Știri

Cuvântul care înţeapă

Îndreptar de aroganţă

Înainte de a scrie ceea ce mulţi dintre dumneavoastră aşteaptă şi anume povestea unei aroganţe pe bani publici, am să comentez, în câteva rânduri, efectul previzibil şi anunţat al celor scrise de mine cu o săptămână în urmă referitor la deplasarea oficială a aleşilor locali (printre care m-am numărat şi eu) într-un schimb de experienţă în Marbella (Spania) – Costa del Sol. Vă spuneam atunci că ceea ce scriu va da naştere multor polemici printre cei care sunt plătiţi de propagandele politice să eticheteze oameni şi fapte. Şi aşa a fost. Pentru că după nici 24 de ore de la sosirea delegaţiei câmpinene pe coasta însorită a Spaniei, lucrurile pe care le-am scris (alimentate de zeci de comentarii susţinute de „anonimi” mai mult sau mai puţin plătiţi din bani publici să facă asta) au început să nască controverse chiar între cei aflaţi de acum în misiune oficială, cu scopul de a învăţa din experienţa unei societăţi mult mai avansate.
În situaţia nou creată, partea bună a fost aceea că, probabil, multe aroganţe (aşa cum îmi place să cataloghez lucrurile şi deprinderile ieşite din comun) dintre cele care s-ar fi putut întâmpla, nu s-au mai întâmplat (această constatare este subiectivă, pentru că se bazează doar pe o presupunere), iar partea proastă este că o bună bucată din timpul petrecut în Spania m-am simţit suspectat pe nedrept (şi totuşi, într-un fel justificat de propriile-mi gânduri scrise înaintea deplasării ) de a fi vânătorul aroganţelor unui grup de aleşi locali plătiţi din banul public să înveţe prin străinătăţuri ce au de făcut (şi mai ales cum) pentru comunitatea în care au fost aleşi. Am făcut această precizare pentru a putea să înţelegeţi starea de spirit care a patronat delegaţia o bună perioadă de timp. Dar să trecem la povestea în sine care, privind lucrurile strict estetic, este una cel puţin fascinantă.
Parafrazându-l pe Cioran, am să vă spun că după această scurtă vizită pe Costa del Sol, strivit de soare (lumină) şi frumuseţe, n-am să mai vreau să mă întorc vreodată, pentru că îmi este teamă să nu descopăr şi lucruri care ar putea să îmi schimbe imaginea pe care mi-am format-o despre aceste ţinuturi încărcate de istorie, cultură şi civilizaţie.
Dincolo de propriile impresii, pe care într-o bună zi probabil că am să le public sub forma unor note de călătorie, delegaţia câmpineană a avut per total un comportament cel puţin meritoriu în faţa autorităţilor din Marbella (oraş turistic, cu 120.000 de locuitori, situat la aproximativ 70 km de Malaga), care conduc o comunitate ce primeşte anual aproximativ 5 milioane de turişti din întreaga lume. Programul zilelor de vizită a fost unul stabilit până la detaliu (în unele situaţii chiar enervant, pentru că deşteptarea era programată la ora 7), cu sesiuni de comunicare (pe domenii de interes – proiectare, administrare şi întreţinere parcuri, sănătate, sport, cultură, urbanism, administraţie publică, salubritate etc.) în prima parte a zilei, pentru ca ulterior, până la ora 14.00 să urmeze vizitele de rigoare la toate obiectivele puse în discuţie.
Personal m-a surprins organizarea aproape impecabilă a gazdelor noastre, disponibilitatea de a ne împărtăşi din experienţa lor şi, de ce nu, de a vorbi tranşant despre părţile negative (supradimensionarea aparatului administrariv) pe care încearcă să le rezolve în actul de guvernare local, toate astea fiind în fond cheia succesului atât de vizibil în orice colţ de stradă. Aproape în fiecare zi, părăsind întâlnirea cu aceşti oameni, mă întrebam ce le vom spune şi ce le vom arăta la Câmpina (strict comparativ), când ne vor întoarce vizita. La drept vorbind, aş vrea ca acest lucru să nu se întâmple prea curând.
