Din scaunul său cu rotile, Răzvan Iordache continuă, senin şi dârz, lupta cu propriul său destin nefericit

Despre Răzvan Iordache s-au scris numeroase articole în ultimii şase ani, atât în presa locală, cât şi în cea judeţeană. Cazul său a ajuns cunoscut de mulţi dintre locuitorii oraşului nostru. Prin vara lui 1995, la vârsta de 17 ani, pe când se scălda cu câţiva prieteni în Prahova, a căzut de pe Podul lui Rache şi, în urma impactului, a rămas paralizat de la gât în jos. A fost operat la Spitalul «Gheorghe Bagdasar» (fostul Spital nr. 9), de un reputat chirurg, iar operaţia aceea se poate spune că i-a salvat viaţa. Ulterior, a făcut, aproape zilnic, tratament sub îndrumarea profesorului Decebal Mehedinţi, la cabinetul de recuperare al acestuia de la Spitalul Poiana Câmpina. A fost două luni (cât l-au ţinut banii) şi într-o clinică de specialitate din Germania. De la o emisiune TV a aflat că există o procedură medicală cu implanturi de celule stem care i-ar putea vindeca maladia. A intrat pe internet şi aşa a ajuns să afle că procedeul amintit este practicat cu succes, de mulţi ani, în China, ţară recunoscută pentru medicina sa străveche, ale cărei metode se folosesc şi acum, la câteva milenii de la descoperirea lor. După mai multe contacte pe net cu reprezentanţii firmei, s-a hotărât să aleagă Clinica Beike, una dintre cele mai cunoscute din China. Numai că, pentru a-şi vedea visul împlinit, Răzvan Iordache (alături de părinţii săi inimoşi cu suflete de aur, care i-au stat mereu aproape şi l-au ajutat din răsputeri), trebuia să rezolve spinoasa problemă a banilor. Tratamentul cu celule stem şi drumul până în China costau multe mii de dolari.
În februarie 2006, de Ziua Îndrăgostiţilor, fundaţia care îi poartă numele a organizat un spectacol de caritate la Casa Tineretului, cu scopul strângerii fondurilor necesare pentru plecarea sa în China în vederea efectuării tratamentului amintit. Înaintea spectacolului, în întreg oraşul, la iniţiativa unor elevi de la Grigorescu, s-a desfăşurat o susţinută campanie pentru colectare de fonduri ajutătoare lui Răzvan. La sfârşitul lunii februarie 2006, Răzvan Iordache avea să ajungă în China şi să facă primul său tratament cu celule stem. Aveau să-i urmeze încă trei deplasări, cu tot atâtea serii de şedinte cu implanturi de celule stem, plus o operaţie pe măduva spinării făcută de o echipă de chirurgi chinezi. «Prima serie de implanturi cu celule stem m-a ajutat din punct de vedere senzitiv şi motor, căci a avut ca efect creşterea sensibilităţii în corp şi apariţia unor mişcări noi, mai viguroase, ale mâinilor», ne-a declarat Răzvan. Implanturile cu celule stem erau mereu combinate cu şedinţe de recuperare medicală (fizioterapie, electroterapie, kinetoterapie, acupunctură), pentru stimularea activităţii celulelor stem.

Celulele stem sunt de două feluri: celule embrionare (ce se pot recolta înaintea unui avort declanşat în primele trei luni de sarcină; ele nu sunt acceptate din cauza unor controverse religioase şi etice referitoare la pericolul încurajării avortului) şi celule adult (prelevate din sângele cordonului ombilical, procedura fiind acceptată şi posibilă doar la naşterea fătului). Chinezii de la Beike (doctorii, asistentele), l-au plăcut imediat pe concetăţeanul nostru, pe care l-au botezat Gabi (numele Răzvan este greu de pronunţat pentru un chinez). Conducerea clinicii l-a programat, în septembrie 2006, pentru a doua serie de implanturi cu celule stem. China este singura ţară din lume unde tratamentul cu implanturi cu celule stem adult este acreditat, în multe alte ţări din lume acest procedeu rămânând la stadiul de experiment.
«După al doilea tratament, cel din septembrie 2006, am simţit noi şi importante îmbunătăţiri în creşterea forţei musculare. Mi-a scăzut spasticitatea şi am simţit uşoare modificări la nivelul simţurilor fiziologice. Bineînteles, după fiecare tratament am făcut numeroase şedinte de recuperare», ne mărturiseşte Răzvan. În decembrie 2007, câmpineanul nostru este rechemat de cei de la Beike, pentru o nouă serie de investigaţii şi evaluări, deoarece, din corespondenţa de pe net, medicii chinezi şi-au dat seama că Răzvan recuperase destul de mult d.p.d.v. senzitiv, dar nu şi motor. «A treia deplasare în China a fost şi cea mai lungă, fiindcă am stat acolo din decembrie 2007 până în iulie 2008. Când am revenit la Clinica Beike, în decembrie 2007, medicii chinezi mi-au găsit probleme grave la coloana vertebrală. Astfel, ei au depistat că, după operaţia din 1995 făcută la Spitalul Bagdasar, imediat după accidentul care mi-a schimbat viaţa, rămăseseră în coloană două fragmente osoase şi un hematom. Acestea ar fi trebuit înlăturate la un an după prima operaţie. Tot din cauza trecerii îndelungate a timpului, mi se formase şi o compresie medulară accentuată la nivelul cervical (vertebrele C5, C6), care îngreuna circulaţia celulelor stem în coloana vertebrală. Pentru ca această compresie medulară să nu-mi fie fatală, singura soluţie era o nouă operaţie, pe care am efectuat-o în ianuarie 2008, dar am mai rămas acolo câteva luni, deoarece fiind proaspăt  operat, nu am putut zbura cu avionul imediat după intervenţia chirurgicală. După acea operaţie şi o nouă serie de implanturi cu celule stem, medicii mi-au spus că de-abia atunci începea adevărata mea recuperare. Progresele au apărut imediat după operaţie. Astfel, mi-au revenit aproape total simţurile fiziologice, având chiar control asupra lor, am reuşit să stau pentru prima dată în şezut nesprijinit. De asemenea, după 17 ani de recuperare, am reuşit să stau 7 secunde în picioare, cu orteze la genunchi», ne mai povesteşte Răzvan, reîntors, de curând, din China, unde a fost pentru a patra oară, tot pentru efectuarea unei serii de implanturi cu celule stem, întrucât, înainte de operaţia din ianuarie 2008, din cauza problemelor din interiorul măduvei spinării, nu a putut beneficia cu adevărat de întregul potenţial al celulelor stem.
Această ultimă şedere în China, la fel ca şi precedentele, a fost posibilă graţie ajutorului financiar oferit de multi câmpineni generoşi, oameni cu bani, dar şi cu mult suflet. «Tuturor celor care m-au ajutat, oameni de afaceri sau oameni simpli, le mulţumesc din toată inima şi pe această cale. Deşi sunt convins că nu le voi putea mulţumi niciodată îndeajuns pentru bunătatea lor, pentru binele pe care mi l-au făcut. De fapt, aş vrea să le mulţumesc tuturor celor care mi-au fost alături şi m-au ajutat moral şi financiar, dar şi celor care ar fi vrut să mă ajute, dar nu au avut posibilităţi. Fiindcă şi un gând frumos contează foarte mult. Iar puterea gândului vine şi din frumuseţea lui. Tuturor le voi fi recunoscător. Fără sponsorizările de care am beneficiat (adesea, cu câteva zile înainte de data plecării, iar pentru asta nu pot să nu-i mulţumesc bunului Dumnezeu pentru că nu m-a lăsat pradă deznădejdii), fără acele sponsorizări, cum spuneam, nu aş fi putut continua tratamentul, şi aş fi fost condamnat să trăiesc toată viaţa în scaunul cu rotile. Nici acum nu mă pot despărţi de acest scaun, dar mă pot desprinde adesea de el, chiar şi numai pentru câteva secunde. Iar faptul că pot sta singur în picioare, doar cu un uşor ajutor, mă face să fiu, în continuare, optimist şi îmi întăreşte convingerea că drumul desprinderii mele de scaunul cu rotile este ireversibil», ni se destăinuie Răzvan, care se pregăteşte să plece din nou în China, pentru a cincea oară.
Această a cincea plecare, planificată pentru toamna anului 2013, este indispensabilă pentru recuperarea folosirii mâinilor, deoarece la şapte degete i s-a format, de-a lungul timpului, o anchiloză foarte accentuată care îl impiedică pe Răzvan să le poată mişca. Câtă suferinţă a îndurat interlocutorul nostru de-a lungul celor aproape 20 de ani de tratamente obositoare şi dureroase numai bunul Dumnezeu ştie. Răzvan nici nu vrea să-şi aducă aminte de ele. Pentru că nu vrea să privească înapoi, ci numai înainte. Numai înainte şi numai în sus. Acolo sus, unde simte că Cineva îl iubeşte, că Tatăl Ceresc nu îl va abandona niciodată. Şi mai simte că fiecare desprindere a sa de căruciorul din care a purtat atâtea biruinţi asupra necruţătoarei sale maladii, este o realizare atât de măreaţă, încât poate fi asemuită cu o desprindere de pământ a unui om perfect sănătos, care merge obişnuit pe picioarele sale, merge ce merge pentru ca, brusc, să se ridice de la pământ şi să înceapă să zboare. Răzvan nu merge încă pe picioarele sale, dar simte că acest lucru nu mai este imposibil de realizat (aşa cum au crezut atâţia specialişti), simte că momentul despărţirii totale de căruciorul său cu rotile nu mai este departe, că va putea merge pe picioarele sale într-un viitor nu prea îndepărtat, un viitor care va face şi mai strălucitor trecutul său  de învingător din scaunul cu rotile, de biruitor al destinului său nefericit, plin de lacrimi şi sudoare. (A.N.)