– declară profesorul câmpinean Ion Ghica, participant activ la evenimentele din decembrie 1989 –
Câmpina – secvenţe din realitate, după 30 de ani de la căderea comunismului (2)
Anul acesta se împlinesc 30 de ani de la căderea comunismului în România, bun prilej de a afla ce cred câmpinenii contemporani despre toată această perioadă complicată prin care a trecut societatea românească, implicit cea câmpineană. Prin acest demers jurnalistic ne propunem să publicăm o serie de interviuri cu oameni care în urmă cu trei decenii percepeau/ trăiau în mod diferit momentul crucial al schimbării de paradigmă în societatea noastră, oameni ale căror destine aveau să cunoască schimbări radicale până în zilele noastre, oameni alături de care încercăm să schiţăm un portret cât mai complet al celor 30 de ani postrevoluţionari.
Născut în ziua de 14 februarie 1951, la Câmpina, Ion Ghica – profesor de educaţie fizică şi sport, absolvent al facultăţii de profil din Iaşi – avea 38 de ani când au izbucnit în România evenimentele din decembrie 1989. Anticomunist convins, dl. Ghica a trăit la intensitate maximă toate episoadele revoltei populare din România şi mai ales de la Câmpina, alegând să se implice activ în organizarea acestora pe plan local şi ulterior reuşind să fie unul dintre puţinii martori ai constituirii şi activităţii noii structuri de conducere post-revoluţionare a oraşului, Frontul Salvării Naţionale.
În ianuarie 1990, Ion Ghica a fost unul dintre cei au reînfiinţat Partidul Naţional Liberal la Câmpina, pentru ca doi ani mai târziu, după o scurtă perioadă de timp în care a asigurat interimatul la conducerea filialei liberale locale, să se retragă definitiv din politică.
Astăzi, la 30 de ani distanţă de la căderea comunismului, Ion Ghica, profesor pensionar, ne vorbeşte detaşat despre toată această perioadă tulbure, lăsând mărturie aspecte interesante din culisele acelor întâmplări, cel mai probabil irepetabile în istoria românilor.
 |
| În prim-plan, Ion Ghica, în mijlocul evenimentelor de la Casa Ştiinţei, în ziua de 22 decembrie 1989 Sursa foto: Dragoş Dumitriu |
– Există mărturii – fotografii, memorii scrise – potrivit cărora participarea d-voastră la evenimentele din decembrie 1989 a fost destul de activă. Ce ne puteţi spune despre acest lucru?
– În ziua de 22 decembrie 1989, pe la prânz, mă uitam la televizor când am văzut că Ceaușescu și-a întrerupt discursul din balconul Comitetului Central la mitingul de la București. Era speriat și am simțit că se întâmplă ceva ieșit din comun. Imediat am mers în stradă și după aceea la Primărie unde se strânsese multă lume. Unii încercau să sară gardul, alții se înghesuiau pe poartă. Cu tot efortul, n-am reușit să ajung înăuntru, pentru că odată cu trecerea timpului se strângea tot mai multă lume. Unii care au fost mai informaţi erau deja în Primărie, instalați la birourile foștilor nomenclaturiști. Primarul fugise și în locul lui se instalase Capone, un personaj dubios, cunoscut în Câmpina acelor vremuri. Bineînțeles că a dipărut din peisaj destul de repede. Apoi eu și încă cineva am avut ideea să plecăm de la Primărie, pentru că era spațiul îngust și să organizăm un miting la Casa Științei, deoarece acolo era spațiu suficient și aveam tot ce ne trebuie pentru un protest de amploare. Știam de un portret pictat al lui Ceaușescu, de dimensiuni foarte mari, de 3×5 metri, la care ne gândeam să îi dăm foc, de biblioteca cu sute de volume de propagandă comunistă. Aveam destule motive să mergem acolo. În plus, exista și o stație de amplificare, adică puteam organiza un miting adevărat. În perioada aceea conduceam o grupă de dans aerobic la Casa Științei şi îl cunoșteam pe Bebe Văleanu, care avea funcţie în conducerea instituției. Cunoșteam atmosfera și m-am dus, mai înainte, să vorbesc cu Marcel Popescu, omul cu discoteca, cu muzica, să pregătească stația de amplificare și să o scoată afară. Îmi amintesc că, speriat, Bebe Văleanu n-a vrut să îmi dea portretul lui Ceaușescu zicând că îl are pe inventar!!! Am insistat și până la urmă am mers la arhivă, acolo unde era tabloul depozitat, l-am luat și l-am ascuns la mine în sala unde făceam aerobic, să fie pregătit acolo. În timpul ăsta s-a strâns lume multă și a început balamucul cel mare. Noi, fiind deja pregătiți, am aruncat de la etaj cărțile roșii, manifestele Partidului Comunist şi am scos şi incendiat portretul dictatorului. Ușile Casei Ştiinţei au fost închise, pentru că așa a fost înțelegerea, să pregătim tot și să ținem ușile închise. Altfel , riscam ca oamenii să intre și să devasteze clădirea. Așa a început singurul miting din Câmpina, în decembrie 1989. Am fost printre puținii, dintre cei prezenţi, care au strigat „fără comunişti!”.
 |
| Tineri protestatari câmpineni, incendiind însemnele comuniste |
– Un protest spontan, cel puțin așa lăsați să se înțeleagă, în ceea ce vă privește! Nu v-a fost teamă de Securitate, de eventualele represalii? Este știut faptul că în ziua de 22 decembrie mulți credeau că revolta urma să fie înăbușită de securiştii fideli dictatorului și chiar de armată.
– Eu am ieșit în stradă în mod spontan. N-am avut nicio discuție cu nimeni pe tema asta. De fapt, în momentul acela, nimeni nu mai credea că în România se poate răsturna dictatura ceaușistă. În ceea ce privește frica, pot să spun că în prima zi n-am avut nicio reținere. Aveam un soi de incoștiență amestecată cu adrenalina momentului și bucuria că scăpăm de comuniști. Teama a început să apară de a doua zi, când am văzut la televizor zvonurile cu teroriști, cu apa otrăvită și altele. Aveam să înțeleg mai târziu că toate acestea erau intoxicări bine plănuite şi că băieţii erau pregătiţi să preia puterea. De exemplu, când au început zvonurile cu apa otrăvită la Câmpina, în sediul primăriei se discuta un plan de măsuri, cum să fie informată populaţia. Miliţienii, n-aveai nicio bază în ei, au spus că n-au megafoane. Oricum mulţi se ascundeau prin birouri şi n-aveai cu cine discuta. Singura posibilitate era o maşină de la pompieri. Cine să se ducă la pompieri să ia maşină? Am zis că mă duc eu. I-am spus căpitanului, care era vicepreşedinte FSN, nu-i reţin numele, să dea telefon acolo, să ştie şeful pompierilor că merg să le cer sprijinul, adică să nu mă trezesc împuşcat la poarta unităţii. Am reuşit cu greu să-i fac pe pompieri să înţeleagă necesitatea demersului. După ce am fost prin toate cartierele oraşului şi am făcut anunţul, m-am întors la Primărie şi primul care s-a luat de mine că am îndrăznit să terorizez oraşul cu ştiri false a fost căpitanul care mă trimesese. Eu sunt un tip impulsiv şi i-am răspuns pe măsură: „Măi tâmpitule, nu m-ai trimis tu?”. Era clar că voia să-mi pună în cârcă ceva, să mă scoată ţap ispăşitor, pentru zvonul cu apa otrăvită. Între timp venise un raport că apa era, de fapt, potabilă. Dar nu le-a mers cu mine! Povestea cu teroriştii a fost şi ea fabricată, ca o sperietoare, să împrăştie lumea de pe străzi. Şi a avut efect. Cel puţin la noi, oamenii au crezut în zvonurile conform cărora au fost trase focuri de armă automată în Gara Câmpina. O parte dintre noi, câţiva tineri, s-au dus acolo şi au aflat că cei din gară au fost terorizaţi, că s-a tras dintr-un tren care venea dinspre Sinaia, dar nu era nicio urmă de glonţ. Exact cum s-a întâmplat la Comitetul Central unde toată lumea trăgea, numai spre cei din balcon nu şi erau urme de gloanţe peste tot numai pe ei nu. Acum, când revedem filmul, înţelegem că a fost o regie.
– O regie bine pusă la punct şi în ceea ce priveşte alegerea noilor strucuri democratice de conducere?
– Cu siguranţă. După ce am plecat de la Casa Ştiinţei şi ne-am întors la Primărie, băieţii, care cred că se ştiau dinainte, făcuseră deja Frontul Salvării Naţionale. În câteva ore au pus totul la cale. Şef era maiorul Lucian Cercel şi adjunct un căpitan căruia nu-i mai reţin numele. În rest, mai ştiu că erau acolo Georgică Severin, membru în FSN şi Victor Bercăroiu, cel care fusese viceprimar în conducerea comunistă a oraşului. A fost singurul care a rămas în Primărie şi s-a comportat foarte onest, restul au fugit toţi. Ştiu că Bercăroiu n-a intrat în FSN de la început, ulterior a fost primit şi el, ca de altfel toţi comuniştii care în primele zile au dispărut de frică şi ulterior au revenit când au văzut că nu s-a schimbat nimic.
– Să înţelegem că noua structură democratică, la nivel de Câmpina, era de fapt vechea structură comunistă, puţin cosmetizată?
– Bineînţeles. FSN-ul s-a format exact ca la Bucureşti. Cei care am fost în stradă, am mobilizat lumea, am dat foc la cărţi şi portretului lui Ceauşescu, am ţinut discursuri şi ne-am expus pericolelor -să ne reamintim că unitatea de securitate era în imediata vecinătate a Casei Stiinţei – am rămas de căruţă. Când am revenit la Primărie, cei care s-au ales să conducă erau baricadaţi şi păziţi de gărzile patriotice. Patru, cinci tipi cu ZB-uri. Am reuşit să intru eu şi încă vreo două persoane, în rest n-a pătruns nimeni. Acum, după atâta timp, eu cred că cei care au fost informatori ai Securităţii sau au colaborat mai mult sau mai puţin ocult cu organele statului comunist, cred că aveau o parolă, ceva, să se recunoască între ei, pentru că prea s-au potrivit la Bucureşti şi peste tot, inclusiv la Câmpina. Adică stai să te întrebi de ce au preluat puterea tot comuniştii Iliescu, Roman, Voican Voiculescu, Brucan şi din marea gloată revoluţionară, nimeni. La fel şi la Câmpina. Noi, fraierii, am stat pe stradă, în timp ce ăştia îşi făceau mendrele la Primărie. Şi mai este o chestiune: dacă urmăriţi evoluţia ulterioară a principalelor persoane care au pus mâna pe putere în 1989, asta vă spune tot. Majoritatea sunt oameni cu bani azi, cu afaceri ori în funcţii politico-administrative. Unii au fost la liberali, ulterior s-au întors în PSD, unde le era de fapt locul, alţii şi-au scos certificate de mari revoluţionari şi nu plătesc taxe şi impozite. Ar fi interesant să verificaţi la Primărie cine are certificat de revoluţionar la Câmpina. Poate o să găsiţi nume surprinzătoare!
– Descrieţi o stare generală de confuzie, plină de incertitudini şi de temeri în acele prime zile de după prăbuşirea sistemului comunist. Lucrurile s-au mai liniştit după moartea cuplului Ceauşescu!?
– Da, cu siguranţă. Oricum, la Câmpina, în afara zvonurilor cu apa otrăvită, cu focurile alea de arme automate în gară şi cu trupele de desant apărute la Băneşti, n-au fost alte probleme. Cam două săptămâni am trăit sub semnul incertitudinii, după care FSN-ul a preluat puterea peste tot.
– Anii ’90, după 45 de ani de comunism, au adus, printre altele, multă decepţie în rândul românilor, atât în plan politic, cât şi economico-social. Partidele de opoziţie renasc cu greu, sunt privite cu ostilitate, economia centralizată se prăbuşeşte, individul dependent de partidul-stat e nevoit să se adapteze tranziţiei patronată de legea junglei. Vorbiţi-ne despre această perioadă!
– Sunt foarte multe de spus şi aş vrea să mă refer mai mult la partea cu partidele, pentru că am fost direct implicat. La jumătatea lui ianuarie 1990 am hotărât să ne implicăm în reînfiinţarea partidelor istorice în oraş. Vorbesc de mine, fraţii Burloiu şi alţi prieteni. Fraţii Burloiu la PNŢ şi eu la PNL. Am ales liberalismul pentru că mi se potrivea şi pentru că era partidul de care se legau cele mai mari realizări ale ţării, inclusiv aducerea monarhiei. Când am ajuns la sediul PNL, situat în clădirea din strada George Bariţiu, colţ cu strada Plevnei, deja era un grup format. Îl cunoşteam pe avocatul Veţeleanu şi mai puţin pe ceilalţi. La un moment dat a apărut pe acolo şi Georgică Severin. M-am dus, m-am înscris, mi se pare că am fost al nouălea pe listă şi de atunci doi ani nu am lipsit la nicio activitate. Din punct de vedere organizatoric, în primul rând ne-am gândit cine suntem şi pe cine primim în partid şi am hotărât că cel mai bine ar fi să nu primim comunişti, activişti, securişti, miliţieni şi pe cei cu condamnări de orice fel. Atunci n-aveai cum să cunoşti prea bine omul, mai ales pe cei sub acoperire, cum se zice astăzi. Evenimentele următoare au dovedit că au fost destui şi din aceştia, neştiuţi. Pentru că cei care nu erau primiţi la început au ajuns să domine şi să conducă filiala şi partidul. Uitaţi-vă şi acum în partidele politice! Au fost foarte mulţi infiltraţi, foarte mulţi colaboratori ai Securităţii dovediţi după aceea. Pentru mine Bălăceanu-Stolnici era un reper moral şi ulterior să aflu că a fost informator al Securităţii, ba mai rău se ducea pe la Europa Liberă şi făcea schiţe şi dădea amănunte despre cei de le Europa Liberă, pentru ca Securitatea să se ducă să-i pedepsească. El cu nonşalanţă nu recunoştea şi spunea că a fost un gest patriotic. Tocmai Bălăceanu-Stolnici! Tatăl adoptiv al lui Tăriceanu, Amedeo Lăzărescu, a fost şi el informator la Securitate. Băiatul iată că nu prea sare departe de trunchi. Tăriceanu a fost de la început de-al lor. Se vede şi acum. Cum adică tocmai tu, fost preşedinte al Partidului Naţional Liberal, fost prim ministru, să fii unealta PSD-ului? Parcă nu sună bine când ştii ce a făcut PSD-ul, cu fostele denumiri, cu minerii peste tine, că la PNŢ erau droguri, că la liberali maşini de dolari… În anii ’90 a fost exact ca în regimul din anii ’50, pentru că de fapt FSN-ul şi Iliescu au instaurat un regim bolşevic. Şi ne uităm în istorie, înapoi în anii ’50, cine erau persecutaţi? Ţărăniştii, liberalii, social-democraţii şi monarhia. În anii ’90, cine? Exact aceiaşi! Deci acelaşi regim s-a instaurat atunci în ’89, un regim bolşevic. Nu mai spun câte am pătimit. Să vă dau doar un exemplu. Eu am fost profesor la şcoala din Proviţa de Sus şi am fost acolo la alegerile din Duminica Orbului, în 1990. Aveam cunoştinţe şi prieteni destui, pentru că lucrasem 14 ani. Când m-am dus ca reprezentant al PNL în secţia de vot, toată lumea, fostele cunoştinţe şi amicii m-au privit ca pe un gunoi. Şi oameni cu care m-am înţeles foarte bine mă acuzau de fel de fel de chestii, că vreau să influenţez votul, adică dintr-o dată am devenit paria. Doar pentru faptul că eram de dreapta, din PNL! Asta era atmosfera pe care au creat-o FSN-iştii în perioada aia. Am fost păcăliţi rău de tot. Eu am fost păcălit, recunosc, dar până la un anumit punct. În momentul în care m-am dus să mă înscriu în PNL eram foarte conştient despre ce se întâmplă în România şi cine vrea să ia puterea. Din noaptea de 14 ianuarie, cu răzmeriţa aceea din FSN, cu Mazilu pe tanc, atunci mi-am dat seama că, de fapt, tot ei vin şi în momentul când Petre Roman a anunţat că FSN-ul totuşi se va transforma în partid, deşi spuseseră anterior că nu, aia a fost cireaşa de pe tort. M-am convins definitiv spre ce se îndreaptă România. Eşalonul doi şi Securitatea conduceau ţara. Securitatea a condus-o şi o conduce. Pentru că ei au avut tot interesul să-l dea jos pe Ceauşescu şi toate afacerile pe care le avea România în Orientul Mijlociu, pe peste tot, cu armament, cu petrol, le-au preluat ei; ei ştiau conturile, tot, şi de aceea au apărut averi de sute de milioane de dolari.
– Să revenim la Câmpina….
– În partid a fost o luptă cu morile de vânt, pentru că încet, încet, ne-au copleşit numeric cei pe care la început nu îi primeam în partid. La un moment dat, prin 1992, am ocupat funcţia de preşedinte interimar, cu aprobarea lui Ionescu Quintus, căruia îi promisesem că pun partidul pe picioare. Am reuşit, dar când s-au organizat alegeri n-am avut loc nici măcar în comitetul de conducere. A venit un adevărat „desant”, care s-a înscris în partid cu scopul de a pune mâna pe barul partidului, de fapt pe spaţiul alocat barului. Pentru că ştiţi cum e, sunt persoane care dintr-un bar au făcut averi. Uitaţi-vă la Anastasescu care a început cu barul ăla la Cinema, ori la Abagiu, cu barul-autobuz. Unde au ajuns azi!? De aia a fost mare bătălie pe barul liberalilor, adjudecat de fiică-sa lui Vigherzan, până la urmă. Eu am fost împotrivă pentru că ne făceam de râs cu Vigherzan, un om cu puşcărie la activ. Cred că şi din acest motiv am fost marginalizat şi exclus din comitetul de conducere. De la barul ală se trag toate relele partidului. Oricum, liberalismul câmpinean are tradiţie în a se mobiliza în avantajul unor aşa-zişi lideri. La un moment dat, Georgică Severin, care plecase de la noi, a înscris în partid vreo 300 de persoane, la foc automat. De unde le-o fi luat, nu ştiu. A organizat şedinţă de alegeri la Casa de Cultură şi a fost ales fără probleme. A fost şi Quintus de faţă. Ulterior a intrat în Parlament din partea PNL. Aşa s-a scris istoria până în zilele noatre.
– În 1992, după o scurtă carieră politică, v-aţi retras. Ce s-a întâmplat?
– Datorită tensiunilor am făcut un ulcer, a trebuit să mă operez şi am hotărât de atunci că nu merită să-mi stric sănătatea. Pentru ce? Am rămas membru în continuare. Şi acum am legitimaţia semnată de primul preşedinte al nostru, Radu Câmpeanu. Mă consider liberal adevărat în continuare, dar nu mă regăsesc în ce se întâmplă acum în politică. Asta nu mai e politică liberală. La noi e un capitalism de cumetrie, un capitalism atipic, pentru că lucrurile nu se desfăşoară ca în Occident, ca într-un capitalism adevărat, care a evoluat. La noi nişte băieţi isteţi au pus mâna pe nişte bani. Şi se vede. Ei au făcut afaceri împreună. Am discutat cu cineva, vă dau un singur exemplu, în Moldova, cum se făceau bani ani în anii ’90 şi mai târziu. Erau garnituri întregi de tren, cisterne cu ţiţei, cu petrol, cu ce erau. Intrau într-o rafinărie, le făceau intrarea pe aici, pe altă parte ieşeau şi se duceau în altă rafinărie. Ăla lua banul. Aşa s-au făcut bani. Asta puteai s-o faci tu singur? Ăsta e capitalism? Nu! Bancorexul era banca Securităţii. Mi-a dat mie cineva credit de la Bancorex? Nu! Îi dădea cui trebuia să-i dea credit. Şi aşa şi-au făcut averile. Ei bine, ăştia n-au cum să facă în continuare un capitalism adevărat în România. O avere de un milion de euro sau de dolari în America se face într-o generaţie, două, doar dacă n-ai o idee genială cum a avut ăsta de la Microsoft. Se zice că Radu Mazăre are 200 de milioane de euro. El va ieşi din puşcărie şi nimeni nu-i va lua banii.
Am avut o cumpănă extraordinară în ’90, am avut un noroc extraordinar. Aduceţi-vă aminte că eram buricul pământului în ’89. Mămăliga românească a explodat, eram în centrul atenţiei întregii omeniri, eram ridicaţi în slăvi, primeam ajutoare, România era number one pe toate canalele de ştiri. Ce am făcut noi cu chestia asta? N-am profitat absolut deloc! Sau poate că au profitat unii, inclusiv de pe la Câmpina. Ce afaceri au mai făcut cu ajutoarele din străinătate! Vă amintiţi de Pelsev? Am fost lăudaţi până la mineriade şi după alegerile din Duminica Orbului, când s-a văzut că a explodat degeaba mămăliga românească, că de fapt comuniştii au venit cu tancurile şi pentru prima oară în istorie au fost votaţi pe bune, fără să se inverseze voturile, cum a fost în ’45. În ’45 au câştigat ţărăniştii şi liberalii şi Stalin ce a zis: nu contează cine votează, contează cine numără voturile. Şi le-au făcut pe dos.
 |
| Profesorul Ion Ghica, acum pensionar |
– Ce sentimente vă încearcă privind în urmă la această perioadă din viaţa dvs.?
– Singura bucurie mare este că am reuşit să scap de regimul ăla păcătos. Sunt foarte mulţi care regretă ce a fost înainte, pentru că aveau locuri de muncă, pentru că… în fine. Dacă te gândeşti că românul se mulţumeşte cu puţin în general şi că mai are şi proverbul ăla „capul plecat sabia nu-l taie”, de-aia nu avem avut nici dizidenţă de-aia ca în Polonia, ca în Cehia sau Ungaria. E de înţeles de ce românul regretă regimul trecut. Au ajuns la bătrâneţe, românul e nostalgic în general… E procentajul ăla de 30 şi ceva la sută pe care îl are PSD împreună cu Ponta, 30-35% pe care românul îl dă PSD-ului constant, pentru că ăştia sunt nostalgicii comunişti, care încă mai sunt destul de mulţi.
– Despre prezent ce părere aveţi?
– Dacă vă referiţi la Câmpina, nefiind în majoritatea timpului un oraş roşu, astăzi arată, după părerea mea, splendid. Eu m-am plimbat foarte mult prin toată ţara, am fost şi peste hotare, şi drept să vă spun nu mi-aş dori să trăiesc în alt oraş. A evoluat extraordinar de bine: e un oraş curat, e lumea civilizată… Aţi auzit la Câmpina de scandaluri între clanuri, despre devastări, au venit mascaţii peste noi vreodată, s-a întâmplat vreo crimă oribilă? Nu! Străzile sunt asfaltate aproape toate, cu excepţia celor care au statut de drum judeţean şi se ştie de ce în Câmpina drumurile judeţene arată cum arată, pentru că şefi la judeţ au fost pesedişti întotdeauna şi l-au carotat pe primarul liberal sau ţărănist. Mă mir că centrul a reuşit să-l facă, dar uitaţi-vă la Calea Doftanei. Drum judeţean. Nu se face.
– O scurtă concluzie, după 30 de ani de la căderea comunismului…
– Cred că suntem singura ţară din lume unde comuniştii au câştigat alegerile în mod democratic după o revoluţie anticomunistă. Am avut acest ghinion de pe urma căruia mai tragem ponoasele şi azi.
