Cristian Alexandru Bocanu s-a născut în 1959, la Câmpina. A terminat în 1986 Facultatea de Electrotehnică, secţia Maşini şi Aparate, devenind inginer. A lucrat la Turnătoria Orion din Câmpina, apoi a fost instructor auto, agent de vânzări, revenind în prezent la calitatea de instructor auto, la Bucureşti. La 48 de ani îşi descoperă pasiunea de a crea tablouri din oase de peşte, reuşind să expună la Muzeul Naţional de Istorie, Biblioteca Metropolitană, Muzeul B.P.Hasdeu din Câmpina, Centrul Cultural „Carmen Silva” din Sinaia. Dând dovadă de multă imaginaţie, dar mai ales de sensibilitate, creaţiile sale reflectă un talent nativ de a da formă sentimentelor prin intermediul unei materii prime inedite: oasele de peşte.
Reporter: Vorbiţi-mi despre pasiunea dvs. Cum aţi descoperit-o?
Cristian Bocanu: Da, pasiunea mea acum, pentru că o pot numi pasiune, este cea de a crea tablouri din oase de peşte. Cum a început… S-a întâmplat în urmă cu patru ani, când o ajutam pe soţia mea la bucătărie, să gătească o ciorbă de peşte. Noi ne ajutăm unul pe altul, ca să meargă treaba mai repede, să avem timp să mai stăm de vorbă. Din păcate, serviciul ne lasă puţin timp liber. Astfel, m-am oferit să curăţ eu carnea de pe căpăţâna de peşte. Astfel, am observat mai bine forma oaselor. La început, mi s-a părut ceva ciudat. Mă gândeam că s-ar putea să fac ceva din ele, o idee care soţiei nu i-a plăcut deloc. Acum nu mai gândeşte aşa.
Reporter: Aveţi înclinaţii artistice, aţi mai cochetat cu vreun anume gen de artă?
Cristian Bocanu: Pe timpul lui Ceauşescu, pentru a mai câştiga un ban, mai făceam mărţişoare, felicitări, am lucrat si cu imortele. La vreo 3-4 săptămâni de la discuţia cu soţia despre oase şi ce aş putea face din ele, am încercat primul tablou care, surprinzător, semăna cu tabloul lui Munch, „Urletul”. La vremea aceea nu ştiam de existenţa acestui tablou, doar am redat ce simţeam că îmi transmit acele forme ale oaselor. Mai târziu am aflat de similitudinea imaginii tabloului lui Munch, de la unchiul meu din Italia.
Redactor: Ce teme reprezentaţi în tablouri?
Cristian Bocanu: Am început să reprezint flori, fluturi, balerine, diverse alte lucruri, mai abstracte la început. Mai târziu, am început să le dau şi un nume. Acum, când mă apuc să lucrez , văd forma oaselor, iar numele tabloului îl intuiesc din start. Am mai căpătat experienţă, am văzut ce înseamnă să ai inspiraţie. Cândva, mi se părea ciudat când un pictor spunea că n-are inspiraţie. Mă întrebam cum o fi să n-ai inspiraţie, să tragi nişte linii cu pensula!? Gândindu-mă acum la mine, văd că sunt săptămâni când mă uit la oase şi nu pot să fac nimic din ele. Apoi, dintr-o dată, totul se leagă.
Reporter: Dacă tot vorbim de inspiraţie, cum găsiţi această stare, cum vă vin ideile?
Cristian Bocanu: Nu ştiu să vă spun cu exactitate. Mă uit la forma oaselor şi încep să mă întreb cum să le aşez, ce să reprezinte, la ce s-ar potrivi. La căpăţâni, pe care le cumpăr întregi de obicei, oasele sunt simetrice. Am cumpărat odată două jumătăţi, nimerind două bucăţi de la aceeaşi parte, fiind mai dificil să lucrez. Nu există o reţetă a inspiraţiei, ideile putând veni pe masura ce lucrez. În momentul în care mă apuc să creez sunt foarte detaşat de tot ce e în jurul meu, uit chiar în ce zi sunt. Mă relaxez cu adevărat.
Redactor: Cum v-au perceput prietenii pasiunea ?
Cristian Bocanu: Toţi prietenii îmi spuneau, da, sunt frumoase. Tablourile mele au stat pe perete vreo doi ani după ce le-am făcut. Credeam că spun asta pentru că vin la mine şi se simt obligaţi să fie politicoşi. Într-o zi a venit un prieten de-al mătuşii mele, pictorul Vintilă Mihăescu. Le-a observat pe perete, şi-a dat ochelarii jos, s-a apropiat şi m-a întrebat ce sunt astea. Păi, tablouri din oase de peşte! Şi cine le-a făcut? Eu! Du-te mă de-aici, mi-a zis. Atunci mi-a spus un lucru care m-a marcat: „Ţine minte de la mine, arta nu e făcută să o ţii în casă. S-o dai, să se bucure şi alţii”. Mie mi se părea ciudat să spună că fac artă. Totuşi, am încercat prima expoziţie. Aici a început calvarul meu (râde amar). Din 60 de email-uri trimise, abia am reuşit să deschid o expoziţie în 2010, la Muzeul Naţional de Istorie, cu ocazia unui târg cu haine, cu produse alimentare, fiind veniţi foarte puţini cu obiecte de artă. S-a organizat prin societatea Etno-Rustica. Am avut plăcuta surpriză ca în prima zi să-mi ia interviu cei de la Trinitas, de la emisiunea „Omul priceput”. Am reuşit să vând foarte puţine tablouri. Totuşi, cea mai mare bucurie am avut-o a doua zi, când a venit o doamnă de vreo 60 de ani şi mi-a spus: „Domnule, am văzut aseară tablourile la televizor şi mi-am spus că trebuie să vin să le văd neapărat, pentru că sunt nemaipomenite!” A fost cea mai mare mulţumire a mea! Cu regret spun că sunt foarte puţini oameni interesaţi de ceea ce fac. Mult mai multă deschidere am văzut în provincie, în Sinaia, Câmpina. Şi când spun asta, mă refer chiar şi la modul în care sunt primit. La Câmpina am vorbit cu doamna Jenica Tabacu, directorul muzeului B.P.Hasdeu. Nu ne cunoşteam. Eu insistam să-i trimit nişte tablouri ca să le vadă, dar dânsa a spus că e convinsă că sunt lucrări bune, reuşind să expun de Ziua celor două Iulii. A doua persoană care mi-a arătat încredere a fost doamna Hogea, directorul Centrului de Cultură „Carmen Silva”, de la Sinaia. A văzut tablourile pe mail şi mi-a facilitat o expoziţie personală.
Redactor: Vă simţiţi marginalizat?
Cristian Bocanu: Nu, nicidecum. Totuşi, nu pot să nu constat o anume reticenţă a unora dintre cei pe care îi abordez, şi mă refer la zona Bucureşti. Am sentimentul că sunt deranjaţi de faptul că nu am studii în domeniul artelor plastice. Eu nu caut recunoaştere, să mă arate lumea cu degetul pe stradă. Din contră, eu sunt cel care doreşte să le arate celor interesaţi că se poate face artă şi din oase de peşte. Am căutat pe internet, prin alte mijloace, să văd dacă cineva mai face ce fac eu şi mi s-a confirmat, şi din afara ţării, până acum cel puţin, că nu mai face nimeni aşa ceva. Da, se lucrează cu oase de peşte, dar nu ce fac eu. Am mai expus la Mediaş, tot prin societatea Etno-Rustica, la Biblioteca Metropolitană, la muzeul „B.P. Hasdeu”, doi ani la rând, aşa cum v-am mai spus şi, la Sinaia la „Carmen Silva”. Acum, mă pregătesc pentru o nouă expoziţie la Biblioteca Metropolitană. Soacra mea încearcă să mă încurajeze şi-mi spune: „Măi, am auzit de un pictor că a devenit celebru după 200 de ani de la moartea sa.” (râde) Asta e, cine ştie…
Redactor: Cât peşte mâncaţi pentru a strânge materie primă?
Cristian Bocanu (râde cu poftă): Asta e întrebarea de bază: da’ aţi mâncat mult peşte? Da’ pescuiţi? Răspunsul este nu, nu pescuiesc, pentru că nu mă pot relaxa. Culmea, mă relaxez făcând tablouri din oasele de peşte prins de alţii. De regulă, mă folosesc de oasele de la căpăţânile pe care le cumpăr pentru ciorbă. Aşa îmi asigur materia primă. Uneori îmi mai dă o prietenă de la Braşov. Am o mătuşă în Italia care mă susţine şi îmi furnizează materie primă, creveţi, langustă, pe care le folosesc pentru a da o pată de culoare în tablourile cu flori, cu fluturi sau orice altceva. De fapt, dintr-o căpăţână de peşte nu prea mare, pot scoate până la zece tablouri, ţinând cont, bineînţeles, de ceea ce vrei să reprezinţi. Ştiu că sună ciudat sau exagerat, dar aşa e.
Redactor: Aveţi vreun procedeu anume după care pregătiţi aceste oase?
Cristian Bocanu: După ce curăţ carnea de pe oase, le mai fierb de două, trei ori cu detergent pentru a le degresa bine, le curăţ, şi cu o periuţă. Le las să se usuce, urmând apoi partea de concepţie a tabloului.
Redactor: Vă despărţiţi greu de tablourile pe care le creaţi?
Cristian Bocanu: Mie îmi plac toate, pentru că sunt ale mele şi pun suflet când le fac. Mă întreabă câte un prieten, ”îl dai pe ăsta, că e frumos?” Eu îl vând sau poate că îl dăruiesc, dacă omului îi place. Am un tablou, inspirat de această stare socială pe care o trăim. Am făcut un portativ cu două note muzicale, Si şi La. Adică „sila”. Lumea se uita şi spunea: „ce portativ frumos”, dar îi vedeam că nu sesizau nuanţa, ceea ce reprezentau într-un cuvânt, cele două note muzicale. Mă rog, fiecare percepe viziunea unei lucrări aşa cum poate. Oricum, pictorul care m-a îndemnat să-mi expun tablourile mi-a spus să nu le dau decât celor despre care ştiu că se vor bucura de ele. Am în jur de 140 de tablouri şi nu e nici unul la fel.
Redactor: Ce vă doriţi cel mai mult?
Cristian Bocanu: Aş vrea ca lumea să-mi vadă tablourile, să afle că se poate face artă din oase de peşte, aşa cum se poate face artă din orice şi că important este să pui suflet în orice faci! Mi-aş fi dorit ca părinţii mei, care au decedat, să fi trăit, să vadă ce am reuşit să fac. Le simt lipsa în fiecare zi şi mi-aş fi dorit să fie mândri de mine.
Cristian Bocanu: Da, pasiunea mea acum, pentru că o pot numi pasiune, este cea de a crea tablouri din oase de peşte. Cum a început… S-a întâmplat în urmă cu patru ani, când o ajutam pe soţia mea la bucătărie, să gătească o ciorbă de peşte. Noi ne ajutăm unul pe altul, ca să meargă treaba mai repede, să avem timp să mai stăm de vorbă. Din păcate, serviciul ne lasă puţin timp liber. Astfel, m-am oferit să curăţ eu carnea de pe căpăţâna de peşte. Astfel, am observat mai bine forma oaselor. La început, mi s-a părut ceva ciudat. Mă gândeam că s-ar putea să fac ceva din ele, o idee care soţiei nu i-a plăcut deloc. Acum nu mai gândeşte aşa.
Reporter: Aveţi înclinaţii artistice, aţi mai cochetat cu vreun anume gen de artă?
Cristian Bocanu: Pe timpul lui Ceauşescu, pentru a mai câştiga un ban, mai făceam mărţişoare, felicitări, am lucrat si cu imortele. La vreo 3-4 săptămâni de la discuţia cu soţia despre oase şi ce aş putea face din ele, am încercat primul tablou care, surprinzător, semăna cu tabloul lui Munch, „Urletul”. La vremea aceea nu ştiam de existenţa acestui tablou, doar am redat ce simţeam că îmi transmit acele forme ale oaselor. Mai târziu am aflat de similitudinea imaginii tabloului lui Munch, de la unchiul meu din Italia.
Redactor: Ce teme reprezentaţi în tablouri?
Cristian Bocanu: Am început să reprezint flori, fluturi, balerine, diverse alte lucruri, mai abstracte la început. Mai târziu, am început să le dau şi un nume. Acum, când mă apuc să lucrez , văd forma oaselor, iar numele tabloului îl intuiesc din start. Am mai căpătat experienţă, am văzut ce înseamnă să ai inspiraţie. Cândva, mi se părea ciudat când un pictor spunea că n-are inspiraţie. Mă întrebam cum o fi să n-ai inspiraţie, să tragi nişte linii cu pensula!? Gândindu-mă acum la mine, văd că sunt săptămâni când mă uit la oase şi nu pot să fac nimic din ele. Apoi, dintr-o dată, totul se leagă.
Reporter: Dacă tot vorbim de inspiraţie, cum găsiţi această stare, cum vă vin ideile?
Cristian Bocanu: Nu ştiu să vă spun cu exactitate. Mă uit la forma oaselor şi încep să mă întreb cum să le aşez, ce să reprezinte, la ce s-ar potrivi. La căpăţâni, pe care le cumpăr întregi de obicei, oasele sunt simetrice. Am cumpărat odată două jumătăţi, nimerind două bucăţi de la aceeaşi parte, fiind mai dificil să lucrez. Nu există o reţetă a inspiraţiei, ideile putând veni pe masura ce lucrez. În momentul în care mă apuc să creez sunt foarte detaşat de tot ce e în jurul meu, uit chiar în ce zi sunt. Mă relaxez cu adevărat.
Redactor: Cum v-au perceput prietenii pasiunea ?
Cristian Bocanu: Toţi prietenii îmi spuneau, da, sunt frumoase. Tablourile mele au stat pe perete vreo doi ani după ce le-am făcut. Credeam că spun asta pentru că vin la mine şi se simt obligaţi să fie politicoşi. Într-o zi a venit un prieten de-al mătuşii mele, pictorul Vintilă Mihăescu. Le-a observat pe perete, şi-a dat ochelarii jos, s-a apropiat şi m-a întrebat ce sunt astea. Păi, tablouri din oase de peşte! Şi cine le-a făcut? Eu! Du-te mă de-aici, mi-a zis. Atunci mi-a spus un lucru care m-a marcat: „Ţine minte de la mine, arta nu e făcută să o ţii în casă. S-o dai, să se bucure şi alţii”. Mie mi se părea ciudat să spună că fac artă. Totuşi, am încercat prima expoziţie. Aici a început calvarul meu (râde amar). Din 60 de email-uri trimise, abia am reuşit să deschid o expoziţie în 2010, la Muzeul Naţional de Istorie, cu ocazia unui târg cu haine, cu produse alimentare, fiind veniţi foarte puţini cu obiecte de artă. S-a organizat prin societatea Etno-Rustica. Am avut plăcuta surpriză ca în prima zi să-mi ia interviu cei de la Trinitas, de la emisiunea „Omul priceput”. Am reuşit să vând foarte puţine tablouri. Totuşi, cea mai mare bucurie am avut-o a doua zi, când a venit o doamnă de vreo 60 de ani şi mi-a spus: „Domnule, am văzut aseară tablourile la televizor şi mi-am spus că trebuie să vin să le văd neapărat, pentru că sunt nemaipomenite!” A fost cea mai mare mulţumire a mea! Cu regret spun că sunt foarte puţini oameni interesaţi de ceea ce fac. Mult mai multă deschidere am văzut în provincie, în Sinaia, Câmpina. Şi când spun asta, mă refer chiar şi la modul în care sunt primit. La Câmpina am vorbit cu doamna Jenica Tabacu, directorul muzeului B.P.Hasdeu. Nu ne cunoşteam. Eu insistam să-i trimit nişte tablouri ca să le vadă, dar dânsa a spus că e convinsă că sunt lucrări bune, reuşind să expun de Ziua celor două Iulii. A doua persoană care mi-a arătat încredere a fost doamna Hogea, directorul Centrului de Cultură „Carmen Silva”, de la Sinaia. A văzut tablourile pe mail şi mi-a facilitat o expoziţie personală.
Redactor: Vă simţiţi marginalizat?
Cristian Bocanu: Nu, nicidecum. Totuşi, nu pot să nu constat o anume reticenţă a unora dintre cei pe care îi abordez, şi mă refer la zona Bucureşti. Am sentimentul că sunt deranjaţi de faptul că nu am studii în domeniul artelor plastice. Eu nu caut recunoaştere, să mă arate lumea cu degetul pe stradă. Din contră, eu sunt cel care doreşte să le arate celor interesaţi că se poate face artă şi din oase de peşte. Am căutat pe internet, prin alte mijloace, să văd dacă cineva mai face ce fac eu şi mi s-a confirmat, şi din afara ţării, până acum cel puţin, că nu mai face nimeni aşa ceva. Da, se lucrează cu oase de peşte, dar nu ce fac eu. Am mai expus la Mediaş, tot prin societatea Etno-Rustica, la Biblioteca Metropolitană, la muzeul „B.P. Hasdeu”, doi ani la rând, aşa cum v-am mai spus şi, la Sinaia la „Carmen Silva”. Acum, mă pregătesc pentru o nouă expoziţie la Biblioteca Metropolitană. Soacra mea încearcă să mă încurajeze şi-mi spune: „Măi, am auzit de un pictor că a devenit celebru după 200 de ani de la moartea sa.” (râde) Asta e, cine ştie…
Redactor: Cât peşte mâncaţi pentru a strânge materie primă?
Cristian Bocanu (râde cu poftă): Asta e întrebarea de bază: da’ aţi mâncat mult peşte? Da’ pescuiţi? Răspunsul este nu, nu pescuiesc, pentru că nu mă pot relaxa. Culmea, mă relaxez făcând tablouri din oasele de peşte prins de alţii. De regulă, mă folosesc de oasele de la căpăţânile pe care le cumpăr pentru ciorbă. Aşa îmi asigur materia primă. Uneori îmi mai dă o prietenă de la Braşov. Am o mătuşă în Italia care mă susţine şi îmi furnizează materie primă, creveţi, langustă, pe care le folosesc pentru a da o pată de culoare în tablourile cu flori, cu fluturi sau orice altceva. De fapt, dintr-o căpăţână de peşte nu prea mare, pot scoate până la zece tablouri, ţinând cont, bineînţeles, de ceea ce vrei să reprezinţi. Ştiu că sună ciudat sau exagerat, dar aşa e.
Redactor: Aveţi vreun procedeu anume după care pregătiţi aceste oase?
Cristian Bocanu: După ce curăţ carnea de pe oase, le mai fierb de două, trei ori cu detergent pentru a le degresa bine, le curăţ, şi cu o periuţă. Le las să se usuce, urmând apoi partea de concepţie a tabloului.
Redactor: Vă despărţiţi greu de tablourile pe care le creaţi?
Cristian Bocanu: Mie îmi plac toate, pentru că sunt ale mele şi pun suflet când le fac. Mă întreabă câte un prieten, ”îl dai pe ăsta, că e frumos?” Eu îl vând sau poate că îl dăruiesc, dacă omului îi place. Am un tablou, inspirat de această stare socială pe care o trăim. Am făcut un portativ cu două note muzicale, Si şi La. Adică „sila”. Lumea se uita şi spunea: „ce portativ frumos”, dar îi vedeam că nu sesizau nuanţa, ceea ce reprezentau într-un cuvânt, cele două note muzicale. Mă rog, fiecare percepe viziunea unei lucrări aşa cum poate. Oricum, pictorul care m-a îndemnat să-mi expun tablourile mi-a spus să nu le dau decât celor despre care ştiu că se vor bucura de ele. Am în jur de 140 de tablouri şi nu e nici unul la fel.
Redactor: Ce vă doriţi cel mai mult?
Cristian Bocanu: Aş vrea ca lumea să-mi vadă tablourile, să afle că se poate face artă din oase de peşte, aşa cum se poate face artă din orice şi că important este să pui suflet în orice faci! Mi-aş fi dorit ca părinţii mei, care au decedat, să fi trăit, să vadă ce am reuşit să fac. Le simt lipsa în fiecare zi şi mi-aş fi dorit să fie mândri de mine.
Carmen NEGREU
Va,felicit sunteti un om cu mare valoarea ,păcat ca mulți nu au șansa dea va cunoaște personal. Va stimez cu mult drag pentru tot ce faceti Dumnezeu sa va binecuvanteze si pensionare plăcută.