Cosmin Covrig – singurul olimpic internaţional al Câmpinei din 2012

Continuăm serialul prin care ne propunem să-i popularizăm pe unii dintre cei mai buni elevi ai Câmpinei, pe cei care, în anul 2012, s-au calificat pentru faza pe ţară la una dintre olimpiadele şcolare.
Astăzi, vă prezentăm un interviu realizat cu un fost elev, azi student, Cosmin Covrig, care, în anul şcolar precedent, chiar a trecut de faza naţională şi a câştigat o valoroasă menţiune la Olimpiada Internaţională de Limbă, Cultură şi Spiritualitate Românească. Anul trecut, Cosmin era elev în clasa a XII-E la Colegiul Naţional “Nicolae Grigorescu”, iar astăzi este student la Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii din Bucureşti.

Reporter: Ce performanţe şcolare ai obţinut cât ai fost elev la Colegiul Grigorescu?
Cosmin Covrig: Perioada de liceu, pot spune, a fost una fructuoasă în diverse domenii, printre care rezultate notabile la faza judeţeană (menţiune şi premii II sau III, în ani diferiţi), la olimpiadele de limba şi literatura română, culminând cu un premiu I care nu a adus, din păcate, o participare la faza naţională, din cauza diferenţelor de sutimi dintre nota mea şi nota concurentului care a ieşit primul. Am participat şi la olimpiade de istorie şi religie (unde am obţinut o menţiune la faza judeţeană), dar momentul culminant al performanţelor mele în liceu a fost tocmai această Olimpiadă Internaţională de Limbă, Cultură şi Spiritualitate Românească, ţinută la Baia Mare, la care am ajuns trecând şi prin faza naţională a concursului de la Câmpulung Moldovenesc. Anterior acestui moment (în anul 2011), reuşisem o altă participare, tot la faza naţională a acestui concurs, desfăşurat de această dată la Mănăstirea Putna, unde am luat premiul III. Cam acesta este traseul meu din punct de vedere al olimpiadelor şi concursurilor din şcoală.
Rep.: Ce înseamnă Olimpiada Internaţională de Limbă, Cultură şi Spiritualitate Românească? Pentru că, după denumire, cultura românească ar părea de anvergură mondială.
C.C:  Acest concurs m-a atras tocmai prin tematica pe care o propunea celor dornici de a se înscrie într-un astfel de efort: găseam pentru prima dată o competiţie care implica atât cunoştinţe de limbă şi literatură română, cât şi de teologie, istoria religiilor, chiar etnografie şi simbolistică. Reprezenta astfel o arie foarte vastă, în care se dorea tratarea a ceea ce numim “civilizaţia românească” în tot ceea ce are ea mai profund şi mai elevat. Caracterul interdisciplinar era dublat de un interes personal pe care concurentul trebuia să şi-l asume faţă de moştenirea culturală a poporului român şi tratarea lui în raport cu toată moştenirea spirituală a umanităţii. Mai concret, ce înseamnă spiritualitatea românească în cadrul simţirii spirituale a umanităţii.
Caracterul internaţional a fost dat de faptul că, la Baia Mare, organizatorii au încercat să adune elevi din toate spaţiile în care există o prezenţă românească, mulţi dintre concurenţi nefiind de naţionalitate română, ci studiind în şcolile româneşti din diverse ţări, precum Republica Moldova, Ucraina, Serbia, diaspora românească din spaţiul vestic european, din ţări ca Spania, Olanda, Franţa. La concurs au luat parte candidaţi din peste 10 ţări, lucru remarcabil, zic eu, având în vedere dimensiunea oarecum restrânsă a competiţiei la spaţiul românesc. M-a frapat efectiv şi apropierea pe care elevii străini o aveau faţă de trăirea românească, suprapunând-o peste propria lor moştenire naţională.
Rep.: Cum s-a desfăşurat ediţia de anul trecut a acestei olimpiade internaţionale la care ai câştigat o valoroasă menţiune ?
C.C.: Organizarea concursului a fost asigurată de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, într-o ambianţă multietnică, multiculturală şi plină de varietate din punct de vedere lingvistic, lucru care ne-a impresionat şi ne-a învăţat în acelaşi timp multe lucruri despre dialogul fiecăruia cu celălalt de lângă noi. Am fost cazaţi la hotel Mara din Baia Mare, în condiţii minunate, şi duşi în excursii tematice prin tot Maramureşul istoric (locuri ca Cimitirul Vesel de la Săpânţa, Mănăstirea Bârsana, “Memorialul Durerii” din Sighetul Marmaţiei), care aveau scopul de a ne familiariza cu obiective importante din istoria şi cultura românească.
Subiectele au fost atât în scris (aici am avut de analizat poezii cu mesaj mistic ale unor mari poeţi români precum Ioan Alexandru, Vasile Voiculescu, apoi de scris eseuri argumentative pornind de la un interviu al lui Nicolae Steinhardt legat de nevoia religioasă a omului, dar şi eseuri libere despre ce înseamnă, în fapt , a fi român), dar şi orale, noi având provocarea de a prezenta cât mai sugestiv impresiile noastre legate de obiectivele vizitate în excursiile de care pomeneam mai devreme.
Rep.: Astăzi, eşti student la Facultatea de Teologie. Ai fost atras, din copilărie, de cele sfinte? Când ai simţit că trebuie să îmbraci haina de slujitor al lui Dumnezeu şi să te dedici misiunii de a propovădui cuvântul Domnului pe acest pământ?
C.C.:  Nu pot spune că dorinţa mea şi nevoia mea spre cele sfinte vin din copilărie. Este adevărat că am fost familiarizat de mic cu ceea ce înseamnă Biserica, dar până de curând, relaţia mea cu Biserica era una nedezvoltată, fără plinătate. Momentul în care am înţeles (în măsura în care cineva poate înţelege un element al Dumnezeirii), ce implică Biserica de fapt, se leagă tot de concursul pentru care dau astăzi acest interviu. În 2011, spuneam că am fost găzduit la Mănăstirea Putna pentru faza naţională. Atmosfera de acolo m-a încărcat atât de mult, m-a provocat să ies atât de mult din indiferenţa pe care mi-o indusesem singur, încât a reprezentat o renaştere pentru mine. Şi spun asta fără să exagerez. De atunci, am început să particip treptat la viaţa liturgică, să mă îngrijesc mai mult de suflet. Şi astfel am ajuns până la acest moment, când sunt student teolog. Nu am certitudinea că voi fi preot vreodată, deşi nu pot spune că nu-mi doresc asta. Prefer să las în seama Proniei acest pas şi pentru timpul potrivit.
Rep.: Are spiritualitatea românească, şi mă gândesc aici la spiritul religios al românului, o trăsătură definitorie?
C.C.: Din ceea ce am înţeles încercând să studiez personal lucrurile, românii au fost unul dintre popoarele cel mai repede şi mai uşor creştinate, dacă nu chiar singurul. Dacă ne uităm numai la vecinii noştri, vedem că, peste tot, creştinarea s-a făcut în mod vertical, de sus în jos: odată ce liderul statului se convertea la creştinism, în varianta răsăriteană sau occidentală, automat toţi locuitorii primeau forţat convertirea (a se vedea, ca exemplu, bulgarii, ungurii şi ruşii). Deosebită de toate acestea, creştinarea daco-romanilor s-a făcut extrem de repede şi voluntar din partea fiecărui individ. Şi spun aceasta, pentru că noi aveam deja, în acel moment, un traseu spiritual de natură să pregătească primirea creştinismului: Zalmoxis, divinitatea dacică despre se spunea că a coborât în peşteră vreme de 3 ani, reapărând mai apoi la suprafaţă. El era astfel un prototip al Învierii, al renaşterii condiţiei umane. Atunci când Hristos a fost propovăduit pentru prima oară la noi în Dobrogea, localnicii au realizat că ei prefiguraseră, prin credinţa lor în Zalmoxis, opera de Mântuire şi Înviere a lui Hristos, astfel că au îmbrăţişat creştinismul în masă. Cred că ei îl vedeau ca pe continuarea firească a fostului lor cult, ajungând ulterior să înţeleagă valenţele noii lor religii şi să şi le asume ca atare. Ca să nu mai spun că modele de înviere şi renaştere se găsesc în toate religiile lumii, de la cultele de mistere antice până astăzi. Neavând plinătatea revelaţiei dumnezeieşti, fiecare religie a păstrat totuşi din mentalul colectiv ideea de mântuire pe care Hristos a realizat-o pe pământ.
Desfăşurarea istorică a neamului românesc a arătat puterea pe care ortodoxia românească a avut-o în evoluţia naţiunii române: vedem prezentă aderenţa la creştinism şi în războaiele antiotomane, şi în naşterea României moderne, în evoluţia culturii româneşti de astăzi. Fără a face exagerările altora, pot spune că românul s-a născut creştin. L-a iubit pe Hristos şi a trăit împreună cu El în spaţiul liturgic şi în viaţă dintotdeauna, încărcat de o tulburătoare seninătate.
Rep.: Eu nici astăzi nu am înţeles prea bine de ce Paştele ortodox şi Paştele catolic coincid, uneori, ca dată, dar, de cele mai multe ori, sunt decalate de perioade variabile, cuprinse între o săptămână şi cinci săptămâni, catolicii sărbătorind mereu primii Învierea Mântuitorului?
C.C.: Mărturisesc că nici eu nu sunt atât de avizat în această problemă şi vă pot da o explicaţie destul de sumară, dar care sper să lămurească puţin lucrurile: data Paştelui depinde de două fenomene naturale, unul fix, altul nestabilit de dinainte, şi anume echinocţiul de primăvară şi prima lună plină de după el. Data Paştelui urmează imediat acestor două repere în ordine cronologică. Problema stă în faptul că, deşi noi am adoptat calendarul gregorian actual încă în perioada de după Primul Război Mondial, există Biserici ortodoxe care nu l-au adoptat, pe care noi azi le cunoaştem ca fiind „de rit vechi” (exemplu: Biserica Ortodoxă Rusă). Din această cauză, s-a luat decizia ca şi noi să sărbătorim Paştele după vechiul calendar, chiar dacă acesta nu mai este calendarul nostru, întrucît Învierea Domnului (sărbătoarea definitorie pentru religia creştină), trebuie sărbătorită de toate Bisericile Ortodoxe simultan, ca un semn de comuniune şi iubire între ele. E o chestiune destul de delicată, asupra căreia nu aş vrea să insist, sper ca măcar această explicaţie să fie una suficientă.
Rep.: Care sunt, în opinia ta, cei mai mari oameni de cultură ai românilor; primii trei?
C.C.:  Este destul de greu să fac un top în această privinţă, dar există trei coloşi care au fost definitorii pentru cultura noastră în raport cu cea mondială, arătând că nu suntem cu nimic inferiori cultural celor din Occident. Primul este Mihai Eminescu. Nu vreau ca alegerea mea să fie considerată un stereotip, eu chiar cred că am avut în el unul dintre cei mai mari poeţi universali, atât prin complexitatea operei sale, cât şi prin volumul său de cunoştinţe enciclopedice. Al doilea ar fi Dimitrie Cantemir (unul dintre cei mai mari oameni de cultură europeni ai veacurilor 17-18), căruia turcii de astăzi îi sunt tributari pentru lucrările sale de istorie otomană şi muzică. În cazul său, vorbim de un om complet în cel mai renascentist sens al cuvântului, aşa cum visa poate numai Leonardo da Vinci să fie. Al treilea este Mircea Eliade, plin de strălucire atât în arta literară, cât şi în istoria religiilor, fiind unul dintre corifeii ei ca ştiinţă.
Rep.: Care este cel mai mare martir creştin al neamului?
C.C.: Cred că unul dintre cele mai tulburătoare exemple de martiriu românesc, şi care reprezintă totodată un simbol pentru întreaga sa generaţie, pusă în aceeaşi situaţie, este  Valeriu Gafencu, numit şi “Sfântul Închisorilor”. Este unul dintre numeroşii tineri intelectuali ai generaţiilor anilor 40-50, atunci când represiunea comunistă se afla la apogeu, ajuns în mai multe închisori şi mutat, în cele din urmă, la Târgu-Ocna. Trecând prin toate chinurile posibile, cu unica preocupare de a intra în comuniune cu Dumnezeu, întreaga sa existenţă în închisoare a fost una de dăruire faţă de aproape, până la sacrificiu, şi de rugăciune continuă. Nu vreau să insist foarte mult asupra vieţii sale, prefer să îi îndemn pe cititorii dumneavoastră să caute personal informaţii despre acest om.
Rep.: Malraux spunea “Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”. Ce să înţelegem din acest citat celebru şi controversat?
C.C.: Eu aş tinde să plasez această maximă în contextul lumii noastre contemporane, al secularizării, în care remarcăm o ciudată  migrare a individului din interiorul său spre exterior. Unica noastră preocupare acum este traiul de zi cu zi, satisfacerea tuturor plăcerilor şi fericirea. Uităm totuşi, sau vrem să ignorăm, faptul că a-l renega pe Dumnezeu nu ne dă libertatea şi independenţa pe care ne-o dorim atât de mult, ci tocmai inversul. Suntem din ce în ce mai animalizaţi, reduşi la o stare de apatie şi indiferenţă. Prestăm toate muncile şi activităţile posibile, dar nu mai ştim nici pentru ce le facem, iar aceasta se întâmplă pentru faptul că ne-am uitat esenţa, originea spirituală, ne-am înstrăinat de sacru şi am încercat să-l înlocuim cu propria noastră forţă. Ceea ce trebuie noi să înţelegem despre religios, sacru, mistic, sau cum mai vreţi să îi spunem, este faptul că Dumnezeu este prezent în istorie, lucrează în istorie, luptă permanent alături de noi şi pentru noi. Devoţiunea noastră trebuie să însemne tocmai conştientizarea adevăratului nostru izvor, al originii noastre de copărtaş la tainele divinului şi ale lumii, deschiderea spre o iubire mai presus de cuget şi simţire.
Omul secolului XXI trebuie să aleagă, mai mult decât toţi înaintaşii săi, calea către uniune sau calea către separare. A.N.