Sâmbătă seara (27 septembrie), în jurul orei 21.30, am fost la un pas de sufletele, încă neridicate la cer, ale celor şase oameni ce şi-au pierdut viaţa pe asfaltul negru al drumului lor fără întoarcere. Veneam cu familia dinspre Ploieşti, pe DN1, sub impresia altei tragedii, cinematografice, al cărei subiect a fost, ca un făcut, tot un accident stupid de circulaţie şi urmările lui în viaţa unei tinere supravieţuitoare rămasă fără familie, ce nu îşi mai dorea să lupte pentru viaţă.
Încă mă mai gândeam la cât de subţire este firul vieţii şi cât de uşor trecem noi, oamenii, peste lucrurile importante, pentru a ne pierde în iluzii şi mărunţişuri cotidiene, când am văzut în faţa mea un şarpe de lumină întins pe mai bine de un kilometru, începând de la paralela 45. Am bănuit că s-a întâmplat un accident şi speram să fie ceva banal, care să ne reţină cât mai puţin din drumul spre casă. Odată cu timpul care trecea fără să înaintăm prea mult, am înţeles că este ceva grav. Şi totuşi înaintam. Şarpele se mişca alene, ca după mort şi undeva, în depărtare, se cocoşa înspre dreapta, şi-apoi iar în faţă, fără sens. Nu înţelegeam pe unde se circulă şi mai ales cum, într-o zonă de câmp. Odată ajuns la primul poliţist dirijor am oprit şi l-am întrebat, prin deschizătura geamului, dacă n-ar fi mai nimerit să aştept în afara carosabilului, decât să intru pe arătură. “Nu vă sfătuiesc. Aici este teroare şi mai durează!” – mi-a răspuns acesta. I-am urmat sfatul şi am continuat drumul prin iarbă, în paralel cu asfaltul. Zona fatidică se apropia şi odată cu ea şi sentimentul acela care îţi îngheaţă sângele în vene când treci pe lângă moarte. Atent mai mult la drum şi mai puţin la peisajul lugubru, am auzit din dreapta mea un strigăt ascuţit: “Nu te uita!” Pe bună dreptate. Printre zeci de lumini albastre şi roşii, alături de un morman de fier contorsionat, zăceau trupuri, prea multe trupuri, aliniate, ale căror suflete sunt sigur că erau încă acolo. Numai automatismele experienţei de peste 25 de ani în şoferie m-au ajutat să-mi continui drumul. Eram şocat de tabloul sinistru. În cei câţiva kilometri parcurşi, super prudent, până acasă, am gândit cu voce tare o sumedenie de reproşuri la adresa instituţiilor statului incapabile să monteze separatoare de sens într-o zonă atât de circulată şi împotriva cirezilor de idioţi ce ignoră cu desăvârşire reguli elementare de trafic. Un ceas mai târziu aveam să aflu că o mare parte dintre victime sunt din Câmpina şi că printre ele se află şi copii. Alte suflete tinere ridicate la cer, după cele două de săptămâna trecută.
Atunci când vezi în emisiunile tv de ştiri astfel de cronici negre rămâi impresionat, în funcţie de gravitate, dar treci destul de uşor peste ele, cu gândul că ţie nu ţi se poate întâmpla şi mai ales pentru faptul că nu se petrec în proximitatea universului tău. Lucrurile se schimbă însă când auzi despre o astfel de moarte violentă în jurul tău, printre cunoştinţe, prieteni, concetăţeni. Abia atunci reflectezi mai apăsat asupra cauzelor şi a consecinţelor. Aşa s-a întâmplat şi în cazul de faţă, când am auzit că oameni pe care îi cunosc au dispărut fulgerător şi fără vină.
Cu doar o săptămână înainte de groaznica întâmplare am stat la aceeaşi masă, într-o anumită conjunctură, cu Florin Cioroba. Nicoleta Mocanu nu este nimeni alta decât femeia pe care am văzut-o că se mândrea, cu două zile înainte de tragicul sfârşit, de rezultatele la învăţătură ale fiicei rămase în viaţă, premiată de Consiliul Local într-o şedinţă festivă. Azi ei nu mai sunt, ca urmare a nebuniei unui îndrăgostit şi a neglijenţei unui sistem ros de incompetenţă şi corupţie.
Impulsionat de amintirea acestor imagini, am căutat să pun umărul, după posibilităţile mele, în sprijinul demersului de conştientizare a politicienilor cu răspundere şi putere. Am discutat cu o seamă de parlamentari prahoveni care au promis că vor interveni pe lângă cei de la Guvern şi CNADR pentru un plan de măsuri în favoarea protejării mult mai serioase a participanţilor la trafic pe DN1. Poate că toate vorbele astea (şi aici mă refer la orice reacţie din partea clasei politice) vor aduce un plus în favoarea vieţii, astfel încât moartea concetăţenilor noşti să nu fi fost în zadar.
Dincolo de aceste mărunte încercări, am să particip la “protestul negru” iniţiat de societatea civilă câmpineană, în speranţa că o voce unită se va auzi până acolo unde urechile par a fi astupate.
Dumnezeu să le odihnească sufletele celor ce nu mai sunt!
P.S. Încă de duminică am propus autorităţilor locale să “decretăm” doliu local în semn de respect pentru cei care şi-au pierdut viaţa. Până la închiderea ediţiei, ieri după-amiază, nu am primit niciun răspuns. După ştiinţa mea, până în prezent, singura instituţie care a arborat, la iniţiativa conducătorilor săi, însemnele de doliu, este Casa Tineretului.
Florin FRĂŢILĂ
