprimare; în 1932, alt prim ministru, Nicolae Iorga, a aplicat ceea ce se numea, în limbajul epocii, o curbă de sacrificiu, suprimând salariile cadrelor didactice timp de trei luni. O delegaţie de dascăli s-a dus atunci la guvern să protesteze. Marele cărturar, care avea un temperament vulcanic, după ce i-a ascultat, le-a oferit un răspuns uluitor: „Duceţi-vă la mare, luaţi câte un bolovan, legaţi-vă de gât şi aruncaţi-vă în valuri dacă nu mai puteţi trăi, eu nu am de unde să vă dau niciun ban”. Replica a intrat în istoria orală, generaţii de profesori necăjiţi popularizând-o. Unul dintre cei care l-au „încondeiat” în repetate rânduri pe Nicolae Iorga a fost Păstorel Teodoreanu, care i-a dedicat acestuia o serie de epigrame strânse în volumul „Strofe cu pelin de mai pentru Iorga Nicolai” (1931). Iată cum suna una dintre ele: „Cazul nu-i aşa sinistru,/ Căci părosul demiurg/ Doar pe scenă-i prim-ministru,/ La consiliu-i dramaturg”.
Pe acest fond de nemulţumiri se explică apariţia unor partide extremiste pe scena politică. La extrema stângă s-a situat Partidul Comunist din România, înfiinţat dintr-o aripă radicală desprinsă din vechiul Partid Socialist şi care a devenit una din cele mai active secţii ale Internaţionalei Comuniste de la Moscova, având ca lideri, trimişti de acolo, maghiari, ucrainieni, polonezi, evrei, bulgari şi prea puţin români. (Între altele, acest partid milita şi pentru dezmembrarea României Mari). În partea opusă, la extrema dreaptă, a apărut Partidul Liga Apărării Naţional Creştine, condus de prof. univ. A.C. Cuza (vărul domnitorului Cuza), cunoscut şi ca epigramist. Cuziştii, cum erau numiţi, se remarcau şi printr-o acerbă propagandă antisemită. Din această mişcare s-a desprins alta, mult mai radicală, Legiunea Arhanghelului Mihail, care avea ca şef pe studentul la drept Corneliu Zelinski Codreanu (familia lui era de origine poloneză). 
Am prezentat acest tablou istoric al perioadei anilor ‘30 din secolul trecut pentru a înţelege mai bine cât de mult a influenţat contextul politic destinele a doi fraţi. Nicu şi Mitru B. s-au născut într-o familie săracă din Telega. Mama lor, văduvă de război, având mai mulţi copii, a fost nevoită să-i trimită pe cei doi mai mari de mici să lucreze ca să-şi ajute familia. Fiind harnici şi iscusiţi, amândoi au reuşit să facă carieră în două direcţii diferite. Nicu, fratele mai mare, s-a înscris în mişcarea legionară, care era foarte puternică în Telega. Cuprindea intelectuali de valoare ai satului (între ei şi profesorul de latină Alexandru Samoilă, care a murit mai târziu în cumplita închisoare de la Aiud), dar şi mulţi muncitori, atraşi de ideile mişcării. Trebuie precizat că epoca a fost marcată de mari scandaluri de corupţie şi de afaceri oneroase, fiind o perioadă a îmbogăţiţilor de război, atât de criticată în literatura epocii. 
Sărac şi cinstit a rămas Nicu B. toată viaţa, deşi în scurta perioadă de guvernare legionară din toamna anului 1940 ajunsese să ocupe funcţii importante în administraţia judeţului, fiind într-o vreme chiar prefect de Prahova. A încercat atunci să aducă o îmbunătăţire a condiţiilor de trai şi pentru consătenii săi, prin introducerea de gaze la Telega, însă nu a mai apucat. După rebeliunea legionară din 1941 a avut mult de suferit, făcând multă închisoare şi în perioada comunistă. 
Fratele său, Mitru, aproape copil, a fost angajat la un mic atelier mecanic condus de un german ce venise de curând în România. Dl. Luc şi soţia sa îşi făcuseră o casă la Câmpina, vizavi de cârciuma lui Odor, unde aveau şi atelierul. L-am cunoscut pe dl. Luc când era bătrân; venise din Germania să-şi viziteze fiica, pe Ela, care fiind căsătorită cu un român, nu se refugiase în 1944,  împreună cu familia sa, în Germania. Îmi amintesc că i-am întrebat pe cei doi bătrâni, care vorbeau foarte bine româna, ce i-a determinat să vină la noi în ţară, iar d-na Luc, cu o voce încărcată de emoţie, mi-a spus:
„La voi curgea lapte şi miere”, câtă vreme în Germania, după război, se murea de foame. Dl. Luc aplica cu ucenicul său un principiu pedagogic bine împământenit pe atunci, potrivit căruia bătaia era ruptă din rai. Mitru a învăţat bună meserie, dar a îndurat şi multă suferinţă. A ajuns muncitor cu înaltă calificare şi s-a angajat la uzinele I.A.R. din Braşov, care fabricau unele din cele mai bune tipuri de avioane de vânătoare de atunci. În acest centru muncitoresc a intrat în Partidul Comunist. S-a remarcat la manifestaţiile antimonarhice din 1946 – 1947. După venirea la putere a comuniştilor, i-au fost încredinţate funcţii importante. Partidul îşi alegea cadre de conducere numai dintre muncitorii de încredere, astfel că a fost numit prim secretar la Raionul Făgăraş. În acea perioadă, munţii erau plini de partizani. Populaţia germană era deportată în URSS. Activiştii de partid, aplicând cu duritate linia comunistă, erau înarmaţi ca să facă faţă unor atacuri ale numeroşilor adversari. Având un dosar foarte bun, o origine sănătoasă şi fiind şcolit pe la cursurile de partid, Mitru a fost trimis într-un post de răspundere, director al Fabricii de Ciment de la Bicaz, în perioada în care se construia marele baraj de pe Bistriţa. Fiind un tip inteligent, muncitor şi corect, a fost repede avansat, ajungând director general în Ministerul Construcţiilor. Pentu că era priceput în acest domeniu, după o perioadă de timp a fost trimis în Câmpina, să reorganizeze întreprinderea de prelucrare a lemnului din marginea oraşului, care purta atunci numele de „21 Decembrie” (ziua de naştere a lui Stalin). Firea sa de om autoritar, foarte sever, i-a adus şi mulţi duşmani. Consătenii săi, care s-au bucurat când au aflat că „nea Mitru” a ajuns director la marea fabrică de pe malul Doftanei, au început să-l solicite cu multe cereri de ajutor şi de angajare. Ca să nu creeze impresia de favoritism, i-a refuzat pe toţi. Din răzbunare, unul dintre ei, care păstrase o fotografie cu un grup de telegeni îmbrăcaţi în costume naţionale, colindând de sărbători, l-a reclamat că a fost legionar. În fotografie apărea şi Nicu, fratele său, care în acel moment era întemniţat. 
Distrus de torturile îndurate la anchete, lui Nicu i s-a smuls de către Securitate o confirmarare a denunţului. Mitru mai era acuzat şi că şi-a păstrat pistolul automat pe care îl primise când era prim secretar la Făgăraş. A avut mare noroc ca a scăpat de acuzaţia de participare la o mişcare înarmată antiregim, deoarece fiind foarte conştiincios, îşi păstra în regulă actele şi mai avea încă recipisa prin care i se confirma predarea pistolului la Securitatea din Făgăraş, când a fost schimbat din funcţie. 
Era perioada în care se făceau mari verificări în rândul activului de partid, când pe vremea Anei Pauker fuseseră primiţi mulţi legionari, deoarece la venirea la putere partidul număra aproximativ 900 de membri. A rămas memorabilă o epigramă atribuită aceluiaşi Păstorel Teodoreanu, scrisă în contextul în care comuniştii îşi măreau rândurile cu o parte din legionari: „Căpitane,/ Nu fi trist,/ Garda merge înainte/ Prin partidul comunist”. Căpitanul era Corneliu Codreanu, asasinat din ordinul lui Carol al II-lea la Tâncăbeşti, împreună cu alţi lideri ai mişcării. 
Din acel moment, Mitru şi Nicu nu şi-au mai vorbit ani de zile. Mitru a fost trimis la munca de jos, muncitor la Uzina Mecanică Câmpina. Tot atunci a fost debarcat din funcţia de prim secretar PCR al Raionului Câmpina şi Anghel Brebeanu, pentru aceleaşi acuzaţii. Au mai fost şi alţii… De remarcat că, spre deosebire de alţi activişti de partid, care au ştiut să-şi creeze şi o situaţie materială bună, Mitru a rămas sărac. Soţia sa regreta adesea că de câte ori era avansat în funcţie, primeau locuinţe elegante, înzestrate cu tot ce trebuia. Când se mutau, ar fi putut să ia din casa pusă la dispoziţie mobilierul, covoarele, bunurile casnice, dar ei nu plecau decât cu valiza. În perioada în care a fost director la fabrica de prelucrare a lemnului, Mitru a construit ca prototip pentru şantierele comuniste o cabană cu pereţi din stuf îmbrăcaţi în scândură, pe care a instalat-o, pentru a putea fi vizionată, pe un teren viran din cartierul Câmpiniţa. În acea cabană cu două odăiţe mici a locuit până a murit, prin 1995. Se împăcase cu fratele său, deoarece se depărtase mult de principiile pe care comuniştii le proclamau, dar nu le practicau. Devenise un ascultător fidel al postului Europa Liberă şi un critic fără frică al paranoiei regimului Ceauşescu. 
Iată aşadar cum, deşi având orientări politice şi viziuni diferite, cei doi fraţi au ajuns victime ale unui regim totalitar în care vieţile oamenilor puteau fi uşor distruse. 
Alin Ciupală

