Cuvântul care înţeapă

Aţi auzit, probabil, şi dacă nu vă spun eu acum, că inteligenţii ajunşi la putere în administraţia locală în urma unui regretabil complex de împrejurări vor să ne pricopsească cu un imn al oraşului, adică tot ceea ce-i lipsea câmpineanului cocoşat de taxe şi impozite, de stresul unui oraş transformat de asfaltangii în şantier şi de grija zilei de mâine. Probabil că unul cu mintea odihnită din gaşca de la putere a avut o revelaţie într-o noapte, lângă nevastă, în pat, iar a doua zi dimineaţă (pe la 10, când apare Tiseanu la Primărie) s-a înfiinţat proţap în biroul primarului exclamând: „Şefu’, să ştiţi că m-am gândit mult! Marile dumneavoastră realizări edilitare au nevoie de un imn!” Mi-l şi închipui pe Tiseanu mai întâi puţin mirat şi mai apoi îmbujorat de plăcere, cum le dă ordin de înfăptuire culturnicilor din comisia de specialitate a Consiliului Local. Drama în toată povestea asta nu este că oraşul va avea un imn, cu toate că mai degrabă ar fi fost cazul ca gogomanii să se gândească la o doină de jale, ci faptul că acest imn va fi ales, în urma propunerilor unei comisii de specialişti, de o supracomisie formată din politruci (cu excepţia lui Marcel Popescu, de la Casa Tineretului), care se pricep la muzică cum mă pricep eu la tuns oi.