Liberalismul nu se negociază
Mă văd obligat, aşadar fără nicio plăcere, să revin la un subiect mai puţin important pentru majoritatea oamenilor şi totuşi însemnat, dacă ar fi să mai credem în minima moralia din politică, ordonanţa în folosul ahtiaţilor de putere.
Nu judec pe nimeni, pentru că sunt conştient de complexitatea mecanismelor conştiinţei umane, în aceste vremuri scandaloase, dar am obligaţia să-mi justific alegerea în raport cu aşteptările celor care m-au sprijinit, la un moment dat, să ajung într-o funcţie publică. Justificarea are un singur sens şi anume acela de a le arăta celor de bună credinţă că nu am renunţat, de dragul tentaţiilor puterii, la valorile în care cred şi că, mai presus de orice, pentru un politician este libertatea de a gândi şi a acţiona în afara încrengăturilor copleşitoare puse la cale de un partid, un grup de potentaţi ori o alianţă politică.
Cândva, la mijlocul anului 2011, am intrat cu gânduri senine într-o construcţie liberală gândită, credeam eu, după tipare avangardiste şi la scurt timp am ajuns într-o frăţie teribilistă cu PC-ul lui Voiculescu şi PSD-ul lui Ponta. La vremea respectivă am refuzat ideea şi am votat împotrivă (de parcă ar fi ţinut cont cineva de votul meu!!!) în biroul politic local. Frământările din partid, legate de această bruscă asociere, s-au stins destul de repede, pe fondul sloganelor de antipatie exacerbată impuse de liderii noştri la adresa băsismului. Ne ducea valul nemulţumirii populare şi din acest punct până la înfiinţarea USL nu a mai fost decât un pas. Se născuse o alianţă împotriva firescului, fără concepte solide şi mai cu seamă copleşită de spiritul răzbunării. Aproape instantaneu, în jurul USL s-au lipit o seamă de apostoli ai parvenitismului din toate ungherele sociale (aici nu mă refer la oferta locală), mulţi dintre ei oameni ce nici nu visau să ajungă vreodată în situaţia de a se arăta ca soluţii politice. Se întâmpla o revoluţie, una aproape bolşevică în spiritul ei de reunificare proletară. Încă de atunci am înţeles dimensiunile unei greşeli politice ce avea doar două repercusiuni: să creeze un monstru cu o batistă galbenă în buzunarul de la piept ori să arunce liberalismul în disoluţie, după reţeta fatidică a ţărănismului. Antonescu greşise şi asta nu mai putea fi îndreptat.
În 2012 am participat la alegerile locale şi parlamentare cu sufletul în gât, dar cu speranţa că noua construcţie politică se va ţine de cuvânt prin măsuri drepte şi folositoare societăţii. Nu mai credeam decât în şansa unui proiect administrativ prin intermediul căruia să le demonstrăm cetăţenilor, atât la nivel local, cât şi central, că noi suntem mai buni decât predecesorii. Aveam guvern şi în loc să reaşezăm societatea în matca ei, ne războiam în continuare cu Băsescu prin referendum şi interminabile declaraţii belicoase. Alegerile parlamentare aveau să întregească imaginea sordidă a unei puteri numeroase, dar cu minime valori individuale. Tot soiul de ipochimeni ajunşi la butoane reinventau heirupismul legislativ. Un fel de mare adunare naţională, în care o bună parte dintre liberali s-au dovedit a fi mai stahanovişti decât autenticii vremurilor apuse. A urmat un an 2013 în care USL a reparat foarte puţin din răul anterior, iar politicile liberale aproape că au lipsit cu desăvârşire. Explicabil, din moment ce portofoliile liberale erau ocupate de oameni slabi, deseori predispuşi şantajului.
În 2014, Antonescu îşi înţelege greşeala iniţială şi spulberă iraţional o alianţă tăvălug, sacrificându-se pe sine, dar şi ideea seriozităţii unui parteneriat cu milioane de români încrezători într-o viaţă mai bună. După mine, asta a fost a doua mare greşeală a lui Antonescu, care ar fi putut să gestioneze cu mai multă abilitate, cel puţin până la alegerile prezidenţiale, relaţia cu maşinăria PSD-istă. Am mai spus şi cu alte ocazii că nu îl judec. Timpul ne va demonstra cine a avut dreptate, însă am dreptul să constat că anumite decizii ale unui lider politic afectează viaţa multor oameni. Două luni mai târziu, după ruperea USL, PNL fuziona cu PDL, rivalul de moarte şi întorcea armele ca în 1944.
Faţă de toată această poveste politică rămâne în discuţie situaţia mea, a politicianului de rând, obligat într-un interval foarte scurt de timp să se pupe cu stânga şi apoi cu dreapta, să injure întâi băsismul şi apoi pontismul, de fiecare dată fără argumente solide.
Poate că azi cea mai simplă soluţie ar fi să fac pe nesimţitul, aşa cum procedează mulţi alţii şi să-mi urmăresc interesul în zona puterii, atât cât ţine căruţa şi-apoi tot aşa. Din fericire nu sunt construit pentru trădări. Nu pot să uit că în 2012 am mers în faţa alegătorilor şi am promis lucruri sub steagul USL, aşa cum nu pot să uit ziua în care am ales să intru în casa liberalilor (cu foarte mulţi ani în urmă), cunoscând tradiţia, valorile şi principiile (discutabile în zilele noastre) ale acestui important partid românesc.
În ceea ce mă priveşte, liberalismul nu se negociază şi nici promisiunile electorale. Aşa că rămân să disper printre ai mei, considerând totodată că sunt liber să gândesc şi să acţionez în politică şi în administraţia publică conform propriei conştiinţe, în beneficiul comunităţii, indiferent de alianţele conjuncturale din care am să fac parte. Ştiu că asta nu rimează cu disciplina de partid şi sunt sigur că am să mă pricopsesc cu alte probleme, dar în alte condiţii, mai bine mă lipsesc de toată şarada asta, lăsându-I singuri, aşa cum le place, pe cei care se pricep cel mai bine să rămână întotdeuna la putere fără să facă mare lucru.
P.S. Mă onorează interesul altor partide pentru viitorul meu politic şi le mulţumesc liderilor care au socotit oportun să mă oferteze în această perioadă de marcato politic. Aşa cum am mai spus, de la PNL-ul înfiinţat acum 140 de ani plec doar la mine acasă.
Florin FRĂŢILĂ
