De la un proiect de palat la construirea unei închisori

Prima vizită a Domnitorului Carol I în ţară – august 1866

La 10 mai 1866 intra în ţară pe la Turnu-Severin, după o călătorie cu peripeţii, un tânăr care avea un paşaport elveţian, Carol Heltingen, particular din Thal, plecat la Odessa pentru afaceri. Călătorise cu trenul prin Viena, Pesta, Seghedin, Timişoara. La 6 mai ajunsese în micul port dunărean Baziaş, aglomerat de trupele chezaro-crăieşti chemate sub arme. Se pregătea războiul între Împărăţia Austriacă şi Prusia, război în care va interveni şi Italia.

Ofiţer în armata Prusiei, plecând din Berlin fără să aibă răgaz să facă formalităţile pentru demisia din armată, Carol I a călătorit cu bagaje puţine, însoţit numai de Ion Brătianu şi locotenentul Sergiu Lens. A călătorit cu discreţie, ca să nu atragă atenţia jandarmeriei austriece care l-ar fi reţinut. Sosise într-o ţară pe care puţini europeni o cunoşteau; hotarele ei nu erau cele fireşti, multe provincii locuite de români fiind sub stăpânirea imperiilor vecine. Dunărea era o arteră europeană de comunicaţie la care românii aveau puţine porturi, de la Turnu-Severin la Chitila şi mai departe, la mare, Cetatea Albă, pe unde plecau în străinătate bogăţiile ţării, mai ales cereale şi cherestea.

Din micul oraş dunărean, populat de târgoveţi care mai purtau costume asiatice şi de ţărani desculţi, cu portul lor care amintea de dacii de pe vremuri, principele domnitor a luat poştalionul care-l aştepta în port, plecând spre capitală. Trăsura deschisă, trasă de opt căluţi sprinteni, mânaţi de surugii valahi cu pocnete de harapnic şi chipote, a străbătut rapid hârtoapele Bărăganului. Popasurile scurte la Craiova şi la Goleşti nu i-au arătat prea mult din ţara pe care era chemat să o conducă. Satele mici şi rare, cu biserici albe, arătau o viaţă veche şi patriarhală venită parcă din adânc de timpuri. A remarcat, în drum, şi ţinuta soldaţilor, care l-a nemulţumit prin uniformele încărcate, pline de fireturi, dar cu arme depăşite de vremuri. 

Intrarea în Bucureşti, prin Băneasa, l-a surprins prin pavajul de lemn desfundat, prin casele modeste şi prin clădirea scundă, cu un singur cat, pe care fâlfâia un steag şi în care nu a recunoscut cadrul potrivit unei reşedinţe princiare. În faţa domnescului palat se lăţea o mlaştină în care se răcoreau câţiva râmători, iar în stânga şi în dreapta se înălţau semeţe palatele vechilor boieri.

Salve de tun, dangăt de clopot, muzici militare, mulţime entuziasmatăşi slujba Mitropolitului Nifon au dat solemnitate primirii. În cuvântarea de răspuns, Carol I a jurat să respecte legile ţării şi în final a afirmat: „În clipa în care am pus piciorul pe acest pământ, am devenit român. Cetăţean astăzi, iar mâine soldat de va fi nevoie, eu voi împărtăşi cu românii şi soarta cea bună şi soarta cea rea”.

Primele luni au fost dramatice. Ruşii ameninţau cu o intervenţie armată, făceau presiuni şi asupra sultanului Abdul-Aziz să intervină, iar Austria era ostilă. Hotărât să reziste cu orice preţ, Carol strânge batalioanele româneşti, dar rămâne nemulţumit de starea proastă a armatei, lipsa muniţiilor, nepotrivirea armelor, slăbiciunea comenzilor.

Ion Ghica este trimis la Constantinopol pentru tratative diplomatice. Războiul european între Austria şi Prusia i-a acordat lui Carol timpul necesar să-şi consolideze poziţia. Erau semne că puterea suzerană va accepta domnitorul ales de români. 

În momentele de răgaz, tânărul prinţ încearcă să-şi cunoască ţara, în zilele de sărbătoare se repezea călare la mănăstirile din preajma Bucureştilor. În vara toridă care începuse în Bucureşti s-a mutat de la Palatul Domnesc, pe care începuse să-l renoveze, în chiliile Mănăstirii Cotroceni. 

La începutul lui august, porneşte într-o lungă călătorie spre munţi ca să cunoască şi această parte a ţării. Trece prin Târgovişte, cetate căzută în părăsire şi ruină şi pe drumuri desfundate şi barbare ajunge în judeţul Prahova, unde-l primesc cârmuitorii locali, prefectul Theodor Constantin Văcărescu şi preşedintele Consiliului General de Prahova, boierul George Grigore Cantacuzino.

