Emil Cioran, personalitate a culturii româno-franceze, a culturii europene în general, membru post-mortem al Academiei Române – 2010, a fost subiectul predilect al intelectualităţii câmpinene, abordat în zilele de 7 aprilie la Casa de Cultură „Geo Bogza” şi respectiv pe 8 aprilie la Biblioteca Municipală „Dr. C.I. Istrati”.
Aniversarea centenarului naşterii lui Emil Cioran (8 aprilie 1911, Răşinari – 20 iunie 1995, Paris) a fost marcată printr-o amplă acţiune iniţiată de Cercul Literar „Geo Bogza”, coordonată de Florin Dochia şi susţinută de prof. dr. Christian Crăciun, cu tema: „Emil Cioran – exerciţii de admiraţie”.
Încântat de prezenţa onorantă a cenacliştilor (Marian Dulă, Florin Dochia – moderator, Ştefan Al. Saşa, Florin Frăţilă, Gherasim Rusu Togan, Serghie Bucur, Alexandru Blank, Iulian Moreanu, Codruţ Constantinescu, Mariana Dârmon, Alin Ciupală, Anda Miroiu, Nicolae Geantă, Emil Sud şi Tiberiu Stanciu – deţinător al unei scrisori originale a d-nei Paraschiva Cioran, adresată fratelui său, Emil Cioran, datată cu „8 iulie 1933, Răşinari”), eseistul Christian Crăciun – cioranofil convins, eminescian şi caragialist total (declarat) – a făcut unele comentarii interesante legate de viaţa şi activitatea filosofului.
Cu toate că pe Emil Cioran „l-a descoperit” târziu (deoarece era interzis în România), în anii studenţiei, prin anumite „artificii”, profesorul Crăciun a putut intra în posesia unor documente valoroase. Astfel, din celebrele caiete scrise de Cioran, lectorul a citat o serie de definiţii. De exemplu: „Tot ce vine din suferinţă este de folos”, definiţie care poate fi extinsă în toate cărţile sale.
Dintre numeroasele criterii de admiraţie faţă de Cioran, Christian Crăciun s-a referit la trei motive: 1. Generaţia din care face parte; 2. Tipul său de om; 3. Umorul. Emil Cioran a fost liderul neîncoronat al Generaţiei ‘27, generaţie lipsită de complexe, care se mişca firesc, cu o gândire europeană (fără a face parte din… UE) şi urmărea să realizeze „o cultură mare”. Profesorul Crăciun consideră că Cioran oscila între scepticism şi cinism, trăind cu o maximă intensitate, dar puţin comunicativ, dorind doar să se purifice, cu o gândire emblematică a secolului al XX-lea.
Programat exact la împlinirea centenarului naşterii lui Cioran, 8 aprilie 2011, simpozionul organizat de Biblioteca Municipală, condusă de Liliana Oiştie, a constat într-o proiecţie documentară şi două expuneri: „Cioran – scepticul nemântuit” (referent prof. dr. Christian Crăciun) şi „Emil Cioran şi poezia” (referent prof. dr. Constantin Trandafir).
Activitatea a fost onorată de prezenţa câtorva oficialităţi locale, precum primarul Horia Tiseanu, Marian Dulă – preşedintele comisiei de cultură a Consiliului Local, cenaclişti, liceeni, iubitori de literatură.
Motivând dificultatea susţinerii temei anunţate, întrucât prezentase, cu o zi înainte, o temă legată de acelaşi Emil Cioran, prof. Christian Crăciun a evitat, cu abilitate, reluarea unor subiecte/ citate asemănătoare, punctând: „Cioran este un gânditor al apocalipsului, al sfârşitului unei civilizaţii. La 21 de ani era un specialist al morţii (…). Cioran vine în aventura lui de autodescoperire, fiind un autoexilat. Vine dintr-o generaţie ‘27 independentă, dornică de afirmare (…). S-a retras într-o cămăruţă, dar a ocupat Franţa cu limbajul său (…). A făcut trecerea, ca şi Eliade, de la cultura minoră la cultura majoră”.
Schimbând registrul sobrietăţii, cu o „notă şi stare de relaxare” (întâlnită şi la Emil Cioran), criticul şi istoricul literar C. Trandafir a precizat că filosoful „a scris eseistică, adică libertate, o libertate a rigorii” şi a amintit că, odată cu aniversarea celor 100 de ani de la naşterea lui Cioran, sărbătorim şi „Ziua internaţională a românilor” şi a continuat: „Ţine de domeniul locului comun faptul că nihilistul şi mizantropul Cioran avea un fond schizoid. Pe de o parte om bun, «de o bunătate deplină», prea blajin şi de aceea predispus la disperare, amabil, săritor, fericit, modest, «înţelept din naştere», pe de altă parte «a scris» contrariul a tot ce este bine”.
Opera lui Emil Cioran se înscrie printre valorile fundamentale ale secolului trecut, prin intermediul cărora „România a pătruns la nivelul cel mai înalt al culturii europene”.
Aniversarea centenarului naşterii lui Emil Cioran (8 aprilie 1911, Răşinari – 20 iunie 1995, Paris) a fost marcată printr-o amplă acţiune iniţiată de Cercul Literar „Geo Bogza”, coordonată de Florin Dochia şi susţinută de prof. dr. Christian Crăciun, cu tema: „Emil Cioran – exerciţii de admiraţie”.
Încântat de prezenţa onorantă a cenacliştilor (Marian Dulă, Florin Dochia – moderator, Ştefan Al. Saşa, Florin Frăţilă, Gherasim Rusu Togan, Serghie Bucur, Alexandru Blank, Iulian Moreanu, Codruţ Constantinescu, Mariana Dârmon, Alin Ciupală, Anda Miroiu, Nicolae Geantă, Emil Sud şi Tiberiu Stanciu – deţinător al unei scrisori originale a d-nei Paraschiva Cioran, adresată fratelui său, Emil Cioran, datată cu „8 iulie 1933, Răşinari”), eseistul Christian Crăciun – cioranofil convins, eminescian şi caragialist total (declarat) – a făcut unele comentarii interesante legate de viaţa şi activitatea filosofului.
Cu toate că pe Emil Cioran „l-a descoperit” târziu (deoarece era interzis în România), în anii studenţiei, prin anumite „artificii”, profesorul Crăciun a putut intra în posesia unor documente valoroase. Astfel, din celebrele caiete scrise de Cioran, lectorul a citat o serie de definiţii. De exemplu: „Tot ce vine din suferinţă este de folos”, definiţie care poate fi extinsă în toate cărţile sale.
Dintre numeroasele criterii de admiraţie faţă de Cioran, Christian Crăciun s-a referit la trei motive: 1. Generaţia din care face parte; 2. Tipul său de om; 3. Umorul. Emil Cioran a fost liderul neîncoronat al Generaţiei ‘27, generaţie lipsită de complexe, care se mişca firesc, cu o gândire europeană (fără a face parte din… UE) şi urmărea să realizeze „o cultură mare”. Profesorul Crăciun consideră că Cioran oscila între scepticism şi cinism, trăind cu o maximă intensitate, dar puţin comunicativ, dorind doar să se purifice, cu o gândire emblematică a secolului al XX-lea.
Programat exact la împlinirea centenarului naşterii lui Cioran, 8 aprilie 2011, simpozionul organizat de Biblioteca Municipală, condusă de Liliana Oiştie, a constat într-o proiecţie documentară şi două expuneri: „Cioran – scepticul nemântuit” (referent prof. dr. Christian Crăciun) şi „Emil Cioran şi poezia” (referent prof. dr. Constantin Trandafir).
Activitatea a fost onorată de prezenţa câtorva oficialităţi locale, precum primarul Horia Tiseanu, Marian Dulă – preşedintele comisiei de cultură a Consiliului Local, cenaclişti, liceeni, iubitori de literatură.
Motivând dificultatea susţinerii temei anunţate, întrucât prezentase, cu o zi înainte, o temă legată de acelaşi Emil Cioran, prof. Christian Crăciun a evitat, cu abilitate, reluarea unor subiecte/ citate asemănătoare, punctând: „Cioran este un gânditor al apocalipsului, al sfârşitului unei civilizaţii. La 21 de ani era un specialist al morţii (…). Cioran vine în aventura lui de autodescoperire, fiind un autoexilat. Vine dintr-o generaţie ‘27 independentă, dornică de afirmare (…). S-a retras într-o cămăruţă, dar a ocupat Franţa cu limbajul său (…). A făcut trecerea, ca şi Eliade, de la cultura minoră la cultura majoră”.
Schimbând registrul sobrietăţii, cu o „notă şi stare de relaxare” (întâlnită şi la Emil Cioran), criticul şi istoricul literar C. Trandafir a precizat că filosoful „a scris eseistică, adică libertate, o libertate a rigorii” şi a amintit că, odată cu aniversarea celor 100 de ani de la naşterea lui Cioran, sărbătorim şi „Ziua internaţională a românilor” şi a continuat: „Ţine de domeniul locului comun faptul că nihilistul şi mizantropul Cioran avea un fond schizoid. Pe de o parte om bun, «de o bunătate deplină», prea blajin şi de aceea predispus la disperare, amabil, săritor, fericit, modest, «înţelept din naştere», pe de altă parte «a scris» contrariul a tot ce este bine”.
Opera lui Emil Cioran se înscrie printre valorile fundamentale ale secolului trecut, prin intermediul cărora „România a pătruns la nivelul cel mai înalt al culturii europene”.
Theodor MARINESCU
