CĂRŢI DIN BASARABIA. Zidit în destinul Basarabiei – Mitropolitul Gurie

Pe parcursul resumatelor noastre, ne-am mai întâlnit cu Mitropolitul Gurie Grosu. Acum recenzez o carte ce i-a fost dedicată în anii din urmă: „Mitropolitul Gurie – opera zidită în destinul Basarabiei”. Culegere de articole şi studii ale Mitropolitului Gurie (Grosu) al Basarabiei (1877-1943), îngrijită şi coordonată de Silvia Grossu, Chişinău, Epigraf, 2016, 320 p. cu ilustr. 

Pe lângă lucrările Mitropolitului însuşi: „Istoria Mănăstirii Sfintei Înălţări a Domnului Noul Neamţ”; „Momente esenţiale din istoria tipăririi cărţilor moldoveneşti din Basarabia. Începuturile tipăririi cărţilor în Basarabia şi înfiinţarea Tipografiei Eparhiei Basarabene”; „Câteva extrase din arhive despre şcolile bisericeşti din Basarabia, înainte de anexarea ei de către Rusia”; „Bucoavna moldovenească”; „Abecedar moldovenesc. Ediţia 1918”; „Abecedar moldovenesc. Partea I. Ediţia a VIII-a, revăzută şi corectată, 1925”; „Abecedar moldovenesc. Partea a II-a. Ediţia a V-a, revăzută şi corectată, 1921”; „Treptele „Scării” Cuviosului Ioan Scărarul”, cartea cuprinde Prefaţa D-nei Silvia Grossu, un Tabel cronologic, datorat probabil tot Dumneaei;  un Argument – Mitropolitul Gurie Grosu şi opera zidită în destinul Basarabiei, de D-na Maria Danilov, şi, tot de D-na Danilov, Repere din istoriografia Mănăstirii Noul Neamţ, la care se adaugă studiul Valenţele didactice ale activităţii culturale a Mitropolitului Gurie, de Silvia Grossu şi Liliana Anghel. În Anexe întâlnim o dublă bibliografie, cuprinzând operele Mitropolitului Gurie aflate la Biblioteca Academiei Române şi la Biblioteca universitară Lucian Blaga din Cluj-Napoca, şi, tot aici, în facsimil, broşura Jubileul I.P.S. Mitropolit Gurie. Cu prilejul împlinirii a 30 de ani de serviciu bisericesc, social şi misionar, Chişinău, Tipografia Eparhială „Cartea Românească”, 1932. Dealtfel, ceea ce aduce un plus de atractivitate pentru această carte de smerenie, sunt facsimilele din Bucoavna Moldovenească, Chişinău, Tipografia Eparhială, 1909 – numai coperta şi trei pagini, a ales coordonatoarea, Abecedar Moldovenesc pentru anul întâiu de şcoală, Chişinău, Tipografia Românească, 1918 – fila de titlu şi paginile 8-15, 21, 28-29, 36-38, 49, 52, 56 şi 62,  Abecedar Moldovenesc pentru anul întâiu de şcoală, Partea I-a, Ediţia VIII-a revăzută şi corectată, Chişinău, Tipografia Eparhială, 1925 – fila de titlu şi paginile 33-36, 39-41, 45, 47, 49-51, 58-59 şi 63, ba încă, în finalul studiului D-nelor Grossu şi Liliana Anghel, şi paginile 368-372, din cartea lui Onisifor Ghibu, Pe baricadele vieţii, Editura Universitas, Chişinău, 1992, consacrate Primului abecedar românesc în Basarabia! Au fost facsimilate în întregime: Abecedar Moldovenesc pentru anul întâiu de şcoală, Partea II-a, Ediţia V-a revăzută şi corectată, Chişinău, Editura Societăţii Anonime „Glasul Ţării”, 1921, şi Treptele „scării” Cuviosului Ioan Scărarul. Tradusă şi prescurtată de I.P.S.S. Mitropolitul Gurie al Basarabiei, Editura Secţiei Culturale Eparhiale Chişinău, [1930].

De menţionat că avem în faţă doar a treia parte dintr’o trilogie editorială, şi anume, volumul II, prima fiind Mitropolitul Gurie – misiunea de credinţă şi cultură. Culegere de studii şi articole despre Mitropolitul Gurie al Basarabiei, volum apărut anterior, în 2007, tot la Editura Epigraf. Cea de-a treia, cuprinzând „Compartimentul memorialistic, constituit din scrisorile trimise sau primite de mitropolit, din jurnalele sale (bunăoară, Jurnalul unui mitropolit, descoperit şi editat recent de către Episcopul Calinic, la Curtea de Argeş, ş.s.) sau din memorii ale contemporanilor, a fost transferat[ă] pentru volumul III”, după cum ne încredinţează coordonatorul ei (p. 6: Din partea coordonatorului), care’şi adaugă şi titlul şi funcţia: „doctor în istorie, conferenţiar universitar” (la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării), înscris, cum vedem, în actuala cruciadă de masculinizare a tuturor femeilor din dreapta şi din stânga Prutului. (Dumnezeu să le ierte, căci Limba română, pe care o siluesc cu atâta pornire, nu!) „Primul volum, care a conferit titlul său şi preconizatei trilogii – Mitropolitul Gurie – misiunea de credinţă şi cultură”, ne încredinţează D-na Grossu în Prefaţa la volumul II, „este o culegere de evocări: studii şi articole ştiinţifice elaborate de cercetători în perioade diferite şi cu diferite ocazii, preluate din reviste şi cărţi de referiţă. Activitatea Î.P.S. Gurie este privită şi analizată din perspectivă multiaspectuală: istorică, religioasă, lingvistică şi sociologică, în contextul larg al istoriei poporului român, de cercetători consacraţi – regretatul mitropolit Nestor Vornicescu, regretatul conferenţiar universitar doctor Gheorghe Palade, scriitorul Boris Buzilă, profesorul Ion Ţurcanu, cercetătorii Maria Danilov, Silvia Grossu, Nina Negru, Vasile Malaneţchi, Veronica Boldişor, Simion Moraru, Liliana Anghel, Alexandru Magola, Eugen Onicov ş.a.” L-am putut vedea doar filmat în preajma D-nei Grossu. Să ne mulţumim, igitur, cu ceea ce am putut citi în întregime.

Mă voi referi, aşadar, la volumul II, din care am luat, tale-quale, absolut toate datele de mai departe.

Gheorghe Grosu – viitorul mitropolit Gurie – s’a născut la 2 Ianuarie 1877, la Nimoreni, judeţul Lăpuşna, fiind fiul cântăreţului bisericesc Ştefan Grosu. A urmat Seminarul Teologic din Chişinău, pe care l-a absolvit în anul 1898, apoi, Academia Duhovnicească din Kiev, absolvită în 1902. La 16 Septembrie 1902 a fost numit misionar eparhial la Mănăstirea Noul Neamţ, unde s’a călugărit, cu numele Gurie, la 27 Noembrie. La 6 Decembrie a fost hirotonit ierodiacon, iar a doua zi, 7 Decembrie 1902, ieromonah. În 1904 a vizitat România, fapt ce şi’a pus amprenta asupra evoluţiei sale în direcţia naţională. Aşa, la 30 Octombrie 1905, ieromonahul Gurie publică, în jurnalul „Bessarabskaia jizn’„ [Viaţa Basarabiei] articolul O scumpă autorizaţie, discutând despre necesitatea introducerii limbii moldoveneşti în Biserică şi în şcoală.

La 21 Noembrie 1905, ieromonahul Gurie a fost ales, alături de protoiereul Constantin Popovici şi de preotul Constantin Parfeniev, în Comisia specială pentru reactivarea Tipografiei Duhovniceşti, desemnată de Congresul Eparhial. El va intra şi în Comisia specială, desemnată de conducerea Seminarului Duhovnicesc din Chişinău, îa Aprilie 1906, în vederea întocmirii unui program privitor la „predarea limbii moldoveneşti în seminar”, cu protoiereul C. Popovici şi preoţii V. Glavan, A. Baltaga şi Macarie Untul. Şi va fi ales, la 30 Mai 1906, preşedinte al Societăţii Istorico-arheologice Bisericeşti din Basarabia.  

Tipografia Eparhială – înfiinţată în 1814 de arhiepiscopul Chişinăului şi Hotinului, Gavriil Bănulescu-Bodoni, şi desfiinţată, după şapte decenii, de un arhiepiscop rus – se va reinaugura, la 26 Octombrie 1906, la Chişinău, într’o clădire proprietate a Mănăstirii Dobruşa, oferită de stareţul acesteia, Porfirie. Decanul Societăţii Istorico-Arheologice, misionarul eparhial, ieromonahul Gurie Grosu, îi va face un scurt istoric – Momente esenţiale din istoria tipăririi cărţilor moldoveneşti în Basarabia. Începuturile tipăririi cărţilor în Basarabia şi înfiinţarea Tipografiei Eparhiale Basarabene – la începutul anului 1907, în numerele 2, 3, 4 şi 5 ale revistei „Kişinevskie Eparhial’nîe Vedomosti”. Din care spicuesc: 

Până la lipitoarea de Rusia, „în Basarabia nu existau tipografii. Bisericile ortodoxe din Basarabia erau asigurate cu cărţi liturgice în limba moldovenească de la tipografia din Iaşi, sau de la vestita tipografie a Mănăstirii Neamţ. Mitropolitul Gavriil, desemnând Chişinăul drept oraş cu catedrală, a întemeiat aici prima tipografie, în anul 1814”. Când, „a fost construită o clădire din piatră pentru amplasarea utilajului şi amenajarea chiliilor pentru tipograf şi lucrători; a fost pregătit setul de instrumente tipografice, au fost procurate materialele necesare, literele moldoveneşti şi slavone, a fost angajat în serviciu de la Mănăstirea Neamţ monahul Ignatie, un tipograf iscusit, de provenienţă velicorus, care cunoştea bine şi limba moldovenească.”

Sfântul Sinod şi-a dat acordul, la 14 Mai 1814, scriindu’i Mitropolitului să respecte „următoarele principii: 1) Ea se înfiinţează cu denumirea «Tipografia Eparhială din Basarabia». 2) Resolvarea problemelor privind întreţinerea şi stabilirea structurii tipografiei se încredinţează Înalt Prea Sfinţiei Voastre. 3) De asemenea, în grija şi supravegherea Înalt Prea Sfinţiei Voastre se pune plenar tipărirea cărţilor la tipografia dată. Controlul respectiv va proteja tipografia de editarea a tot ce este interzis şi nepermis. 4) Tipografia Eparhială va fi dotată atât cu caractere slavone bisericeşti, cât şi cu litere ale scrisului oficial al statului. 5) Cărţile bisericeşti se vor tipări în limba slavonă. Pentru aceasta tipografia va apela nu la tipărituri vechi sau de alt tip, ci exclusiv la cărţile proaspăt redactate şi tipărite la Tipografia Sinodală din Moscova. 6) În acelaşi timp, la reeditare nu se permite nici o abatere de la sursa tipărită la Tipografia Sinodală. 7) La  Tipografia Eparhială se vor tipări cărţi bisericeşti în limba moldovenească, a căror traducere din slavonă trebue de asemenea să corespundă originalului. 8) Prin noţiunea «cărţi bisericeşti» se subînţeleg tipăriturile necesare pentru înfăptuirea slujbei religioase, caracteristice sferei eclesiastice, precum Biblia, mineele, diferite învăţături duhovniceşti ş.a., mai pe scurt, toate cărţile tipărite cu caractere bisericeşti la sus-numita Tipografie Sinodală. 9) Cărţile de gramatică şi alte manuale necesare pentru Seminar pot fi tipărite cu caracter civil oficial, însă nicidecum din manuscrise, ci retipărite numai din publicaţiile Tipografiei Sinodale. 10) Manualele editate şi tipărite de Cârmuirea instituţiilor de învăţămînt, de academii şi universităţi şi de alte instituţii civile de învăţămînt nu se tipăresc decât cu permisiunea oficială a acestora. 11) Dacă apare necesitatea de a tipări cu caracter civic oficial cărţi editate la Tipografia Sinodală, pe lângă cele enumerate în pct. 9, fie în traducere moldovenească, fie fără, de fiecare dată se va cere permisiunea respectivă a Sfântului Sinod. 12) În acelaşi timp, tipărirea traducerilor sau lucrărilor necesare pentru Seminar nu se permite fără prezentarea acestora Sfântului Sinod întru eliberarea permisiunii corespunzătoare. 13) De asemenea, urmează a fi prezentate Sfântului Sinod înainte de a fi tipărite noile traduceri sau lucrări scrise de autori clericali care doresc ca ele să fie tipărite la Tipografia Eparhială, dacă acestea se referă la Sfânta Scriptură, religie şi sfinţenie. La toate se anexează părerea Dumneavoastră privind aprobarea tipăririi. 

14) În aşa mod publicaţiile Tipografiei Eparhiale se permit a fi puse în vînzare atât bisericilor, cât şi persoanelor particulare. 15) Din fiecare tiraj tipărit la Tipografie, câte un exemplar se va trimite bibliotecii Sfântului Sinod. 16) De asemenea, câte un exemplar al fiecărei cărţi tipărite la tipografie urmează a fi transmis în adresa Departamentului Ministerului de Învăţămînt, Academiei Imperiale de Ştiinţe şi Academiei Duhovniceşti din Sankt Petersburg, iar Bibliotecii Publice Imperiale – câte două exemplare. 17) La finele fiecărui an, Înalt Prea Sfinţia Voastră urmează să prezinte Sfântului Sinod informaţia privind numărul şi categoria cărţilor tipărite la tipografie. Ca urmare a acceptării de către Sfântul Sinod a inaugurării tipografiei, Înalt Prea Sfinţia Voastră poate informa despre aceasta administraţia locală, raportând despre resultat Sfântului Sinod.”

Îndată ce ucazul Sf. Sinod a ajuns la Chişinău, „la 31 Mai tipografia a fost deschisă oficial. Pe timpurile acelea, Tipografia Eparhială din Basarabia era prima şi unica (dacă nu luăm în consideraţie cea de la Kiev) în tot sudul Rusiei. De serviciile tipografiei deschise de Mitropolitul Gavriil se folosea şi administraţia publică locală.” Bilanţul ei a fost impresionant. „Din borderoul cărţilor tipărite la Tipografia Eparhială din momentul înfiinţării în anul 1814 şi [până la] încetarea din viaţă a Mitropolitului Gavriil în anul 1821, se poate afla că au văzut lumina tiparului 19.320 de lucrări.” (trimite la A. Stadniţki, Gavriil Bănulescu Bodoni, 1894, p. 353). „Înainte de toate, aici au fost tipărite abecedare în limba moldovenească şi slavonă, care le puteau servi moldovenilor drept ajutor în ştiinţa de carte slavonească, de rând cu ele şi liturghiere – cărţi necesare preoţilor pentru oficierea liturghiilor, cărţi de rugăciuni, ceasloave etc. În anul 1822 au fost tipărite tabele de instrucţie reciprocă după metoda Lancaster.” Afară de acestea, s’au tipărit „şi cărţi cu conţinut moralizator pentru cler şi mireni. Astfel, în anul 1862 a fost tipărit în moldoveneşte Catehismul Creştin Pravoslavnic al Mitropolitului Filaret [Scriban],  în anul 1863 a apărut cartea Despre credinţa şi viaţa creştină, în anul 1871 a fost tipărită Culegerea de articole cu conţinut dogmatico-religios a protoiereului Eugraf Poneatovski, tradusă în moldoveneşte de protoiereul Teodor Baltaga”. După care, tipărirea cărţilor în limba locului încetează. Ca urmare, însuşi randamentul economic al Tipografiei Eparhiale scade, iar unsprezece ani mai târziu, noul arhiepiscop cerând Sinodului închiderea ei, tipografii au fost disponibilisaţi la 13 Ianuarie 1883. 

De repunerea ei în funcţie va fi interesată „frăţia Mănăstirii Noul Neamţ, în frunte cu egumenul Teofan, [care], la 30 Aprilie [1883] a hotărît: «În virtutea necesităţii serioase de tipărire a cărţilor în limba moldovenească, atât pentru mănăstirea noastră, cât şi pentru majoritatea mănăstirilor din Basarabia, precum şi din regiunile megieşe Herson şi Kameneţ Podolsk [aria de răspândire a românilor, n.O.], noi suntem de acord să procurăm utilajul necesar tipografiei Casei Eparhiale, pentru tipărirea în limbile rusă şi moldovenească, în casul în care odată cu aceasta ne-ar fi oferit şi dreptul guvernamental de care a beneficiat Tipografia Eparhială».” Mănăstirea a cumpărat Tipografia, dar „Permisiunea de deschidere a tipografiei aşa şi nu a urmat, de aceea bunurile tipografiei procurate de mănăstire ae aflau acolo fără nici un folos.” Încât, egumenul Andronic, îi va cere arhiepiscopului, la 16 Iunie 1886: „Dat fiind că printre lucrurile tipografiei procurate de Mănăstirea Noul Neamţ se află diferite utilaje de legare a cărţilor, să se dea blagoslovirea de a deschide un atelier de legare a cărţilor”. Ceea ce se şi blagosloveşte. Iar celelalte bunuri ale tipografiei s’au vîndut, cu permisiunea arhiepiscopului, „lui Şloimovici şi [au fost] readuse la Chişinău”. Dar nu la fosta Tipografie Eparhială.

„Ideea reluării tipăririi cărţilor în limba moldovenească a apărut pe timpul Prea Sfinţitului [Episcop de Chişinău şi Hotin, n.O.] Iacov (Piatniţki), care a obţinut pentru Frăţia Misionară Naşterea Domnului, întemeiată de el, dreptul de a tipări buletine de ordin moral-religios în limbile rusă şi moldovenească. Frăţia Misionară a fost deschisă oficial pe data de 28 Decembrie 1899. Iar la 23 Martie 1900, Prea Sfinţitul Iacov” s’a adresat Sfântului Sinod, descriindu’i situaţia imposibilităţii povăţuirii religioase în limba rusă a moldovenilor, care, după 88 de ani de stăpânire pravoslavnică, nu vorbeau decât româneşte: „Multe parohii din Basarabia sunt constituite preponderent, iar deseori chiar exclusiv din moldoveni, care cunosc numai limba maternă şi nu înţeleg deloc limba rusă sau slavonă bisericească, nici chiar în forma vorbită. Literatura moral-religioasă de îndrumare existentă în limba rusă sub forma diferitelor cărţulii, broşuri, buletine etc. este absolut inaccesibilă pentru populaţia indicată mai sus. În acelaşi timp, moldovenii sunt însetaţi de povăţuirea religioasă, [ca adevăraţi creştini ce erau, n.O.; de] îndrumarea şi mântuirea creştină prin citirea sau ascultarea cuvîntului tipărit. Este simţită necesitatea literaturii în limba moldovenească, care ar satisface această sete a populaţiei ortodoxe moldoveneşti. Ce’i drept, există câteva ediţii moral-religioase în limba moldovenească tipărite peste hotare, în România. Dar trebue de menţionat că limbajul în care sunt scrise ele într’o oarecare măsură diferă de limba în care vorbesc moldovenii din Basarabia, apoi, ce’i mai important, cărţile româneşti sunt tipărite cu caractere latine, care le dă de furcă unei mari părţi a ştiutorilor de carte din Basarabia. / Actualmente, într’o atare situaţie moldovenii basarabeni sunt privaţi de pârghiile realisării religioase prin citirea sau ascultarea cărţilor, broşurilor şi buletinelor bisericeşti. În această ordine de idei, se consideră necesară editarea tipăriturilor respective în limba moldovenească cu litere chirilice, pentru moldovenii pravoslavnici din rândul oamenilor simpli. Realisarea acestui lucru se poate încredinţa «Frăţiei Misionare Ortodoxe de Luminare Religioasă Naşterea Domnului din Chişinău», înfiinţată de mine în Basarabia, care are drept scop contribuţia la procesul de luminare a enoriaşilor din Chişinău în spiritul Bisericii Ortodoxe”. Înaltul prelat solicita aprobarea editării de „cărţi, broşuri şi buletine cu conţinut moral-bisericesc în limba moldovenească cu litere chirilice, paralel cu textul în ruseşte sau fără acesta şi 2) în scopul examinării şi aprobării pentru tipar a lucrărilor în limba rusă şi moldovenească cu caracter religios, a institui la Chişinău un comitet special duhovnicesc de cenzură, constutuit din persoane cu rang bisericesc, care cunosc bine atât limba rusă, cât şi limba moldovenească, cu studii teologice, şi anume profesorul Seminarului Duhovnicesc din Chişinău şi membrul Consistoriului Duhovnicesc, preotul Constantin Popovici şi pedagogul Liceului Teologic din Chişinău, preotul Mihail Ceachir”. Ceea ce s’a şi aprobat. Şi, la 12 Decembrie 1900, a apărut primul Buletin rus-moldovenesc cu conţinut religios, tipărit cu litere chirilice. 

„Editarea de către Consiliul «Frăţiei Misionare Naşterea Domnului» a buletinelor cu traducerea în limba moldovenească, tipărite iniţial cu litere chirilice, iar mai apoi cu caracter rusesc oficial, şi a Molitvenicului moldo-slavon a constituit începutul unei noi perioade în istoria tipăririi cărţilor în Basarabia şi primul isvor care, după o întrerupere de trei decenii, a potolit setea spirituală a moldovenilor.”

Au urmat alte cereri. „Ca răspuns, a urmat ucazul Sf. Sinod din 25 Aprilie 1905 nr. 1126 cu următorul conţinut: «În conformitate cu ucazul Maestăţii Sale Împăratul Rusiei, Sfântul Sinod a ascultat cererea Prea Sfinţiei Voastre, din 9 Februarie curent, nr. 56, privind permisiunea Frăţiei Naşterea Domnului din Chişinău să retipărească atât cărţile bisericeşti, cât şi de slujbă divină ale Sfinţilor Părinţi în limba moldovenească cu litere chirilice. Conform informaţiei, ordonăm: Prea Sfinţia Voastră solicitaţi să permitem Frăţiei Naşterea Domnului din Chişinău tipărirea cu litere chirilice, după modelul cărţilor bisericeşti moldoveneşti din secolul trecut, a câtorva lucrări ale Sfintei Scripturi, cum ar fi: Evangheliile, Psaltirea, Ceaslovul ş.a., precum şi cărţi de slujbe ale sfinţilor în limba moldovenească. Examinând cererea şi considerând că nu există piedici în soluţionarea ei, Sf. Sinod hotărăşte: a permite tipărirea cărţilor enumerate mai sus la examinarea şi aprobarea respectivă a cenzurii locale, ceea ce vă aducem la cunoştinţă prin prezentul ucaz, iar un extras din el urmează a fi prezentat Direcţiei Economice.»”

Odată deslegarea primită, s’a pus întrebarea: unde să fie tipărite aceste cărţi? „În anul 1905, Congresul atoteparhial al preoţimii eparhiei Chişinău… s’a oprit asupra deschiderii tipografiei eparhiale”. „Întru realizarea acestei măsuri (înfiinţarea tipografiei), Congresul Preoţimii a hotărît în unanimitate: 1) a constituit imediat o comisie în următoarea componenţă: protoiereul Constantin Popovici, ieromonahul Gurie, preotul Constantin Parfeniev, care va începe neîntârziat lucrul de întocmire a proiectului şi devizului de cheltueli pentru fondarea tipografiei şi deschiderea ei” etc. „În anul 1906, Congresul Eparhial (procesul-verbal nr. 45 din 3 Septembrie) a hotărît: […] 2) a întări componenţa comitetului de înfiinţare a tipografiei, incluzând următoarele persoane: preoţii Mihail Cecan, Alexandru Baltaga şi protoiereii Mihail Ceachir şi Mihail Plămădeală. După terminarea congresului, comitetul împuternicit prin persoanele sus-amintite a pornit imediat reparaţia încăperii pentru tipografie. După aceasta au fost instalate maşinile, au fost puse în casete literele tipografice şi pe data de 26 Octombrie 1906 Tipografia Eparhială a fost deschisă solemn şi sfinţită de Episcopul Arcadie de Akerman…. Înainte de sfinţire, misionarul eparhial, ieromonahul Gurie a rostit o scurtă alocuţiune privind istoria tipăririi cărţilor moldoveneşti în Basarabia. Oprindu-se la evenimentul marcat, Gurie a accentuat importanţa lui colosală pentru Biserica basarabeană. După sfinţire a luat cuvîntul Prea Sfinţitul Episcop Vladimir, exprimându’şi bucuria legată de deschiderea tipografiei, de posibilitatea tipăririi cărţilor religioase în limba moldovenească”. Apoi, „Prea Sfinţitul Vladimir, Prea Sfinţitul Arcadie, Guvernatorul şi alte persoane au intrat în hala de maşini, unde au urmărit cum se tipărea în limba rusă, la maşina mare, şi în limba moldovenească, la maşina mică, următorul act: «În anul 7414 de la facerea lumii, sau 1906 de la Naşterea lui Hristos,… prin osârdia Comisiei speciale, formate de congresul din 1905 în componenţa: protoiereu Constantin Popovici, misionarul eparhial, ieromonahul Gurie, preoţii Constantin Parfeniev şi Alexandru Evstratiev, întărită ulterior de către Congresul din 1906 cu următoarele persoane: protoiereii Mihail Ceachir şi Mihail Plămădeală, preoţii Alexandru Baltaga şi Mihail Cecan, pe data de 16 Octombrie 1906, de ziua Sfântului Mare Mucenic Dimitrie al Tesalonicului, în oraşul Chişinău, în curtea din str. Haralampievscaia 42, jertfită preoţimii Eparhiei Chişinău de către soborul obştii Mănăstirea Dobruşa în frunte cu arhimandritul Porfirie, a fost deschisă Tipografia Eparhială»” etc. „Astfel s’a înfăptuit deschiderea tipografiei” etc., îşi încheie ieromonahul Gurie studiul său.

Aici, în Mai 1907, începe să se tipărească, în limba română, Psaltirea, realizată, de Macarie Untul, Gr. Constantinescu şi Gurie Grosu, care şi-a asumat responsabilitatea pentru versiunea finală, după Psaltirea din 1818 de la Chişinău, Tipografia Eparhială (după Biblia de la Blaj, din 1795), şi Psaltirea din 1848 de la Neamţ. Tipărirea celor 5000 ex., cu 620 p., din care 20 p. cu chinovar, şi coperte de scoarţe de lemn îmbrăcate în piele, s’a terminat la 3 Iunie 1908.

În Ianuarie 1908 apare la Chişinău prima revistă bisericească în limba română, „Luminătorul”, avându’i redactori pe protoiereul C. Popovici şi ieromonahul Gurie. Care, pentru bogata sa activitate cărturărească şi de misionar, la 31 Mai 1909 va fi hirotonit arhimandrit.

Anul 1909 aduce elevilor basarabeni Bucoavna moldovinească. Alcătuită de misioneriul eparhial Arhimandritul Gurie, Chișinău, Tipografia Eparhială, 1909, 80 pagini, cu ilustrații. În cuvîntul bilingv Cătră cetitori, Arhimandritul Gurie se adresează mai degrabă învățătorilor și supraveghetorilor acestora, decât elevilor. Pentru încredințare, dau numai începutul: „În lucrul învățărei de carte a narodului, pentru mai marea lui sporire, trebue să fie păzite cererile pedagogiei. Cea mai de frunte lege pedagogică este de a merge în lucrul învățărei cu încetul, dela cele ușoare la cele grele, dela cele cunoscute la cele necunoscute. Neluarea în samă a legei aceșcia este vătămătoare pentru sporirea învățărei. Însă legea aceasta nu se păzășce, când în școlile cele cu școleri neruși, încep a învăța pe școleri a ceti și a scri deodată pe ruseșce. Școleriul, întrând în școala cu asemenea așăzare a lucrului, întâlneșce multe grăutăți la deprinderea iscusinței cetirei, care sîntă de prisos, și anume: pentru dânsul necunoscută este buchea și sunetul ei, necunoscut este și chipul înpreunărei sunetilor în sloguri și, ce-i mai de frunte, lui necunoscut îi este chiar și singur cuvîntul carele îl alcătueșce.” Și sfîrșitul Cuvîntului: „Dorința de a ajuta narodului moldovinesc din Besarabiia, fiiul căruia am cinste a fi, a deprinde mai răpăde șciința de carte, a fost singurul motiv spre alcătuirea cărței, care vi se pune înainte. Dumnezeu să ajute! / Arhimandritul GURIE.”

Spun Doamnele Silvia Grossu și Liliana Anghel: Bucoavna este „scrisă ireproșabil din punct de vedere științific și metodic. «Cartea aceasta nu este o bucoavnă obișnuită, care cuprinde rugăciuni și slujbe bisericești, ci un abecedar modern, alcătuit după principii pedagogice» (Mitropolitul Nestor Vornicescu). Bucoavna e ilustrată și alcătuită după modelul abecedarelor românești, însă în conformitate cu cerințele programei rusești. Inovația metodică folosită de arhimandrit era utilizarea  cuvintelor «moldovenești», ușor înțelese de către elevi. Abecedarul a cunoscut două ediții, ambele tipărite din banii proprii ai arhimandritului Gurie și până la 1917 a fost singurul manual «moldovenesc» din Basarabia, cât și un model pentru autorii de abecedare. Deși cartea fusese aprobată de Comitetul Școlar din Chișinău, în calitate de manual școlar pentru Basarabia, autoritățile rusești l-au interzis, «fiindcă învățarea limbii moldovenești în școalele primare din Basarabia nu e statornicită prin lege» (Preotul Constantin Morariu, Arhiereul Gurie Botoșăneanu, Vicarul Mitropoliei Moldovei și Sucevei, Cernăuți, Editura Glasul Bucovinei, 1919).” Astfel Bucoavna urma soarta manualului Cartea de învățătură despre legea lui Dumnezeu, publicat de Gurie Grosu în 1908, aprobat de Sfatul Eparhial Școlar ca „manual de religie pentru școala primară, dar Arhiepiscopul Serafim Ciceagov, fost colonel în armata țaristă, s-a opus categoric răspândirii acestei cărți, declarându-i autorului că «va pune bețe în roata moldovenească». În rezoluția Sfatului Eparhial Școlar din 30 Octombrie 1913, Ciceagov nota: «Anume bine studiind activitatea misionarului arhimandrit Gurie întru răspândirea în Basarabia, nu a limbii moldovenești, ci a celei românești, prin care (…) se propagă românizarea, eu văd (…) că această carte a arhimandritului Gurie (…) e scrisă întrʼo limbă puțin înțeleasă de moldovenii din Basarabia, adică, mai lămurit zis, în limba românească»” (Preotul Constantin Morariu). Păi da, arhicolonelul-episcop avea veșnica-i dreptate rusească: limba română și limba moldovenească nu sunt una și aceeași, ci sunt limbi diferite! Depinde numai de unde le privești. Și din ce grad. Dar, cel puțin cicea ciceagov era rus.

La sfîrșitul anului Bucoavnei moldovineșci, la 16 Decembrie 1909 arhimandritul Gurie a fost exilat într-o mănăstire din gubernia Smolensk, reproșându-i-se „activitatea de separatism față de Rusia”.

În 1911, arhimandritul Gurie a publicat rusește Istoria Mănăstirei Sfintei Înălțări a Domnului Noul Neamț, tot în Tipografia Eparhială din Chișinău. „Alcătuită după manuscrisul moldovinesc al fostului stareț al mănăstirei, arhimandritul Andronic, după datele arhivei Mănăstirei Noul Neamț și indicațiile contemporanului evenimentelor, actualul stareț al mănăstirei, arhimandritul Gherman, de către fiul recunoscător al mănăstirei.” Rămânem puțin asupra acestei Istorii, în traducerea D-lui Igor Grosu.

O Introducere scurtă, ne familiarizează mai ales cu geografia Mănăstirii Noul Neamț. „În Basarabia, pe malul drept al rîului navigabil Nistru, pe un loc înalt, mai la vale de gura rîulețului Botna, la 12 verste de orașul Bender, iar de orașul Tiraspol la o depărtare de 6 verste, este situată mănăstirea Noul Neamț. Cupola măreață, avântată spre cer a bisericii sobornicești a mănăstirei, consacrate păstrării în amintire a Sfintei Înălțări a Domnului spre ceruri, o văd de departe călătorii care se apropie pe calea ferată dinspre Chișinău și Odesa spre stațiile Bender și Tiraspol. Lăcașul Sfintei Înălțări a Domnului Noul Neamț este cunoscut pelerinilor mai mult cu numele de «Chițcani», deoarece a fost ridicat ca mănăstire în satul Chițcani, județul Bender, pe ocina mănăstirească «Chițcani». Această Mănăstire Noul Neamț a fost numită așa de către ctitorii ei, în distincție de străvechea Mănăstire Neamț, situată în regatul României, în munții Carpați, nu departe de hotarul provinciei austriece Bucovina.”

Apoi, arhimandritul Gurie trece la mănăstirea mamă. „Mănăstirea moldovenească «Neamț» a fost întemeiată în anul 1367; biserica sobornicească a fost construită de voevodul Ștefan cel Mare în anul 1497, după cum mărturisește inscripția [de] deasupra ușii bisericii, pe care am avut posibilitatea s-o vedem în vara anului 1904 (bold – O.O.).

Pentru Moldova, Mănăstirea moldovenească Neamț avea aceeași importanță pe care o avea pentru Rusia Lavra Kievopeciorsk și Lavra Sfânta Treime din Serghiev Posad. Pe parcursul a cinci secole, Mănăstirea Neamț a servit ca isvor de luminare spirituală și religioasă pentru moldovenii pravoslavnici. Aici s-au educat o mulțime de călugări, dintre care mulți au devenit episcopi și mitropoliți ai Bisericii moldovenești. Tipografia înființată în Mănăstirea Neamț asigura cu cărți canonice și spiritual-religioase (de cele mai bune ediții) bisericile parohiale din Moldova, inclusiv Basarabia, care până la 1812 era parte a Moldovei. Dată fiind această mare importanță spiritual-iluministă, Mănăstirea Neamț poseda mari bogății, care includeau uriașe latifundii situate atât pe partea ceea, cât și pe partea aceasta a Prutului, deci și în Basarabia, precum și un mare număr de bunuri mobile, adică vite și altă avuție.

În anii ‘50 și ‘60 ai secolului XIX, asupra Bisericii Ortodoxe a Moldovei, în general, și străvechei, renumitei, în istoria Moldovei, Mănăstiri Neamț și cu ea Secu, care din 1790 avea o administrare comună cu Neamțu, s-au deslănțuit evenimente cumplite, de care este legată întemeerea Mănăstirei Noul Neamț în Rusia, Basarabia. Aceste evenimente au fost: subordonarea Bisericii Ortodoxe Moldovenești, în persoana clerului, guvernului civil, și secularizarea moșiilor mănăstirești. […] În Moldova și Valahia existau două tipuri de mănăstiri: mănăstirile grecești, așa-zise închinate, și naționale (pământene). Guvernul român a efectuat dintâi secularizarea moșiilor închinate (prin anul 1821) după înlăturarea administrării fanariote străine și restaurarea administrării voevozilor autohtoni. Însă mai apoi, după implicarea statelor străine în treburile interne ale principatelor, inclusiv celor naționale. Secularizarea a atins și moșiile Mănăstirei Neamț-Secu, care nu depindea de nimeni în administrarea și dispunerea bunurilor.

Secularizarea moșiilor Mănăstirei Neamț-Secu a efectuat-o guvernul principelui Alexandru [Ioan] Cuza, care în anul 1859 a fost ales domnitor a două principate moldovenești [! amândouă fiind de-o mamă; O.O.] contopite atunci într-un singur trup – Valahia și Moldova și care era reprezentantul Partidului Renașterei Naționale a Românilor. Secularizarea s-a produs în felul următor. În anul 1859, prin decretul nr. 121 al guvernului Cuza, a fost numită o comisie specială din cinci persoane și două duhovnicești pentru administrarea treburilor mănăstirești. Martorul ocular al acestor evenimente care ne-a lăsat descrierea lor, ieromonahul Mănăstirei Neamț Andronic, numește această comisie în letopisețul său «tâlhărească». La 12 Iunie 1859, fără înștiințare din timp, membrii comisiei tâlhărești au sosit la Mănăstirea Neamț cu jandarmii din or. Neamț și i-au declarat starețului mănăstirei, arhimandritului Gherasim că au venit cu scopul de a lua moșiile mănăstirești. La aceasta, starețul Gherasim a răspuns cu demnitate: «Eu nu voi da moșiile mănăstirești de bună voe. Guvernul le poate lua numai cu forța, pentru că frații nu au arme pentru a opune rezistență». Auzind așa ceva, membrii comisiei numite au dat ordin să fie adunați imediat în Mănăstirea Neamț călugării tuturor schiturilor din subordinea mănăstirei. Gloata călugărilor, sosită nu la chemarea păstorilor duhovnici, ci la ordinul «hoților și tâlharilor», a fost poftită în trapeză pentru a asculta ordinul domnitorului privitor la jaf.” Descrierea jafului. Plângerea starețului Gherasim, adresată Mitropolitului Sofronie Miclescu. Și comisia trimisă de principele Cuza, la 20 Iulie 1860, pentru cercetări. Nemulțumiți, „călugării nemțeni au început să părăsească pe neobservate unul după altul mănăstirea și să treacă hotarele Principatului Moldovenesc. Unii dintre ei au plecat pe Sfântul Munte Athos și în alte locuri în căutarea refugiului pentru mântuirea sufletului; alții însă, după sfatul părinților duhovnici ai mănăstirei, au trecut în taină hotarul la Prut în Basarabia, sub scutul Împăratului pravoslavnic al Rusiei, intenționând să ceară ajutor pentru apărarea drepturilor Bisericii moldovenești.”

În Basarabia, Mănăstirea Neamț avea latifundii mari: moșiile Copanca, Chițcani, Burdujeni, Șolcani, Vâsocoie, Cricicăuți, Valea-Rusului, Nemțeni, Mirești. Acestea erau administrate de starețul de la Mănăstirea Neamț printr-un împuternicit care, în acel timp, era „ieromonahul Teofan Cristea, bărbat cult”, născut la 2 Martie 1812 în Suceava și botezat cu numele de Feodor. „Condus de Duhul Sfânt, părintele Teofan a intrat de îndată la Arhiepiscopul de Chișinău și Hotin Antonie Șokotov, cu cererea de a interveni în apărarea drepturilor bisericii moldovenești. 

Iată această cerere: «Înaltpreasfinția voastră și mult milostive Vlădică! Sfânta Lavră Neamțul, situată în principatul Moldovei, al cărui împuternicit în Basarabia sunt eu, și-a pus începutul cinci sute de ani în urmă. Toți domnii și conducătorii pravoslavnici ai Moldovei o înzestrau din timp în timp cu drepturi, afirmând aceasta prin hrisoave domnești. Această lavră, prima în Moldova, începând cu preacuviosul țar al Rusiei Mihail Feodorovici și până în timpul de față era susținută în drepturile ei de toți țarii ruși. La ediția Regulamentului Organic în Moldova, Sfânta Lavră Neamțul a rămas liberă de orice prestație de stat, obligându-se numai să întrețină din contul său un spital din or. Neamțul pentru 30 de bolnavi de ambele sexe, ceea ce mănăstirea a îndeplinit și îndeplinește cu prisosință. La fel și legalizarea adunărilor obștești din Moldova din anul 1835 și 1844 a păstrat drepturile lavrei intangibile.” Etc. „Cu toate acestea, aflu acum că Alteța Sa Domnitorul Principatelor Unite ale Moldovei și Valahiei Alexandru Ioan Cuza la 1 Iunie 1859 a decis însușirea moșiilor lavrei de către Ministerul Treburilor Bisericești, fără a pomeni nimic despre drepturile dăruite Lavrei prin atâtea legi ale țării și aprobate prin hrisoavele domnești.”

Așa că el îl roagă pe Înaltpreasfințitul Vlădică să stărue, oriunde va „găsi necesar, la apărarea acestei sfinte mănăstiri, care constitue slava ortodoxiei plaiului moldovenesc, binefăcători ai căreia sunt și împărații ruși. Mai adaug că, dacă nu e posibil de găsit o altă metodă de a apăra drepturile Sfinei Lavre, atunci manifestați bunăvoință să stăruiți în fața Preasfântului Sinod Guvernant al rusiei despre permisiunea de a construi în Basarabia o mănăstire nouă, care ar fi cinstită ca o fiică a Sfintei Lavre Neamțul și căreia i-ar fi atribuite moșiile pomenite mai sus.” Însuși starețul și soborul ar fi prezentat rugămintea, „însă ei sunt cuprinși de frică, încât nu au posibilitate să întindă mâinile; dacă Guvernul Moldovei va afla că ei au apelat la Rusia cu o asemenea rugăminte, unul Dumnezeu știe ce ar fi avut de suportat.” 

Scrisoarea, semnată „Ieromonahul Teofan”, nu este datată. În carte, ea este urmată de împuternicirea prin care, la 3 Septembrie 1859, Sofronie, Mitropolit al Moldovei, îl obligă pe Cucernicul ieromonah Teofan să intervină „la toate slujbele, unde va fi nevoe numai de a protesta, și a solicita cu toate formalitățile apărarea tuturor intereselor și drepturilor mănăstirilor” etc. „În scrisoarea de însoțire, Mitropolitul Sofronie descrie cu amănunte acțiunile ilegale ale comisiei numite de guvern, înfăptuite fără știrea chiriarhului țării.” 

„Apărătorul zelos al drepturilor canonice ale Bisericii din Moldova nu s-a oprit aici și, dacă nu vedea nici un sprijin în patrie, în România, și-a îndreptat privirile spre Rusia și la 30 Decembrie 1859 i-a scris Arhiepiscopului de Chișinău și Hotin următoarea scrisoare: «Înalt-preasfințite arhipăstor! Vă este binecunoscut că […] În timpul de față Biserica Moldovei și religia și clerul se află într-o mare primejdie: nouri negri atârnă deasupra orizontului ei. Trăsnete de turbare și răutate doboară și nimicesc orânduirea canonică, dată bisericii și cleru-lui de către Sfinții Apostoli și soboarele ecumenice, lucru lămurit cu amănunte în nota anexa-tă. Unica scăpare, unicul adăpost care ne-a rămas e să apelăm la tronul puternicului monarh, ocrotitorul creștinismului, inima mărinimoasă a căruia răspunde la orice nedreptate și la orice suferință prilejuită bisericii pravoslavnice. Faptele sunt foarte grăitoare și constitue argu-mente de netăgăduit. Ele sunt cunoscute și consulatelor Maiestății Sale la București și Iași.

Vă rog, Înaltpreasfințite, în numele dragostei lui Dumnezeu, a dragostei față de Biserica Lui, să binevoiți a înfățișa și înșira suferințele bisericii în fața prestolului Augustului Împărat și a căpăta în stăruințe pentru apărarea bisericii un singur cuvînt mărinimos, rostit de Maiestatea sa, care va fi destul pentru apărarea drepturilor legale ale Bisericii Moldovei și mănăstirilor, păscute de primejdia de a fi nimicite. Văzându-se salvate de Maiestatea Sa, mănăstirile ar spori rugăciunile fierbinți și necontenite de prosperitate, putere și slavă Maiestății Sale și Imperiului. 30 Decembrie 1859, Sofronie Mitropolitul Moldovei». La 22 Ianuarie 1860, străjerul vigilent al bisericii i-a trimis ieromonahului Teofan împuternicirile formale pentru apărarea intereselor tuturor mănăstirilor Moldovei. Iată textul.” Noi dăm doar o parte din el: „eu, în calitate de mitropolit al țării și apărătorul intereselor bisericii și sfintelor mănăstiri, numesc cucernicia ta împuternicit și deasemenea cu drepturi depline, nelimitate și din partea tuturor mănăstirilor Moldovei în general, fără a diminua prin aceasta împuternicirile din 8 Mai 1857, pe care le ai din partea mănăstirilor Neamțu și Secu, aprobate de noi. Prin prezenta împuternicire îți încredințăm următoarele obligații: 1) Să stărui în fața Guvernului Rusiei despre izbăvirea Sfintei Biserici a Moldovei de distrugerea ce i se pregătește și despre apărarea drepturilor mănăstirilor în general, precum și a Mănăstirilor Neamțu și Secu în particular. 2) În ceea ce privește moșiile din Basarabia, care aparțin mănăstirilor moldovenești în general, și Lavrei Neamțu și Secu în particular, atât cele pe care aceste mănăstiri le posedau până acum, cât și cele care vor fi achiziționate, a stărui ca drepturile acestor mănăstiri să fie întărite conform legilor statului și corespunzător drepturilor de care se bucură în Rusia locurile sfinte răsăritene, luând în vedere folosul sfintelor mănăstiri, bisericii și religiei noastre. 3) În acest scop, a întreprinde o călătorie la S.-Petersburg și în alte locuri, unde la caz va apărea trebuința unui împuternicit sau representant al drepturilor sfintelor mănăstiri și bisericii. 4) În casurile când va fi nevoe de prezența în două locuri concomitent spre a apăra drepturile sfintelor mănăstiri și Bisericii Moldovei, iar de unul singur nu vei fi în putere s-o faci, ai dreptul să numești în locul tău o altă persoană vrednică, însă cu răspunderea cucerniciei tale. 5) Pentru cheltuelile necesare vei folosi bani din veniturile moșiilor basarabene ale Lavrei Neamțu și Secu, încredințate împuternicirii tale din 8 Mai 1858, pe care ai să le primești de la posesori și, oprindu-ți cheltuelile necesare, prisosul să-l însemni în așa fel, ca el să fie expediat la timp Lavrei.

Într-un cuvînt, ori ce ar face cucernicia ta în folosul sfintelor mănăstiri, Bisericii Moldovei și religiei noastre pravoslavnice, în basa prezentei împuterniciri, va fi primit, și nu contestat. – Sofronie Mitropolitul Moldovei – Secția 1, nr. 68, 1860, Ianuarie 22.”

Arhimandritul Gurie conchide: „Mandatul acordat de Mitropolitul Sofronie părintelui Teofan a avut o importanță colosală pentru reușita acțiunilor lui; datorită acestui act fericit de grija Mitropolitului, părintele Teofan a fost recunoscut de către Guvernul Rusiei drept împuternicit din partea Bisericii Moldovei și cuvîntul lui avea greutate”.

Părintele Teofan și-a urmat toate ambasadele. La 26 Mai 1860, el a repetat cererea „adresată Arhiepiscopului Antonie despre intervenția privitoare la construcția noii mănăstiri”. A plecat și la Petersburg, unde „a intrat la oberprocurorul Sf. Sinod, la ministrul afacerilor externe, la ministrul proprietății de stat cu un memoriu amplu”, la 21 Iulie 1860. „După aceasta, la 10 August 1860 pr. Teofan a înaintat Ministerului Afacerilor Externe un nou memoriu”. Obținând, la 18 Noembrie 1860, Decizia împărătească privind reîntoarcerea moșiilor Copanca și Chițcani în administrarea Mănăstirii Neamțu-Secu, anunțată în revista Consiliului de Miniștri nr. 195 din 6 Decembrie 1860, el a revenit la Chișinău, spre a lua în primire cele două moșii, unde să construiască noua mănăstire. Dar întoarcerea moșiilor s-a tărăgănat. Nedumerit de această întorsătură, pr. Teofan a plecat iar la Petersburg. Aici „i s-a explicat că moșiile nu-i pot fi retrocedate, deoarece Mitropolitul Sofronie Miclesco a decedat la 18 Mai 1861, prin urmare, împuternicirile primite de la el la 13 Aprilie 1861 nu pot fi valabile.” După alte nedumeriri și reveniri la Petersburg, pe 10 Septembrie 1867 a fost sfințit la Chițcani fundamentul noii biserici Înălțarea Crucii Domnului. Iar „pe data de 5 Noembrie 1878, într-o afluență enormă de pelerini, preasfințitul Pavel a oficiat sfințirea bisericii în amintirea Înălțării Crucii Dătătoare de Viață a Domnului”.

Morala luminoasă – viind ea de la Răsărit – esti că, în „9 Martie 1873, a urmat aprobarea supremă a disposițiilor Consiliului de Miniștri privind luarea moșiilor Mănăstirei Neamț în administrarea statului și distribuirea veniturilor de pe moșiile mănăstirilor de peste hotare. Pentru gestionarea moșiilor mănăstirilor de peste hotare, grecești, moldovenești, inclusiv ale Mănăstirei Neamț, a fost organizată în Basarabia «Administrația moșiilor mănăstirilor de peste hotare din Basarabia»” – un fel de calchiere mai tranșantă a „Comisiunii averilor mănăstirești” de la noi. Și mai articulată. „Întru executarea ordinului suprem, la 20 Martie 1873 guvernatorul Basarabiei Șebeco a dat indicații șefului poliției județene din Bender să-l oblige” etc. „După luarea moșiilor în haznaua statului” etc. Arhimandritul Gurie nu publică nici un fel de protest. Nici măcar scrisoarea Mitropolitului Moscovei adresată Patriarhului Constantinopolului, să zicem. Să fie arhivele atât de bine păzite?! Sau…

Revin acum la păstorul nostru. De la mănăstirea din gubernia Smolensk, arhimandritul Gurie a fost mutat și numit director la Școala Duhovnicească din Alexandrovsk-Grușevsk din sudul Rusiei, de unde, în 1914, a fost numit la o altă Școală Duhovnicească, din gubernia Herson. De aici, profitând de evenimentele din 1917 din Rusia, a revenit la Chișinău, unde va preda Limba română la Liceul nr. 3 de Băeți. Acum Sfinția Sa publică Abecedar Moldovenesc, pentru anul întâiu de școală, alcătuit de arhimandritul Gurie în tovărășia mai multor iubitori de luminarea norodului, Chișinău, Tipografia Societății Culturale a Românilor din Basarabia. Tot în acest an apare ediția a II-a, precum și partea a II-a a acestui abecedar.

Cum am scris în primul articol din acest serial, La Bălți a început Unirea Basarabiei cu România, Arhimandritul Gurie a slujit un Tedeum, împreună cu episcopul Gavriil al Cetății Albe, la deschiderea Sfatului Țării la Chișinău, la 21 Noembrie 1917. La începutul anului următor, la 16 Februarie 1918, i se încredințează postul de Secretar de Stat la Ministerul de Justiție și de Culte al Republicii Democratice Moldovenești. În articolul abia amintit l-am întâlnit, la 26 Martie, pe Arhimandritul Gurie slujnd un Tedeum pentru Unire la Catedrală, la sosirea în Chișinău a Primului Ministru al României, Alexandru Marghiloman. El a fost alături de Marghiloman și a doua zi, când Sfatul Țării a votat Unirea Basarabiei cu România, și a rămas lângă acesta și în prima fotografie de grup, făcută de un reporter după Unire. 

La 4 Iulie 1918, Gurie Grosu a fost hirotonit, la Mitropolia din Iași, episcop vicar cu titlul de Botoșăneanul, numindu-se oficial Arhiereul Gurie Botoșăneanul, vicar al Mitropoliei Moldovei. În 1919, titulatura sa era: Gurie Grosu Botoșăneanul, Vicarul Mitropoliei Moldovei și Sucevei și locțiitor al Vicarului de Bălți din Basarabia.

În Ianuarie 1920, episcopul vicar Gurie Grosu este rânduit de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să conducă Arhiepiscopia Basarabiei. Iar în Februarie, este ales arhiepiscop al Chișinăului și Hotinului.

În Septembrie 1921, Congresul General Eparhial al Basarabiei sub conducerea Arhiepiscopului Gurie a adoptat decizia despre înființarea la Chișinău a Academiei teologice. Facultatea de Teologie se va deschide la 8 Noembrie 1926, când va rosti un cuvînt și Arhiepiscopul Gurie.

La 28 Aprilie 1928, Gurie Grosu a fost înălțat la treapta de Mitropolit al Basarabiei. Funcție din care a demisionat la 1 Octombrie 1941.

Mitropolitul Gurie Grosu se stinge din viață în București, la 16 Noembrie 1943, fiind înmormîntat la Mănăstirea Cernica. I-a fost hărăzit să participe activ la momentele înălțătoare ale poporului român, din care s-a simțit mândru că face parte și pe care l-a cinstit cu credință. 

Octavian ONEA