Nici capitala judeţului, oraşul înfiinţat de Mihai Viteazul, nu putea să impresioneze pe tânărul prinţ crescut în Elveţia şi Germania şi călătorit prin toate capitalele regatelor europene.

Industria petrolului era la început. Pe Valea Prahovei puţurile se săpau cu mâna şi păcura scoasă era cărată cu sacale de lemn. Prahova şi Ploieştiul nu ajunseseră la renumele mondial pe care-l vor avea mai târziu.

Întovărăşit de cei doi demnitari, Carol va continua drumul pe Valea Prahovei, spre munţii Bucegi, vizitând în trece palatele Cantacuzinilor din zona Filipeştilor. Între 5-10 august se va odihni la Mănăstirea Sinaia, după un drum obositor, mai mult o potecă care trecea de la Comarnic pe lângă Schitul Lespezi şi urma firul Prahovei. Mai mult ca sigur a poposit şi în micul conac al Brâncovenilor de la Breaza şi, poate, pe moşia Bibeştilor de la Posada. 

La întoarcere s-a oprit la Câmpina, unde G.G. Cantacuzino avea o casă frumoasă şi a vizitat împrejurimile oraşului. La Telega a ajuns trecând pe lângă Mănăstirea Mislea, ctitoria lui Radu Paisie Vodă, înzestrată şi de Petru Cercel şi Mihai Viteazul. Despre vizita în Telega se ştiu multe detalii şi a avut un rezultat cu consecinţe neprevăzute în viitor.

Bogăţia Ţărilor Române în acea epocă era sarea. Ţinuturile de la poalele Carpaţilor, peste care în erele preistorice se agitau valurile Mării Sarmatice, cuprind imense depozite de sare. Munca la saline n-a fost niciodată uşoară şi de aceea în locurile unde zăcămintele erau aproape de suprafaţă, Târgu Ocna, Ocnele Mari şi Telega, s-au folosit la lucru, din cele mai vechi timpuri, deţinuţi-ocnaşi. 

Ocnele de sare din Telega, menţionate în documente încă din sec. al XVI-lea, au intrat în legendă şi în folclor pentru condiţiile dure în care trăiau deţinuţii. Curios, domnitorul, care în călătoriile din tinereţe prin Maghreb văzuse deţinuţi legaţi în lanţuri cerşind în pieţele oraşelor ca să-şi asigure traiul, a vrut să cunoască şi o închisoare care se bucura de o tristă reputaţie în acea perioadă.

Ocna Telega fusese folosită în vremea fanarioţilor împotriva haiducilor care erau închişi în salinele părăsite. Iancu Jianu a stat în ocna din Telega în 1813. O domnişoară de onoare din suita viitoarei regine Elisabeta, Fanny Seculici, cunoscută mai târziu sub pseudonimul Bucura Dumbravă, într-unul din cele mai frumoase romane istorice din literatura noastră, povesteşte evadarea lui Jianu din salinele Telegii. Şi alţi haiduci care au intrat în literatura populară – Radu Anghel, Tunsu, Nicolae Grozea din Brebu (care la sfârşitul vieţii s-a călugărit la Mănăstirea Sinaia) – au fost închişi în ocnele din Telega. Nu numai în folclor, dar şi în literatura noastră cultă se fac referiri la ocnele din Telega, şi-l amintim aici numai pe Nicolae Filimon, care-l trimitea pe Dinu Păturică să-şi ispăşească păcatele tăind sare la Telega. Mai menţionăm şi grupul conspiratorilor care, conduşi de căminarul Dimitrie Filipescu, primul român cu studii de drept la Paris, au încercat să-l răstoarne pe domnitorul Dimitrie Alexandru Ghica în 1840. Dintre conspiratori, Ion Telegescu şi Marin Serghiescu-Naţionalu au fost trimişi la Telega, iar tânărul iunker Bălcescu a fost închis la Mănăstirea Mărgineni, toţi trei fiind ofiţeri în proaspăt înfiinţata Miliţie Naţională. N. Bălcescu şi Telegescu vor mai reveni în localitate în 1848 ca să ridice la luptă şi să-i ducă în Bucureşti pe ţăranii care lucrau în minele de sare, numiţi atunci „ciocănaşi” şi „malgaşi”.

În jurul ocnelor se aşezase o populaţie numeroasă: unii foşti ocnaşi eliberaţi, iar alţii ţărani fugiţi de pe moşiile din jur ca să scape de iobăgie. Telega, cu populaţia ei de ţărani liberi care locuiau şi în cătunele din jur Meliceşti, Buştenari, Tonteşti şi Valea Telegii, forma o insulă în marea de moşii boiereşti care se întindeau din câmpie până în vârful munţilor. Cantacuzinii stăpâneau domenii imense între Prahova şi Cricov, boierii din familiile Câmpineanu şi Băicoianu aveau mari proprietăţi între care Târgul Câmpinii, unde era vechea vamă cu Transilvania; Ştirbeii aveau satele de pe Valea Doftanei, iar Bibeştii, Posada şi valea superioară a Prahovei.

Încântat de frumuseţea locurilor, tânărul principe şi suita sa îşi prelungesc traseul de la salinele din centrul localităţii în micul cătun Meliceşti, gândindu-se că în acest locm cu păduri nesfârşite de fag şi stejar şi cu dealuri care ating înălţimi de 900 m, ar fi cadrul potrivit pentru un loc în care să ridice un mic castel de vânătoare pentru odihna sa. Moşnenii din Meliceşti, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, i-au făcut o primire festivă. Strămoşii lor aveau urice pe pergament cu sigiliile marilor voievozi Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu, care le întăreau drepturile din vechime pentru pământurile lor de ţărani liberi. Încântaţi de această vizită domnească, ţăranii conduşi de fruntaşul satului, Tănase Cosmineanu, au întins o masă sărbătorească pe înălţimea numită Prunii Mitrului. Şi astăzi nepoţii lor îşi amintesc cum au tăiat cel mai frumos juncan din cireadă, au pregătit mâncare în vase mari de aramă şi domnitorul le-a făcut cinstea să stea cu ei la masă. S-a discutat şi despre vânzarea pădurilor din jurul poienii, tănârul principe gândindu-se în mod serios să-şi construiască acolo o reşedinţă personală. Moşnenii care-şi iubeau moşia moştenită din bătrâni, au respins cu politeţe, dar ferm, oferta domnitorului. Întâmplarea a intrat în folclorul local care menţionează şi faptul că în drum, calul domnitorului şi-a pierdut potcoava şi a început să şchiopăteze, iar tânărul prinţ a considerat aceasta un semn rău.

Onoraţi de această vizită domnească, sătenii Meliceştilor au nemurit evenimentul ridicând un frumos monument în poiana Prunii Mitrului, o cruce monumentală comandată sculptorului Paul Focşeneanu. Avariată la cutremurul din 1940, Crucea Domnitorului, cum i s-a spus mereu, va fi distrusă la următorul mare seism din 1977. Nimeni în epoca comunistă nu s-a gândit să restaureze acest preţios monument local şi astăzi se mai văd numai câteva pietre acoperite de bălării. 

Eminentul profesor de istorie din localitate Mihai Cosmineanu, strănepotul celui care l-a primit pe ilustrul oaspete în 1866, a copiat ceea ce s-a mai păstrat din inscripţiile rămase pe pietre presărate prin poiană. Acesta este singurul text care mai există şi pe care îl vom reda în continuare. 

Pe partea de Nord a Crucii Domnitorului se află într-un frumos chenar în piatră următoarea inscripţie: „Consiliul General al Judeţului Prahova, în şedinţa sa din 12 noiembrie, anul 1866, a hotărât în unanimitate a ridica acestu monumentu în onoarea Domnului Românilor Carol I dreptu semnu de credinţă ce are pentru preaiubitul său Domnitor, întregu Judeţu Prahova fiind Preşedintele Consiliului General de Prahova George Grigore Cantacuzino şi Prefect al Judeţului Prahova Theodor Constantin Văcărescu. // Sculptor, Paul Focşeneanu”.

Pe partea de Sud a crucii, o altă inscripţie frumos încadrată: „Aceasta sfântu cruce s-a ridicatu spre pomenire fericitei călătorii a Măriei Sale Domnului Românilor Carol I Principe de Hohenzollern, prin acestu Judeţu Prahova şi a trecerii în călătorie a Înălţimei Sale peste acestu piscu de la Meliceşti în ziua de 11 august 1866 mergându de la Telega la…”, restul cuvintelor nemaiputând fi citite.

La întoarcere, deoarece dorise să viziteze temniţa se lângă saline, s-a oprit la închisoarea înfiinţată pe timpul domnitorului Barbu Ştirbei. Ispravnicul Ocnelor avusese timp să schimbe straiele deţinuţilor, care aveau dreptul la două perechi de opinci, de izmene şi două cămăşi de aba pe an şi să facă „oleacă de ordine”. Deţinuţii trăiau într-o adevărată hrubă de piatră, cu priciuri de lemn aşternute cu rogojini şi cu tinete de stejar care făceau aerul irespirabil. De aceea, pedeapsa la ocnă era socotită mai rea decât cea cu moartea. Numai criminalii periculoşi mai etau condamnaţi la ocnă. În salinele mai moderne, cum e cea din marginea comunei, în satul Doftana, deschisă în 1855 se foloseau muncitori cu plată numiţi „ciocănaşi”. În cinstea domnitorului, cele două mari galerii din această salină vor fi numite „Carol” şi „Elisabeta”. Salina imensă va fi deservită şi de o cale ferată special construită, pe un traseu foarte abrupt, Câmpina – Câmpiniţa – Telega.

Carol I, care toată viaţa a fost un om cu profunde convingeri democrate şi umaniste, a sugerat lui George Grigore Cantacuzino-Nababul, necesitatea de a se construi o închisoare modernă. Guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu va construi spre sfârşitul secolului trei închisori care au la bază un model belgian. Una a fost plasată în Craiova, una la Galaţi şi una la marginea satului Telega, pe terasa râului Doftana. Când a început lucrarea în 1894, salina din Telega s-a prăbuşit; în locul ei s-a format un lac adânc de 40 de metri, care se vede şi astăzi. Lucrările începute nu au fost abandonate, iar în 1897 au fost terminate. O construcţie în formă de potcoavă, cu 8 secţii de celule aşezate radial şi înconjurate de două ziduri de piatră de 6 metri înălţime. Nemaifiind necesară pentru deţinuţii care lucrau în ocnele de sare de acum abandonate, a fost destinată deţinuţilor înrăiţi care aveau abateri în alte închisori. A funcţionat astfel ca închisoare disciplinară unde deţinuţii îşi făceau pedeapsa în celule individuale. Cuprindea 397 de celule, dintre care 40 carcere întunecoase fără ferestre şi fără paturi în secţia „H”.

De la început au apărut poveşti şi legende despre închisoare. Fiind ridicată pe platoul Parascheva, sătenii au spus că proprietara terenului, văduva Paraschiva, l-a cedat pentru construcţia unei închisori ca să se răzbune pe criminalii care i-au omorât bărbatul. A avut şi un cântec care începea cu versurile: „Doftana, Doftana, temniţă grea/ Curge apa pe sub ea”.

După primul război mondial a început să fie folosită şi pentru alte categorii de deţinuţi. A fost închis aici avocatul Mihail Gheorghiu Bujor, veteranul mişcării socialiste din România, fiind deţinutul cu cea mai lungă condamnare efectuată la Doftana, 14 ani, într-un regim de severă izolare, fruntaşii mişcării legionare, Corneliu Codreanu, Nicadori, Decembririi, universitari şi studenţi de stânga încadraţi în Comitetul Naţional Antifascist Român condus de Petre Constantinescu-Iaşi, ofiţerii antimonarhişti colonelul Precup şi maiorul Nicoară, care pregăteau o lovitură militară şi un alt atentat ca să-l lichideze pe regele Carol al II-lea.

Din 1937, e transferat în Doftana şi un grup de activişti ai Partidului Comunist (Gheorghiu Dej, Chivu Stoica, Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraş, Alexandru Moghioroş, Alexandru Drăgici), judecaţi şi condamnaţi pentru acţiuni care puneau în pericol siguranţa statului. Condamnaţi ca agenţi ai unei puteri străine, iniţial nu aveau statutul de deţinut politic, pe care-l vor primi în aprilie 1938 în conjunctura în care se încerca stabilirea relaţiilor diplomatice cu URSS. Între ei se aflau Bella Brainer, secretar general al Partidului Comunist între 1938 – 1940 şi Ştefan Foriş, conducătorul partidului între 1940 – 1944. Tot aici a fost adus de la Craiova şi grupul lui Gheorghiu Dej, dar şi grupul arestat în comuna Ulmi din judeţul Dâmboviţa pentru răspândire de manifeste, din care făcea parte şi Nicolae Ceauşescu. Acesta a fost condamnat de un tribunal militar din Braşov pentru atentat la siguranţa statului şi a stat la Doftana din 15 august 1936 până la 28 septembrie 1938.

Folosită un timp ca închisoare şi mai mult ca muzeu de propagandă a regimului comunist, blestemată timp de 50 de ani de către cei care i-au suferit rigorile şi încă 50 de ani de către cei care au suferit de pe urma celor închişi aici şi apoi ajunşi la conducerea ţării, ultima suprevieţuitoare a temniţelor din Telega îşi încheie existenţa seculară ca o ruină jalnică pe unde nu mai trece nimeni. 

Alin CIUPALĂ