În cealaltă parte a timpului, care zilnic, după ora 14.00, rămânea la dispoziţia noastră, fiecare se organiza după propria pornire sufletească. Eu (uneori împreună cu alţi colegi) aproape că mi-am rupt picioarele colindând prin muzee (în cel de gravuri am găsit, printre lucrări de Picasso şi Velasquez, şi un manuscris al lui Cioran, motiv de mare mândrie pentru mine), prin parcuri cu vegetaţie luxuriantă, catedrale, foste cetăţi arabe, zeci de piaţete şi clădiri construite într-o armonie perfectă, cu sute de ani în urmă, de invadatorii arabi şi impecabil conservate ulterior de creştini, terenuri de golf, porturi pline de iahturi luxoase străjuite de noi resorturi construite cu grija de a se respecta specificul arhitectural născut în vremuri îndepărtate. Am văzut statuia lui Don Juan şi zeci de alte sculpturi (copii după autori celebri) care întregesc un peisaj urbanistic pavat până şi la closetele publice cu marmură şi granit. Spre seară, înainte şi după cină, vizibil împovăraţi de aroganţele (!!!) unei societăţi aflate parcă la ani lumină de cea românească, ne reuneam în jurul unui pahar, la terasa înconjurată de palmieri a hotelului, povestindu-ne unul altuia propriile întâmplări din timpul zilei, în surdina unui caffe-concert susţinut de fiecare dată live de un alt trubadur. În jurul nostru mişunau agale zeci de pensionari cu ştaif, sosiţi din toată lumea civilizată a pământului.
Dacă vă vine să credeţi, acolo, în acest decor mirific, am organizat ad-hoc şi una-două „şedinţe” de consiliu, în care opoziţia şi puterea şi-au spus verde în faţă lucruri pe care în alte condiţii nu şi le-ar fi spus, poate, niciodată. Recunosc că am fost iniţiatorul acestor discuţii tranşante, cu scopul de a declanşa în conştiinţa celor prezenţi o conduită politică ulterioară care să ne permită punerea în aplicare a măcar 10% din cele trăite şi văzute în Spania. Sper ca în urma acestor schimburi de opinii (la un moment dat chiar tăioase) să fi reuşit o cât de mică schimbare de mentalitate în relaţiile interumane din administraţia câmpineană. Pentru că altfel vom rămâne întotdeauna în situaţia de a-i admira pe alţii, fără a înţelege cum au ajuns acolo.
Sunt sigur că aş putea scrie despre această deplasare chiar un mic roman, cu multe întâmplări picante şi adevăruri care nu pot fi spuse în presă, dar până atunci, în loc de concluzie, vă propun un îndreptar de aroganţă, la care vă rog să meditaţi: am credinţa că nu poţi obţine nimic esenţial în viaţă până când nu ai o convingere. Convingerea mea (au mai avut-o şi alţii înainte) este că Spania reprezintă ceea ce se vede plus misterul ei. Eu nu am putut alege doar misterul (din cărţi, evident) şi am dorit să ştiu ce se vede, pentru a putea face să se vadă ceva şi în oraşul în care trăiesc. Sunt aproape sigur că aceste gânduri le nutresc şi cei alături de care am reprezentat Câmpina pe tărâm spaniol. Rămâne de văzut care este distanţa până la fapte.

P.S. E posibil ca pe viitor să fiu proprietarul unei mari şanse de a fi omis de pe lista celor care se vor deplasa pe cale administrativă în străinătate sau, în cel mai bun caz, să fiu trimis de unul singur. Nu am nicio problemă în acest sens, pentru că vreau să fac parte dintr-o altă specie de politruci, una care se foloseşte de pârghiile puterii pentru a aduce mai multă transparenţă şi implicit responsabilitate în rândul clasei politice conducătoare.

Florin FRĂŢILĂ

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare