Cuvântul care înţeapă

Punct şi de la capăt

Trăiesc zile în care sunt extrem de furios. Poate că nu am fost niciodată atât de furios. Este o furie acumulată în toţi aceşti ani de politică şi mai cu seamă în cei doi ani de administraţie locală câmpineană. A ajuns să-mi fie scârbă de multe dintre lucrurile pe care sunt obligat să mă fac că nu le văd şi mai cu seamă de făţărnicia celor pe care îi întâlnesc în acest sistem politico-administrativ putred.

Am tăcut atât de mult încât mă arde tot ceea ce ştiu şi ţin în mine pentru a păstra îngropată Cutia Pandorei. Şi asta pentru ce? Pentru că am vrut să găsesc o cale dreaptă printre hiene, îmbătat de iluzia că dincolo de vorbe le pot demonstra oamenilor care au avut încredere în mine, concretul, faptele alesului de bună credinţă, interesat de soarta comunităţii?! Tăcerea este un preţ prea mare pentru o astfel de iluzie.

În ultimii doi ani am trecut prin tot acest purgatoriu reuşind, cu mari eforturi, să duc la bun sfârşit multe şi frumoase proiecte culturale, sportive şi chiar edilitare. În alte situaţii am eşuat, boicotat atât din interior, cât şi din exterior, de înfricoşaţii cărora le tremură izmenele ca nu cumva să-mi clădesc o imagine publică mai bună decât a lor. Pe toate le-am plătit cu multă tăcere. Şi asta mă seacă. Am căutat să fac linişte în viesparul intereselor, întorcând spatele tuturor ofertelor şi tentaţiilor, socotind că asta este calea dreaptă şi m-am trezit, în multe rânduri, împroşcat cu noroi de propaganda plătită de oligarhi şi de tot soiul de anonimi spurcaţi ce populează site-urile de socializare. Nu sunt făcut pentru astfel de mizerii şi nu asta am visat când am intrat în politică. Mi-am dorit şi încă îmi mai doresc să demonstrez că mai avem o şansă să construim o lume mai bună pentru copiii noştri.

Mulţi dintre cei aflaţi azi în jurul meu, cunoscându-mi gândurile şi felul de fi, îmi râd în nas şi îşi văd în continuare de „treburi”, acumulând ceea ce nu li se cuvine. Mă ţin departe de porcăriile lor, chiar dacă în această perioadă grea pentru toată lumea, o duc mai rău decât altă dată. Nu mă mândresc cu asta, dar nici nu mi-e ruşine să trăiesc din ceea ce ştiu să fac. Cu toate greutăţile şi grijile cotidiene, când pun capul pe pernă dorm liniştit, ceea ce cu siguranţă nu se poate spune despre mulţi făţarnici politici, mânjiţi până-n gât.

Din fericire, în toată cloaca asta am găsit şi oameni de bună credinţă, ce-i drept, puţini, pe care-i preţuiesc şi în compania cărora mă simt, de multe ori, eliberat de această grea povară. Unul dintre ei este colegul meu din Consiliul Local, doctorul Mihai Tifigiu, alături de care am gândit de multe ori că trebuie să ieşim din mocirlă şi să ne vedem de vieţile şi familiile noastre. Au fost momente în care eu l-am oprit pe el să ia o astfel de decizie radicală şi altele în care el mi-a insuflat optimismul necesar pentru a merge mai departe, chiar dacă în sinea noastră am înţeles că drumul pe care mergem este înfundat pentru oameni ca noi. 

Nici acum, când scriu aceste rânduri, nu am renunţat la ideea abandonului, dar parcă prea multe jigodii s-ar bucura şi nu vreau să le ofer încă această satisfacţie. Atât cât mă mai ţin nervii, o să adaug la timpul pierdut un alt timp, care nu va mai fi niciodată al meu. În plus,  mai am de terminat multe proiecte importante pentru comunitate, care să rămână în urma trecerii mele vremelnice prin administraţia publică. 

Înainte de a încheia această scurtă confesiune (care nu reflectă nici 1% din cele trăite de mine în ultima vreme), care se constituie în piatra de temelie a unui nou drum –  început cu ani în urmă şi abandonat în baza unor iluzii deşarte – vreau să înţelegeţi că din această experienţă de viaţă nu regret decât faptul că am întrerupt nejustificat de mult timp legătura cu dumneavoastră, cititorii. Începând de azi, voi încerca să-mi repar greşeala, întorcându-mă la scriitură, ocupaţia mea de suflet. Adică punct şi de la capăt. 

Florin FRĂŢILĂ