Știri

Din mărturiile unor prahoveni implicaţi în Primul Război Mondial

Cunoscutul arhitect ploieştean
Toma T. Socolescu (1883-1960), probabil cel mai important arhitect prahovean
din perioada interbelică a cunoscut şi el rigorile Primului Război Mondial, el
fiind numai copt pentru serviciul militar, având 33 de ani în momentul în care
România intra în război, după doi ani de neutralitate în care ar fi avut timp
să se pregătească şi să tragă anumite învăţăminte, observând evoluţiile de pe
celelalte fronturi. Iniţial,Socolescu a făcut parte din Regimentul 47
Infanteri
e [1], comandat  în Moldova şi de celebrul istoric, militar,
genealogist Radu R. Rosetti, ulterior fiind detaşat la un regiment CFR din
Bucureşti. După ce sorţii războiului nu ne-au mai fost favorabili (oare ce s-ar
fi întâmplat dacă Turtucaia ar fi rezistat, iar frontul sudic nu ar fi fost
străpuns?) s-a început să se pună problema aruncării în aer a podurilor din
Oltenia şi Muntenia, şi în ideea de a încetini ofensiva Puterilor Centrale,
misiuni dificile la care era nevoie de personal cât de cât specializat.

Toma T. Socolescu.
Sursa foto: Wikipedia.
În memoriile sale [2], el descrie pe larg
momentele trăite, cât de rapid s-a trecut de la extaz la agonie. Evident nici
pseudo-campania din Bulgaria anului 1913 nu a ajutat prea mult:
„Am trăit primele săptămâni ale războiului
clipe de mare entuziasm, pierderi puţine şi înaintare vertiginoasă în inima
Ardealului… dar au sosit şi zilele tragice, când tot ce visasem, toate
speranţele ce ne făurisem în timpul neutralităţii, mai ales, se spulberaseră”.

Socolescu habar nu avea cum să arunce în aer poduri, el ştiind doar cum să le
construiască, fiind trimis să dinamiteze podul peste Argeş, al şoselei care
ducea spre Alexandria:
„Timpul cât am
zăbovit la acest pod a fost de o covârşitoare tristeţe. Oamenii se scurgeau din
toate satele şi târgurile din spatele frontului către Bucureşti, înnebuniţi de
spaimă, urcaţi în căruţe şi pe jos, cu tot avutul ce putuseră lua, în grabă, cu
copii, femei şi moşnegi, chiar şi cu morţi la capul cărora ardeau lumânări şi
pe care nu-i putuseră îngropa”
. Nereuşind să arunce podul în aer, a
aşteptat venirea unei alte echipe de genişti care a avut mai mult succes. Învăţând
procedura, şi Socolescu a contribuit la dinamitarea altor poduri şi podeţe,
trecând prin Bolintin, Ploieşti şi Buzău, distrugându-l şi pe cel de la
Urziceni, peste Ialomiţa.
Socolescu a ajuns la Iaşi, unde a
remarcat suprapopularea fantastică, dar şi ravagiile pe care le făcea tifosul
exantematic: „Mureau cu duimul şi
militari şi civili şi doctori… La Divizia I-a, unde fusesem detaşat, au murit
nu mai puţin de 6.000 ostaşi, de nu se prididea cu îngropatul lor… Soldaţii
morţi erau duşi despuiaţi într-o cameră a cimitirului satului şi când groapa
comună era terminată, doi camarazi de-ai lor îi aruncau în groapă, şi cum erau
complet înţepeniţi de gerul din acea iarnă grozavă, cum n-am mai pomenit la
noi, sunau ca lemnele; îmi răsună în ureche şi acum acel zgomot sinistru”
.
Fiind mare nevoie de oameni care
se pricepeau şi să construaiscă, nu numai să distrugă, Socolescu a ridicat
cuptoare de deparazitare. Pentru serviciul său credincios, a fost decorat cu
Crucea Regina Maria pentru construcţi militare. Întors la Ploieşti, şi-a
regăsit casa devastată. Din 1919 a fost numit arhitect-şef al judeţului,
punându-şi o marcantă amprentă pe dezvoltarea interbelică a oraşului, profitând
şi de veniturile mari din industria petroliferă şi de investiţiile aferente.
O altă mărturie [3] foarte interesantă îi
aparţine celui care a şi fost prefect al judeţului Prahova în perioada 1929-1931,
în timpul guvernării naţional-ţărăniste, Ştefan Popescu-Filutză, care chiar
dacă era de origine din Gorj, s-a stabilit la Ploieşti. De profesie medic
veterinar, Ştefan Popescu-Filutza a fost încorporat în Armată şi cum tracţiunea
hipică era dominantă în cadrul Armatei Române (şi în Primul Război dar şi în al
Doilea), el a fost repartizat la un depozit de remontă a cailor. El nu a luat
parte la luptele din linia întâi, cunoştinţele lui fiind mult prea valoroase.
În primele luni ale războiului, Ştefan Popescu-Filutză se afla cantonat în zona
oraşului Mizil, unde probabil se aflau grajdurile Armatei, redând fidel
atmosfera. Din rândurile sale reiese că el nu fusese un ardent susţinător al
intrării noastre în război de partea Antantei, căci ura faţă de ruşi străbate
rândurile sale: „Se vorbeşte de Ruşi ca
de salvatorii noştri şi desigur ei nu cred altfel de vreme ce jefuiesc
populaţia pe unde trec ca într-o ţară cucerită (…) se vorbeşte tot mai mult
de evacuarea oraşului Bucureşti. Svonul îngrozeşte pe toată lumea. Nu e în
adevăr lucru puţin să cedezi capitala ţării în mâinile duşmanului. Gravitatea e
cu atâta mai mare la noi, cu cât politicienii noştri au avut grijă să
centralizeze toată viaţa publică a ţării în capitală pentru ca să poată opera
mai cu succes”.
Observă deja începutul exodului spre Moldova, pe fondul
înfrângerilor de pe front. „Cafenelele şi
birturile din Mizil, unde stăm încă, sunt pline de lume refugiată de toate
nuanţele, aparţinând tuturor straturilor sociale. Fiecare a descoperit cu acest
prilej rude sau cunoscuţi pe care de altfel îi uitase demult, dar care acum
sunt mai necesari ca oricând”.
Panica încă nu cuprinsese şi orăşelul
buzoian (atunci): „În Mizil, cu toate că
populaţiunea vede acest imens exod de fricoşi, lumea e totuşi liniştită”
. Descrie
foarte exact tragedia exilului din acea toamnă friguroasă: „Emigrarea îşi urmează cursul atât pe şosele care sunt arhipline, cât
şi în trenuri care sunt supra încărcate. În vagoanele de transportat vite,
precum şi în acelea deschise în care altă dată se transportau lemne, se vede
lume din aceia care ar fi protestat cu cea mai mare vehemenţă dacă un tren
accelerat ar fi stat într-o staţie câte un minunt mai mult”.
Evident, cei
care au încercat să scape primii au fost cei cu dare de mână însă panica a fost
atât de răspândită (nici când a sosit în Moldova Armata Roşie, pe ale cărei
urme venea NKVD, parcă nu a fost atât de mare), încât martorii indică faptul că
şi populaţia simplă încerca să scape de trupele germane. Din această
perspectivă, este de înţeles notaţia sa: „Plecând
într-o permisie de câteva ore la Ploieşti, am făcut 4 zile”
(cu trenul,
având în vedere că Mizilul se afla pe linia de cale ferată care lega Ploieştiul
de Buzău, pe unde treceau garniturile dinspre Bucureşti spre Moldova). Mai
repede ajungea dacă mergea pe jos. „Ajuns
la Ploieşti, am găsit lumea de altfel liniştită, dar tot sub impresia grozavă a
ocupaţiunii ce se aştepta să aibă loc. Pătruns încă de la începutul războiului
european de credinţa că cel puţin în mod parţial vom fi învinşi, dacă vom intra
într-o alianţă în care Germania va fi de partea adversă, priveam cu răceală
evenimentul grav ce avea să se producă”.
Şi Ştefan Popescu-Filutză a plecat în refugiu
în Moldova: „În gara Ploieşti, deşi numai
ora 4 dimineaţa, peroanele sunt pline de cei doritori de a se refugia. Cu mare
greutate, abia am putut lua un tren de la ora 9, trebuind pentru aceasta să
merg pe jos la staţia Teleajen, întrucât trenurile care plecau nu se putea afla
precis dacă merg spre Urziceni sau spre Buzău. În două zile de călătorie am
ajuns în final la R. Sărat, după ce am mers pe jos 25 de km”.
Odiseea lui
continuă într-o Moldovă cuprinsa de haos, spre care afluau atât resturile
Armatei Române şi refugiaţi civili, dar şi sute de mii de soldaţi ruşi, căci
ofensiva Puterilor Centrale, mai ales a Germaniei, din România risca să
întoarcă şi imensul front oriental. Ştefan Popesu Filutză atesta foarte bine şi
lipsa unui plan de retrage: „N-am trecut
decât cu 20 km zona de apărare Focşani-Nămoloasa-Galaţi, mizeria este în
complectă desvoltare”
. În Mărăşeşti „nu
se găseşte nici un aliment, nici măcar sare şi nici gaz (…) Ţară agricolă
prin excelenţă, n-are pâine. Ţară cu petrol în cantităţi mari, n-are petrol.
Ţară cu munţi de sare, ţară cu de toate, n-are nimic din ce produce, pentru că
n-are organizaţie”
notează el cu multă amărăciune. Ajuns în satul Iveşti,
de lângă Galaţi, unde se afla moşia lui Constantin Mille (1861-1927), ziarist
şi lider socialist român, descoperă o mizerie de nedescris, bun motiv de a-l
ironiza pe Mille. Probabil la Iveşti a fost cantonată unitatea sa. De aici
observă şi critică debandada din rândul trupelor: „Niciunde nu poţi face mai bine şcoala laşităţii decât în armată”.
Iarna dintre 1916-1917 a fost una
extrem de dură, neobişnuit de dură chiar pentru România, agravând starea şi aşa
proastă a trupelor, care cu greu puteau fi cazate în condiţii omeneşti, aceasta
şi pentru că cele mai bune case/clădiri îi găzduiau pe soldaţii aliaţi, pe ruşi:
„Numărul soldaţilor degeraţi şi morţi de
frig e colosal”.
Practic nu există memorialist
român care să fi trăit dramaticele momente ale refugiului, iar din randurile
lui să nu răzbată ura faţă de comportamentul aliaţilor de circumstanţă,
indiferent dacă vorbim de miniştri liberali, apropiaţi ai lui Brătianu (cum
este cazul lui I. G. Duca) sau simpli militari, precum Ştefan Popescu Filutză: „Soldaţii ruşi nu ţin să-şi desmintă
apucăturile lor de jefuitori, cu toate că sunt foarte bine aprovizionaţi şi
organizaţi. Această hoardă de soldaţi graşi şi robuşti ca nişte vite trăite în
libertatea primitivităţii, deşi porneşte în masă în numele <Sfintei
Cruci>, nici nu vor să vadă când sătenii noştri le arată icoane în semn că
sunt de aceeaşi religie ca ei”.  
Nu
este destul de clar dacă nu cumva în 1917 numărul morţilor de tifos exantematic [4] a secerat mai multe vieţi
decât confruntările directe de pe front, o realitate tristă pe care o
zugrăveşte în culori sumbre şi Ştefan Popescu Filutză în februarie 1917: „Tifosul exantematic, boala aglomeraţiunilor
excesive, face ravagii îngrozitoare în toate părţile. La Bacău mor zilnic câte
50-70 de soldaţi pe zi. Sunt câteva mii de bolnavi, adăpostiţi prin grajdurile
cailor pe vreme de viscol şi pe o iarnă grea, aprigă, cum nu s-a mai văzut.
După groaznicul dezastru militar, tifosul exantematic, febra recurentă şi
holera vin să adaoge încă la durerile sfâşietoare ce am avut, pentru ca
suferinţa să fie astfel complectă, aşa cum puţine popoare au avut de suferit”.
Codruţ CONSTANTINESCU 


1. Regimentul 47 Infanterie a fost o unitate de nivel tactic din rezerva armatei permanente care s-a
constituit la 14/ 
27 august 1916, prin
mobilizarea unităţilor şi subunităţilor de infanterie din cercul de recrutare
Ploieşti, din cadrul Comandamentului III Teritorial. Datorita pierderilor mari, în Moldova a fost contopit cu rămăşiţele unui
alt regiment decimat, 72.
2. Amintiri,
Bucuresti, Caligraf-Design, 2004.
3. Jurnal de război de Ştefan
Popescu-Filutza I-III în revista Prahova eroică, nr.2 (12) oct. 2016,
nr. 1 (13) aprilie 2017,  nr. 2 (14)
sept. 2017 note ingrijite de prof. Traian D. Lazar
4. Apogeul ei s-a înregistrat în martie 1917 Iata ce scria prof. Ioan
Cantacuzino, cel care a fost insarcinat sa o combata Epidemia a debutat în
mod insidios în decembrie 1916; ea era puţin cunoscută la început de către
medici, aşa cum se întâmpla aproape întotdeauna în astfel de cazuri; în prima
jumătate a lunii ianuarie, se notau în registrele infirmeriilor regimentare un
număr tot mai mare de diagnostice de „gripă infecţioase“ sau de „stări tifice
grave“; de fapt era vorba în acel moment de cazuri de tifos exantematic
nediagnosticate. Epidemia a fost recunoscută oficial în a doua jumătate a lunii
ianuarie. În acest interval, nu au fost luate măsuri generale sau coordonate,
atât de mare era haosul; şi astfel virusul a avut posibilitatea să facă
numeroase pasaje şi boala s-a generalizat, de la începutul lunii februarie, cu
o intensitate îngrozitoare.
Din acel moment, morbiditatea şi
mortalitatea au fost în creştere rapidă; ambele au atins punctul lor culminat
în martie, apoi au descrescut destul de repede pentru a ajunge aproape la zero
spre sfârşitul lunii mai. În iunie, epidemia a fost practic stinsă şi au fost
semnalate numai câteva cazuri izolate în iulie. Timp de şase luni, s-au
semnalat, ici şi colo, doar câteva cazuri foarte rare, arătând că rezervorul
virusului nu a fost încă epuizat. A existat o uşoară recrudescenţă, care a
dispărut rapid, în iarna anului 1918, cu o mortalitate mică
în articolul
„L’épidemie de typhus exanthématique en Roumanie pendant la dernière
guerre – Société de Pathologie Exotique, Paris, séance de mars 1920

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare