Cinematografele oraşului, ce au fost şi ce au ajuns

A fost o vreme când Câmpina avea trei săli de cinema şi o grădină de vară unde seara se proiectau filme în aer liber. Uneori, câte un film de succes era proiectat şi în sălile celor două mari cantine din oraş, a Rafinăriei şi a Uzinei Poiana. Destul de des şi în Teatrul de Vară de pe Bulevard, când nu erau spectacole, seara puteai să vizionezi un film. Toate au rămas însă de domeniul amintirilor. 

Cel mai vechi cinematograf din oraş a aparţinut familiei Monovici. Construit după primul război mondial pe Bulevardul Elisabeta, cum se numea atunci actualul Bulevard al Culturii, la colţ cu strada Plevnei, acesta avea o sală de 300 de locuri la parter, un balcon şi câteva loje încăpătoare. Interiorul era împodobit cu stucatură în stil rococo. Scena, pe care se montase un ecran pentru proiectarea filmelor, era suficient de mare ca să fie folosită şi pentru reprezentaţii teatrale. Numeroase spectacole au văzut câmpinenii în această sală, pentru că veneau aici în turneu toate teatrele din Bucureşti. George Enescu a susţinut şi el două concerte pentru câmpineni în sala Monovici. 

Proprietara cinematografului, care purta numele familiei, doamna Irina Diamandi Gheorghiu (născută Monovici), după decesul soţului, în 1943, a făcut o donaţie printr-un act autentificat de Judecătoria Câmpina. Cinematograful, care era o importantă sursă de venit, a fost trecut în proprietatea societăţii ARPA, care avea sediul pe Muscel şi organiza cursuri de zbor fără motor. De atunci, cinematograful Monovici a fost numit de câmpineni ARPA. 

De menţionat că, prin actul de donaţie, fosta proprietară cerea ca din veniturile realizate anual, ARPA să servească unui elev al liceului din Câmpina, ales dintre cei mai săraci şi merituoşi, un premiu de 5000 de lei. Cinematograful ARPA a devenit distracţia principală a câmpinenilor în anii ‘50. Îmi amintesc ce cozi se formau la casa de bilete, uneori până la stradă, când erau filme mai deosebite. Era perioada când, după ani de filme sovietice care slăveau realizările măreţei Uniuni sau eroismul armatei roşii în război, au început să vină şi filme din occident. Pentru elevi se organiza sâmbăta un matineu la ora 14.00. Era o mare bucurie pentru noi când aveam voie să mergem la film. Unele ne erau interzise. Spre exemplu, profesorii noştri nu ne-au dat voie să vedem “Roşu şi negru”, povestea de dragoste socotită de ei prea indecentă. Juca în film celebrul Gérard Philipe. Un film de mare succes, care ne-a delectat atunci, a fost muzicalul “Şapte fraţi pentru şapte mirese”.  Zdruncinată de cutremurul din ‘77, sala Monovici n-a mai fost folosită ca sală de spectacol, devenind sală de antrenament pentru echipa de box a oraşului. După 1990, clădirea (în foto) a fost demolată şi în locul ei a apărut o parcare.

În 1948, edilii de atunci au mai amenajat un cinematograf în sala de mese a cantinei Uzinei Mecanice Câmpina. După ce plecau muncitorii care serveau prânzul, tăblia meselor se rabata devenind spătarul unei canapele cu patru locuri. În faţă se aşezau două bănci lungi, pe care stăteau muncitorii când luau masa. Aspectul era destul de plăcut, dacă trecem peste mirosul de bucătărie care persista o vreme. În epoca comunistă, cinematograful era atât un instrument de cultură, cât şi de propagandă şi tocmai de aceea preţul de intrare era popular: 1 leu (cât un cornet cu seminţe). Sala avea aproximativ 200 de locuri, dar devenea neîncăpătoare când veneau filme bune. Multă lume stătea în picioare pe ambele laturi ale sale. În această sală am văzut filme celebre: Ruy-Blas, cu actorul Jean Marais foarte tânăr, în rol principal sau celebrul “Rocco şi fraţii săi”, regizat de marele Luchino Visconti, cu actorii Alain Delon, Renato Salvatori, Annie Girardot și Claudia Cardinale.

Prin anii ‘60 s-a ridicat pe strada principală un cinematograf modern, cu ecran panoramic, care a fost privatizat după 1990. Legea cerea ca toate sălile de cinematograf privatizate să-şi păstreze timp de cinci ani destinaţia iniţială. La noi nu s-a întâmplat aşa. Luată de nişte investitori, din lipsă de fonduri sau din neglijenţă, clădirea a ajuns o jalnică ruină, pe care o vedem şi astăzi. Odată cu desfiinţarea cinematografului a dispărut şi o distracţie preferată a câmpinenilor, care pe vremuri umpleau până la refuz sălile existente în oraş. 

Alin CIUPALĂ