2 Comentarii  

  1. Domnule Ciupala, afirmati ca, citez "moneda naţională, cocoşeii de aur din timpul lui Carol al II-lea, erau o valută sigură pe toate pieţele financiare europene".

    Cocoseii de aur nu erau monedele de 20 de franci francezi?

    1. Primele monede de aur romanesti au fost batute in timpul lui Carol I, in Anglia, 1866. Nu au circulat, pentru ca fiind inca vasal Impeiul Otoman, nu aveam dreptul sa avem moneda nationala. Acestea sunt piese rare, extrem de valoroase pentru colectionari. Ulterior, dupa Independenta şi proclamarea regatului, au circulat monede de argint, 0,50 bani, 1 leu, 2 lei, 5 lei si de aur, 20 de lei (polul de aur) si de valori mai mari. In timpul lui Carol al II-lea a apărut o noua emisiune de monede de aur inspirate dupa modelul francilor francezi, care aveau ca efigie cocosul galic. De la acest simbol, monedele lui Carol au fost numit "cocosei". In perioada comunista, aceste monede a trebuit sa fie predate la banca. Cei care au fost curajosi si le-au pastrat, desoperiti cu ocazia unor perchezitii, au facut ani grei de inchisoare – în Campina, fostul proprietar al fabricii de ciorapi, Manole Serbanesu, in Telega, fratii Bucataru cu sotiile lor.

Redacția Oglinda încurajează un schimb de idei liber și deschis. Cu toate acestea, vă rugăm să evitați limbajul vulgar, atacurile la persoană, amenințările sau incitările la violență. Orice mesaj care conține injurii, amenințări sau discurs de ură bazat pe rasă, etnie, religie, orientare sexuală sau alte caracteristici personale va fi șters. Mulțumim pentru înțelegere!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare