Consuela-Liberta Nistor, instructor de nataţie: „Fair-play-ul este unul dintre cele mai importante lucruri pe care le înveţi practicând un sport”

– Salvador Dali spunea că „sportul este rugăciunea trupului”. Tu cum l-ai defini?

– Sportul este o binecuvântare pentru trup, suflet şi minte. Salvator Dali a reuşit în câteva cuvinte să prindă esenţa noţiunii de sport, indiferent care ar fi acesta. Pentru mine, mai cunoscut a fost dictonul „Mens sana in corpore sano” (minte sănătoasă în corp sănătos), care şi-a dovedit de-a lungul anilor veridicitatea.

– Când ai luat primele lecţii de înot? 

– Tatăl meu a fost primul îndrumător şi în acest sens. Pe lângă toate lucrurile importante pe care le-am învăţat de la el a fost şi deschiderea către înot. Primele lecţii le-am luat cu el, la un lac din Telega, care acum nu mai există, a secat, unde pe lângă primele noţiuni de plutire şi respiraţie, am avut şi primele divergenţe în ce privea faptul că el trebuia să stea în apă cu mine, chiar dacă eu începusem să mă decurc binişor. Dacă încerca să iasă din apă, îl acuzam că vrea să mă lase să mă înec. Poate ăsta este unul dintre motivele pentru care stau în apă cu copiii, până se simt ei în siguranţă.

– La ce vârstă ţi-ai început activitatea sportivă?

– Activitatea sportivă am început-o pe la jumătatea clasei întâi, când profesorul meu de atunci, domnul Mihăilescu, văzându-mă la ora de sport că mai am un pic şi mă sui pe tavan, s-a gândit probabil cum să-mi canalizeze energia. După ce s-a sfătuit cu tatăl meu, (mama, ca toate mamele, a fost puţin reticentă de frica răcelilor), au hotărât că putem încerca un sport de performanţă şi că nu ar fi rău ca acesta să fie înotul. Zis şi făcut, chiar dacă era luna ianuarie. 

– Pe cine ai avut antrenor?

– Antrenorul meu a fost… o echipă formată din domnii profesor Bărbulescu şi Grecu. Iniţierea am făcut-o cu domnul Bărbulescu, pentru ca apoi să continui consolidarea şi performanţa cu domnul profesor Puiu Grecu. Datorită dânsului am făcut zece ani de înot şi mi-a plăcut, având astfel o copilărie foarte frumoasă. Am fost în cantonamente şi la concursuri în toată ţara. Am trăit sentimentul spiritului de echipă, mi-am dezvoltat încrederea în mine şi, nu în ultimul rând, am descoperit fair-play-ul, care este unul dintre cele mai importante lucruri pe care le înveţi practicând un sport. Arta de a şti să pierzi este greu de învăţat. Chiar şi primele mele ore ca instructor sportiv le-am avut tot alături de dânsul. Am să profit de această oportunitate şi o să-i mulţumesc pentru tot ce a făcut pentru mine. De cele mai multe ori, antrenorii ajung figuri marcante ale vieţii sportivilor lor.

– Înotul este mai mult decât o pasiune pentru tine, l-ai ridicat la stadiul de performanţă. Cum a fost parcursul, ce amintiri ţi-au rămas întipărite din acea perioadă?

– Totul a început ca o joacă, care s-a transformat într-un lucru serios, pe care l-am facut, însă, cu mare plăcere. Îmi aduc aminte de emoţiile pe care le-am avut la primul concurs şi cum am pierdut… cu brio. Tata, însă, m-a felicitat pentru dorinţa mea de participare şi m-a sfătuit să nu las eşecul să mă copleşească. Oricum, eu eram campioana lui. L-am ascultat. Acest lucru m-a făcut să trag şi mai tare de mine. 

– Pentru un sportiv, fiecare medalie este însoţită de amintirea unei emoţii; privind-o, retrăieşte momentul în care a câştigat-o. Care sunt poveştile medaliilor tale?

– Primele rezultate notabile au fost la nivel judeţean, şi am ţinut-o aşa câţiva ani, fără să reuşesc să depăşesc locul patru la naţionale şi să ajug pe podium. Abia după şase ani de înot am reuşit să ies învingătoare la 100 şi 200 m „Crawl” la Campionatul Naţional. Răbdarea şi dorinţa de a câştiga mi-au fost într-un final răsplătite. A fost bine că nu m-am lăsat. Ultimele medalii le-am obţinut acum doi  ani, ani, la Campionatele Naţionale de Masters 25+, la Braşov. Emoţiile au fost la fel de mari.

– Acum eşti instructor de înot la baza sportivă locală. Cât de importantă consideri că este pentru municipiul nostru existenţa bazinului de înot?

– Apariţia acestei baze sportive este foarte importantă, pentru că sute de copii au învăţat astfel să înoate. Timp de cel puţin 20 de ani, Câmpina a fost privată de existenţa unui bazin acoperit. Eu şi nu numai, am simţit acut lipsa unui astfel de bazin. Cei care iubesc acest sport pot confirma. Dacă ar fi existat, mai mult ca sigur că şi fiul meu ar fi încercat înotul de performanţă; în lipsa lui, a trebuit să se orienteze către alte sporturi. Nu zic că a fost rău, oricum nu l-aş fi forţat să-l facă, dacă simţeam că nu-şi doreşte. Dacă nu faci un lucru din convingere, cu dragoste şi pasiune, nu prea îţi iese. Prin apariţia acestei baze sportive, mulţi copii au posibilitatea să-şi descopere veleităţi într-ale înotului. Şi s-a demonstrat că avem copii talentaţi, dovadă stând chiar rezultatele obţinute la nivel naţional. Deja avem campioni şi vicecampioni naţionali, prin reuşitele cărora lumea aude de Câmpina. Dacă bazinul nu ar fi existat, aceşti copii nu ar fi fost descoperiţi.

– Cum se desfăşoară o oră de înot cu tine?

– Încerc să mă adaptez în funcţie de gradul orei, iniţiere, consolidare sau perfecţionare şi în funcţie de gradul de cunoştinţe şi caracterul fiecărui copil în parte. Pentru orice tip de copil există un anume tip de antrenor. Principiul individualităţii este foarte important, mai ales în acest sport, având în vedere că nu este mediul în care trăim. Cele mai importante sunt primele şedinţe, în care copilul trebuie să se acomodeze atât cu tine, cât şi cu apa. Eu încerc să mă împrietenesc cu ei, să îi fac să se relaxeze şi să privească ora ca pe o bucurie a copilăriei. 

– Ce pot învăţa copiii încă de la prima şedinţă?

– În primul rând, trebuie să îi faci să se simtă confortabil şi să nu perceapă apa ca un mediu ostil. Adaptarea cu bazinul este foarte importantă. Copiii trebuie să înţeleagă că nu sunt în pericol. Abia apoi poţi lucra cu ei. La început,  joaca este metoda care dă cele mai bune rezultate. Nu trebuie forţaţi să facă ceva ce nu-şi doresc, ca de exemplu, să bage capul în apă sau să sară. Unii fac acest lucru chiar de la prima şedinţă. Cu alţii este mai mult de lucru, de aceea trebuie  să găseşti metoda care se mulează cel mai bine pe tipul lor de caracter.

– De ce este înotul unul dintre cele mai recomandate sporturi de către medici, mai ales pentru copii?

– Ca temă de licenţă am avut: „Studiul privind influenţa înotului în dezvoltarea organismului copilului de 6-8 ani”. În documentarea mea, am descoperit în unele cărţi pagini întregi despre dezvoltarea organismului, faptul că înotul contribuie la dezvoltarea şi menţinerea proceselor vitale, corpul capătă o dezvoltare armonioasă prin angrenarea în înot a întregului sistem muscular. Umerii se lărgesc, toracele cuprinde un plămân bine dezvoltat. Se dezvoltă respiraţia de tip costal superior. Prin poziţia orizontală în apă a corpului sistemul osteo-articular este degravat de încărcătură şi astfel favorizează creşterea corpului la copii. Aparatul locomotor se dezvoltă printr-o creştere proporţională a indicilor dezvoltării fizice. Poziţia corectă pe apă a capului şi a corpului ajută la redresarea deviaţiilor coloanei vertebrale de la axul normal, la obţinerea unei atitudini corecte a corpului. Şi, ca să închei în aceeaşi notă ca în finalul lucrării de licenţă, o să spun că înotătorii sunt cei mai frumoşi sportivi! 

– Care ar fi trei argumente pentru ca orice copil să înceapă să practice înotul?

– Platon a zis: „Necesitatea de a şti să citeşti este asemeni celei de a şti să înoţi”. Învăţarea înotului trebuie privită, în primul rând, ca o necesitate de apărare a vieţii în faţa pericolului de înec. Nu de puţine ori în viaţă ne aflăm în apropierea unor ape, lacuri (în vacanţe, excursii), iar neatenţia sau necunoaşterea ne pot pune viaţa în pericol. Azi este o bucurie universală şi o activitate de plăcere. Practicarea de către om a înotului este o artă, arta de a respira în apă.

– Eşti o fire energică, pozitivă, cu zâmbetul mereu pe buze. Cum reuşeşti să rămâi motivată mereu în tot ceea ce faci, atât pe plan profesional, cât şi personal?

– Una dintre binecuvântările vieţii este pasiunea pentru meseria ta. Iar pasiunea face ca oamenii să poată să facă lucruri extraordinare. Iar când şi în familie găseşti înţelegere 100%, nu poţi fi decât mulţumit. Zâmbetul este un indicator clar de progres şi mulţumire, iar eu vă garantez că zâmbesc zilnic. La bazin am un perete întreg acoperit de desene primite de la copii. Este cea mai valoroasă galerie pe care o poate avea un profesor. Le preţuiesc pe toate la fel de mult şi o să le păstrez toată viaţa. 

– Privind din perspectiva omului implicat direct, ce părere ai despre ritmul vieţii sportive din Câmpina?

– Observ că fenomenul sportiv se dezvoltă pe zi ce trece. Orice oportunitate se oferă copiilor de a face sport este binevenită. Eu, ca om de sport, mă bucur să descopăr că în era aceasta, a calculatorului şi a tabletei, totuşi, tot mai mulţi părinţi îşi îndrumă copiii spre mişcare.

– Petreci la bazin foarte multe ore, inclusiv în zilele de sâmbătă şi duminică. Cum se împacă viaţa profesională cu cea personală? Ai găsit un echilibru între cele două?

– Echilibrul îl găseşti numai atunci când ai pe cineva care este pe aceeaşi lungime de undă cu tine şi te susţine, nu te dezechilibrează. Abia atunci poţi rămâne focalizat pe ceea ce faci.

– Ce alte pasiuni mai ai?

– Îmi plac plimbările în aer liber, dacă este şi un câine alături este cu atât mai bine, îmi mai place schiul şi să văd oamenii fericiţi.

– Ai vreun regret în ceea ce priveşte cariera ta?

– Că nu am putut să o încep cu mult mai mulţi ani în urmă. Dar niciodată nu este prea târziu! 

Andreea Ştefan