Cu demnitate, prin închisori suferind: LUCIAN PALAMIDA

    Profesorul Alin Ciupală, cu prilejul unei întâlniri în incinta Bibliotecii Dr. C. Istrati, a municipiului Câmpina,  mi-a povestit îndurerarea d-sale prilejuită de despărţirea de unul din marii câmpineni prigoniţi de kaghebeul românesc, Securitatea, prin arestarea şi aruncarea lui în închisorile regimului ceauşist: Lucian PALAMIDA. În aceeaşi zi îl condusese pe ultimul drum pe nefericitul Lucian Palamida, împreună cu mulţi concitadini. Era în toamna anului 2010. Notiţelor luate în grabă, pe ştraiful unui ziar avut la mine, am acum ocazia să le adaug secvenţe din documentatul material publicat despre ilustra personalitate dispărută, în cartea sa, de jurnalista Simona Luncaşu, intitulată „Câmpinenii şi închisorile lor”. Durerea şi resemnarea căpătaseră, în vorbele şi pe chipul d-lui profesor Alin Ciupală, asprimea indignării, murmurul revoltei extreme. Români vânduţi ideologiei coercitive ceauşiste, au torturat şi ucis români cu demnitatea  nepătată, apărători ai libertăţilor încuiate în legi de un stalinism a toate distrugător. Prin ricoşeul aducerii-aminte, filmul prinde mişcare, viaţă. Prietenia i-a apropiat puternic, câmpinenii au în genere cultul camaraderiei. Cu prilejul concertelor Filarmonicii locale, cu ocazia lansărilor de carte sau a unor vernisaje de artă plastică, această camaraderie a statornicit o legătură etică extraordinară. Povestitorul evocă întâlniri şi astfel de evenimente: plimbările pe Bulevard, împreună, revin în culori căzute iremediabil în cenuşiul „iepocii dă aur”, plimbări cu discuţii aprinse, disperate, de reflecţie şi atitudine. La o cafea sau la o bere, dacă nu la amândouă, prietenia capătă forţă şi forme ale solidarităţii şi dispreţului faţă de tiranie. Intelectualitatea oraşului zâmbeşte amar şi respinge despotismul instaurat mai cu seamă după ce, la „propunerea” Tovarăşului (vezi spusele lui Ştefan Andrei şi ale lui Grigore Cartianu, în cărţile lor), la cârma partidului şi a ţării ajunge Tovarăşa – prototipul cel mai abject al femeii analfabete şi dementă în gândire şi acţiune.
    „Tovarăşii sunt afară şi domnii la puşcărie”, este titlul reportajului despre nefericitul Lucian Palamida, pe care îl citim în cartea Simonei Luncaşu, datat „29 ianuarie-5 februarie 2004”. Simţi cum ţi se face părul ca sârma şi pielea ca a găinii… „(…) A fost trecut apoi la secţia «Zarca », nume generic pentru secţiile 7 şi 8 de la Aiud. La data sosirii lui (Lucian Palamida), erau acolo 250 de deţinuţi politici, printre care şi destul de cunoscutele în epocă loturi de la Galaţi – presupusul complot pentru sabotarea Combinatului Siderurgic – şi de la Oneşti – câţiva „rusofili”, foste cadre superioare de partid şi din Securitate din judeţul Bacău, care, nemulţumiţi de activitatea lui Ceauşescu, expediaseră o serie de scrisori către secretarii de partid şi comandanţii unităţilor militare din celelalte judeţe, prin care îndemnau la revoltă, dar şi către Moscova, de unde aşteptau sprijin”. Excursul capătă apoteoză, dezumanizarea – proporţii de iad. Spaţiul limitat ne obligă la selectarea câtorva momente, din şirul damnărilor îndurate de Lucian Palamida. „Repartizat” la secţia Cartonaje a închisorii, citim mai încolo: „Asta însemna că puteau confecţiona cu uşurinţă plicuri pentru scrisori”. Existenţa penitenciară în grup, stimulează imaginaţia şi îndeamnă la faptă – „o scrisoare către Ambasada URSS, pe care au strecurat-o într-unul din pachetele de 50 de bucăţi de bibliorafturi, care urma să fie trimis, conform contractului, la fabrica de profil de la Cluj” – unde „muncitorii au descoperit” documentul, dar „de frică, au predat-o”. (…) A fost atunci o adevărată revoluţie în închisoarea de la Aiud: autorii scrisorii (…) au fost izolaţi (…). După o vreme, Lucian Palamida a fost mutat şi el, de la Cartonaj la secţia Elasta, unde se confecţionau arcuri, capse şi rame pentru saltele (…)”. Apoi a fost „trecut ca desenator la biroul tehnic” – unde erau „şi trei foşti miniştri-adjuncţi, condamnaţi pentru subminarea economiei naţionale (…) şi fostul director al Fabricii de rulmenţi de la Braşov (…)”
    Închisoarea, în relatarea Simonei Luncaşu, capătă „denumirea” de spital, fiindcă „paznicii la vorbitor purtau halate albe” – scene văzute de fiul lui Lucian Palamida, venit aici împreună cu mama lui şi soţia „inculpatului”. „Pe la jumătatea detenţiei. Improvizaţia cu spitalul avea să se adeverească. Un puseu de tensiune îl trimisese pe Lucian Palamida la infirmeria penitenciarului”. Acesta poate primi pachete de acasă, „medicamente şi vitamine”.
    Vine anul 1977 – cu urmările Actului de la Helsinki, obligatorii şi pentru Ceauşescu, din gura căruia participanţii aflaseră promisiunea lui, de a elibera deţinuţii politici din Republica Socialistă România. „(…) Într-o zi, în celulă a intrat un plutonier şi a citit o listă. Lucian Palamida se afla printre cei care urmau să plece”. Coşmarul de la Aiud intrase în firea şi nervii „eliberatului” Lucian Palamida. „Se dezobişnuise de lumea din afara închisorii (…). Trenul nu oprea în Câmpina, aşa că a coborât în Sinaia. (…) La 6 (dimineaţa – n. n.) a sunat acasă (…). Odată ajuns acasă (…) un vecin i-a şi reproşat prieteneşte: „Bine, dom’le, nouă de ce nu ne-ai spus că ai cocoşei în duşumea şi staţie de emisie-recepţie cu americanii !?”. (…) Nu-i venea să creadă că aparatul de zvonuri al Securităţii funcţiona pe o arie atât de extinsă (…)” „(…) Apoi s-a dus la fostul loc de muncă. Nu l-au mai primit (…). La scurt timp, cei care-l arestaseră au venit să-l racoleze. Voiau să-l facă turnător. (…) N-a vrut să audă. Era deprimat, la un pas de sinucidere…” (…) După Revoluţie, împreună cu Mircea Verbancu, alt fost deţinut politic, a fost consilier în primul Consiliu Local câmpinean”.
    … Melancolia nu poate ascunde durerea şi regretul interlocutorului meu, profesorul Alin Ciupală. Venea de la înmormântarea lui Lucian Palamida – condus pe ultimul drum de un imens cortegiu funerar. Caracter ferm, spirit civic exemplar, soţ şi tată devotat, pasionat de motociclism şi susţinător al Şcolii de zbor fără motor de pe Muscel, Lucian Palamida, pentru mulţi dintre cunoscuţi şi prieteni, Lulu, trecuse definitiv Stycsul. Printre aceia care l-au plâns alături de familie, soţii Petre şi Lucica Zănescu – apropiaţii d-nei Palamida şi fiului  său – pe care, într-un efort suprem, înainte de a închide ochii, Lucian Palamida l-a văzut şi îmbrăţişat în locuinţa acestuia, din Canada.
    Dumnezeu l-a fericit măcar cu atât !

Serghie Bucur