Daniel Ioniţă, consilier local: „Pentru mine, dezvoltarea spirituală nu poate veni decât în relaţie cu semenii mei”

– Ați fost atras de domeniul IT încă din copilărie?

– Da, am participat la cursuri de programare încă din clasa a X-a. Datorită acestor cursuri, mi s-a deschis apetitul de a urma o facultate şi o carieră în acest domeniu, care, la vremea respectivă, în România, era la început. 

– Este adevărat că munca unui IT-ist este printre cele mai creative?

– Mi-e greu să evaluez cum e munca din alte domenii, însă exista un sâmbure de adevăr în această afirmație. De-a lungul timpul, am creat multe aplicații informatice, în care imaginația, creativitatea, au jucat un rol important. Să fim, însă, realiști şi să recunoaștem că în IT e vorba şi de multă muncă, precizie, rigurozitate, atenție, atribute care nu se regăsesc neapărat în activitatea unui artist.  

– Cum este să locuiţi şi să trăiţi în Câmpina?

– Câmpina este căminul meu şi este locul unde mă simt acasă. Şi, pentru mine, nu sunt doar vorbe, căci eu m-am întors din străinătate, pentru a locui şi a-mi face un rost aici. Iubesc acest oraş micuţ, provincial, pentru frumuseţea lui, dar şi pentru amintirile care mă leagă de el. Aş fi putut, oricând, să aleg capitala, care ar fi fost un teren mult mai prielnic pentru a-mi dezvolta afacerea, însă, mi-am dorit un loc unde să mă simt bine, în primul rând, nu unde să câştig mai mulţi bani. Cunosc potenţialul Câmpinei şi nu am să neg că s-a schimbat câte ceva în ultimii 20 de ani dar, credeţi-mă că, în comparaţie cu alte oraşe din România, nu mai vorbesc din alte ţări, s-a făcut puţin. Se putea mai mult şi mă doare, pentru că am văzut în alte părţi ce poate face un bun administrator.  

– Cum şi-a pus amprenta Revoluţia asupra existenţei dumneavoastră?

– Într-un mod dramatic, aş spune. În Revoluţie eram student şi am crezut din toată inima în necesitatea schimbării regimului de atunci. Am fost pe baricade şi în mijlocul evenimentelor, fapt pentru care am fost şi rănit destul de serios. Vreau să vă spun că nu am certificat de revoluţionar, nu am primit pensie sau alte avantaje pentru acest lucru şi mulţi m-au întrebat de ce nu mi-am cerut, până la urmă dreptul. Le-am răspuns că eu nu pentru asta am ieşit în stradă, am ieşit pentru că aşa simţeam, aşa trebuia. Aşa cred şi acum, că lucrurile ar trebui făcute doar din convingere, dar e extrem de dificil să le explici oamenilor că trebuie să facă un lucru pentru că aşa e corect, fără să aştepte alte beneficii.

– Aţi locuit o vreme în Belgia. Cum aţi ajuns acolo şi de ce?

– Am plecat din cauza regimului post-revoluţionar, dezamăgit fiind de cursul pe care l-au luat evenimentele în acea perioadă tulbure. N-aş vrea să detaliez, tot ce pot să vă spun e că am ajuns în Belgia şi am primit statutul de refugiat politic. Eram doar un tânăr de 20 şi ceva de ani şi am luat viaţa de la zero. Am urcat pe scara profesională, fără să îmi fie teamă de muncă: am început ca angajat care lipea afişe, am devenit apoi gestionar, am fost agent de vânzări, pentru ca, într-un final, cu multă muncă şi cursuri de specialitate făcute după orele de program, să pot ajunge să lucrez într-o bancă, în domeniul pentru care m-am pregătit, informatica. Fără falsă modestie, am să vă spun că am ajuns într-o funcţie de conducere, unde aveam în subordine zeci de oameni. Cei care au muncit în străinătate ştiu cât de greu este să reuşeşti acolo, să te impui. Când am plecat, am făcut-o în relaţii amiabile, dorindu-mi din tot sufletul să mă întorc în ţară, să fiu aproape de ai mei şi să dovedesc că pot reuşi şi aici şi, de ce nu, să pot pune în slujba comunităţii cunoştiinţele acumulate peste hotare. Aş vrea să subliniez că, deşi, după  cinci ani, am obţinut şi cetăţenia belgiană, nu am renunţat niciodată la cea română. 

– Dacă ar fi să descrieţi integritatea dumenavoastră într-o frază, care ar fi aceasta?

– Eu nu vă cumpăr şi nu mă vând. Este esenţa atitudinii mele, pe care o am în politică, în viaţa personală şi în cea de afaceri. 

– Care este filosofia dumneavostră de viaţă şi care sunt valorile pe care le preţuiţi?

– Deşi este, poate, greu de crezut în contextul actualei societăţi, valorile pe care le urmez sunt cinstea, corectitudinea, dreptatea şi, poate, înainte de orice, adevărul. Familia mea este cea care mi-a insuflat aceste principii, tatăl meu fiindu-mi un adevărat exemplu. Pot să vă spun că, şi acum, după mai bine de 10 ani de la trecerea sa în nefiinţă, mulţi oameni dintre cei care l-au cunoscut în calitatea sa de şef al Ocolului Silvic Câmpina, îl păstrează în amintire ca un om exemplar, corect şi cinstit.  

– Care moment v-a marcat viaţa cel mai mult?

– Plecarea din ţară a fost, poate, momentul cel mai dureros. Depărtarea de ţară, de oraş, de părinţii, care aveau o vârstă înaintată şi probleme de sănătate, m-au marcat.  

– Cum vedeţi oamenii?

– Mi se reproşează de către cei apropiaţi că îi văd mereu într-o lumină pozitivă, că aleg să cred că au mereu intenţii pozitive, că nu sunt destul de incisiv, de combatant. Îmi dau seama că, poate, uneori greşesc, însă eu aleg să îi tratez pe oameni ca şi când ar fi buni, corecţi şi frumoşi sufleteşte, iar dacă nu sunt aşa, va fi păcatul lor, va fi pierderea lor, nu a mea.

– Propoziţia “Nimic nu este imposibil” consideraţi că este adevărată sau falsă?

– Greu de zis. Pot spune cu certitudine că dacă îţi doreşti foarte tare ceva şi faci tot ce îţi stă în putinţă pentru a-l realiza, tu ţi-ai făcut partea. Dacă, totuşi, acel ceva nu se întâmplă, poate că cineva, acolo sus, a decis că e mai bine aşa. 

– Care credeţi că este scopul dumneavoastră în viaţă?

– Nu o să fiu ipocrit. La început de drum, ca orice om, mi-am dorit să am o familie, un copil, să construiesc o casă, să am o maşină, să plec în vacanţă, să evoluez profesional, să am securitate şi, de ce nu, recunoaştere socială. Am crezut, atunci, că sunt fericit. După ce le-am obţinut, însă, pe toate acestea, potrivit piramidei nevoilor lui Maslow, a intervenit o altă dorinţă, cea a evoluţiei pe plan spiritual. Pentru mine, dezvoltarea spirituală nu poate veni decât în relaţie cu semenii mei: dorinţa de a-ţi ajuta aproapele, de a-ţi aduce contribuţia pentru o societate mai bună, este ceea ce mă reprezintă în acest stadiu.  

– Domeniul IT şi politica au ceva în comun?

– Nu. Politica a reprezentat, pentru mine, doar modalitatea de a încerca să fac ceva pentru comunitate, dându-mi seama că, în afara ei, nu pot ajuta decât, punctual, câţiva oameni, prin meseria pe care o am. 

– Ce coordonate a înregistrat experienţa dumneavostră ca şi consilier local?

– Am intrat în Consiliul Local făcând parte dintr-o alianţă care avea majoritate. Nu a fost uşor în acea postură şi nu e uşor nici acum, când sunt singurul consilier al unei formaţiuni politice noi, pe care o reprezint. În ambele ipostaze, am avut de luptat cu frica şi resentimentele unora, care credeau că, dacă face Ioniţă un proiect trebuie, neapărat, să îl picăm, pentru a nu avea cu ce se lăuda în faţa electoratului. Ce nu înţeleg ei e că şi eu stau în acest oraş şi mă afectează că nu am un teren de sport, un cinematograf, că nu sunt locuri de muncă şi tinerii de care eu am nevoie la firmă pleacă în Bucureşti sau în străinătate. Am tot interesul să meargă lucrurile aici, căci eu nu stau într-un palat de cleştar, eu trăiesc printre oameni: fac piaţa şi mă sperii de preţurile mari, merg la pizzerie şi văd din ce în ce mai puţini oameni în localuri, caut forţă de muncă calificată şi nu găsesc, mă plimb prin oraş seara şi vad clădiri dărăpănate, îmi stric maşina în gropile din oraş şi aşa mai departe. Dar e greu, e foarte greu să le spui adversarilor politici că tu chiar ai bunavoinţă şi vrei să faci ceva. Aici, totul e interpretat politic. 

– Pentru dumneavostră, factorul de decizie este influenţat de raţiune sau de simţire? 

– Deciziile le iau pe baza gândirii raţionale, deşi nu e uşor mereu. Sunt om şi, bineînţeles, că mă influenţează şi partea emoţională, însă dacă vorbim de sarcini de serviciu, atunci raţiunea e pe primul plan. Nu o să vă ascund că ţin cont, însă, şi de anumite intuiţii, să le zicem, care, de cele mai multe ori, în viaţă, m-au condus pe un drum bun.

– Ce hobby-uri are Daniel Ioniţă?

– În timpul liber, foarte puţin în prezent, îmi place să joc baschet şi tenis, să merg la film, să mă plimb în natură şi, poate cel mai important, să petrec timp cu familia. Şi, ca să vedeţi că nu a pierit copilul din mine, vă voi dezvălui că am o colecţie de timbre şi de maşinuţe în miniatură, care îmi sunt foarte dragi. 

Andreea Ştefan