Știri

Cuvântul care înţeapă

Copilul cu bentiţă tricoloră
Am urmărit în zilele din urmă povestea aproape incredibilă a elevei Sabina Elena Muruianu, din Covasna, aceea care a avut curajul să îşi înfrunte condiţia de cetăţean minoritar (într-un conclav regional maghiar) în propria ţară. De la bun început am rezonat cu acest copil din simplul motiv că eu însumi am trăit o mică dramă în tinereţe, undeva în inima Ardealului, acolo unde viaţa m-a trimis să execut serviciul militar obligatoriu în acea vreme a regimului totalitar ceauşist. Aproape în aceeaşi situaţie cu acest copil de azi, copilul din mine de atunci s-a trezit în faţa unor conaţionali ostili care vorbeau altă limbă în România şi se comportau absolut discriminatoriu cu românul din faţa lor. În câteva cuvinte, povestea mea se rezumă la faptul că, internat fiind la Spitalul Militar din Cluj pentru ceva investigaţii la secţia de ortopedie, trebuia să intru în legătură urgent cu părinţii pentru a-i înştiinţa cu privire la starea mea de sănătate şi implicit pentru a-i ruga să vină la spital în vederea unei discuţii cu medicii specialişti. Puţin speriat de situaţie, nu aveam decât posibilitatea de a-i anunţa telefonic, de la o cabină publică din curtea spitalului, dar pentru asta exista o condiţie destul de grea în vremea aceea şi anume de a face rost de multe fise, pe care să le înghită cutia respingătoare de metal ce ţinea loc de aparat telefonic. Singura sursă de fise în acel moment era chioşcul spitalului, „patronat” de câţiva gestionari unguri ai comerţului socialist. Cu puţinii bani pe care îi aveam în buzunarul vestonului militar, m-am aşezat la rând să-mi obţin dreptul la comunicare. În faţa mea erau alţi doi militari în termen, de naţionalitate maghiară, care aveam să aflu că aveau acelaşi scop. Ei şi-au primit repede mult doritele fise, însă când a venit rândul meu, gestionara îmbrăcată într-un halat alb, soios la manşete, mi-a răspuns într-o limbă română aproape de neînţeles că nu are fise de un leu şi de trei lei pentru mine. Am simţit că pică cerul pe mine şi am încercat să-i explic, pe limba mea, faptul că trebuie să vorbesc urgent acasă şi că am mare nevoie să-mi schimbe cei 25 de lei pe care îi mai aveam în buzunar. Reacţia unguroaicei de dincolo de tejghea a fost aceea de a vorbi necontenit pe limba ei, încercând să-mi explice că nu înţelege româneşte. Aşadar, subit, urmaşa lui Horthy nu mai înţelegea româneşte. Nu este acum cazul să vă detaliez cât de umilit m-am simţit atunci. Finalmente, am obţinut în ziua următoare ceea ce îmi doream, prin intermediul unui medic român căruia i-am povestit toată întâmplarea. Din ziua aceea am înţeles că ceva nu este în regulă în această zonă de ţară, iar azi, după mai bine de 25 de ani, constat că lucrurile nu s-au schimbat. Dovada este chiar tânăra elevă româncă şi bentiţa ei tricoloră. Nu sunt un naţionalist excentric şi intolerant, care să ştampileze inevitabil o naţie (în cazul nostru o minoritate) pentru câţiva turbaţi, care încă se mai cred de stirpe imperială, dar este inacceptabil ca în ţara ta, pentru care milioane de români au vărsat sânge de-a lungul istoriei, să fii tratat ca un străin cu statutul de tolerat, aşa cum se întâmplă cu românii, de zeci de ani, în ţinuturile ungureşti transilvane.
Tocmai de aceea vă spun că gestul tinerei eleve de a purta ostentativ bentiţa tricoloră în mijlocul ungurimii româneşti are valoare de simbol şi el trebuie încurajat de autorităţi în sensul de a se legifera mult mai apăsat promovarea însemnelor naţionale în toate instituţiile statului şi mai ales în şcoli. Naţionalităţile conlocuitoare trebuie învăţate să ne respecte, aşa cum noi le prea respectăm pe ele, căci altfel, copilul cu bentiţă tricoloră va rămâne doar un exemplu ciudat al unui popor care încă mai are o şansă să devină o naţiune, aşa cum copilul-erou cu drapelul găurit de la revoluţia din decembrie 1989 a rămas doar într-o arhivă de televiziune.
Dincolo de site-urile de socializare pe care încă mai circulă fel de fel de comentarii în aceste zile despre povestea copilului cu bentiţă tricoloră n-am văzut nicio reacţie oficială a Guvernului României ori a Ministerului Educaţiei şi asta mă doare. Guvernanţii se tem să nu încingă relaţiile şi aşa tensionate cu Ungaria şi aici le dau într-un fel dreptate, însă nimeni nu se gândeşte la impactul psihologic pe care o eventuală reacţie calculată şi pozitivă a autorităţilor statului l-ar putea avea asupra tinerei generaţii pe care o reprezintă eleva româncă. Dacă într-un astfel de caz statul doarme, să nu ne mirăm că în viitor, copiii de azi vor alege să defileze în viaţă sub culorile altor drapele, care le arată şi cere respect. 
P.S. În urma articolului de săptămâna trecută, „Complicitatea în şcoli”, am primit multe mesaje pozitive de la oameni care îmi apreciază iniţiativele în administraţia publică locală. Le mulţumesc pentru susţinere.
Florin FRĂŢILĂ

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare