Carte solidă, monografia lui Ion Constantin, Ion Negrei şi Gheorghe Negru despre martirul Ion Pelivan, părinte al mişcării naţionale din Basarabia, Ediţia a II-a revăzută şi completată, Cuvînt înainte de Corneliu-Mihail Lungu, Postfaţă de Eugenia Danu, Chişinău, Notograf Prim, 2012, 415 p. in -80, 500 ex., are menţiunea: Lucrare tipărită cu sprijinul financiar al Consiliului Judeţean Alba (preşedinte – Ion Dumitrel), Primăriei Botoşani (primar – Mugurel Flutur), Fundaţiei „Nicoară”, Botoşani (preşedinte – Ştefan Dodiţă). Menţinem menţiunea şi noi.
Autorii sunt istorici de toată stima şi au procedat conform standardelor ştiinţifice, dând câte o sumară notiţă despre ei înşişi: Ion Constantin, născut la 29 Septembrie 1952 în Călugăreni, jud. Giurgiu, absolvent al Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti, 1977, doctor în Istorie al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 1995, consilier cultural la Ambasada României din Polonia, 1996-2000, cercetător ştiinţific la Biblioteca Metropolitană Bucureşti şi cercetător asociat la Academia Română – Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, a publicat în Bucureşti volumele Basarabia sub ocupaţie sovietică de la Stalin la Gorbaciov, Editura Fiat Lux, 1994, 201 p., România, marile puteri şi problema Basarabiei, Ed. Enciclopedică, 1995, 250 p., Din istoria Poloniei şi a relaţiilor româno-polone, Ed. Biblioteca Bucureştilor, 2005, 308 p., Polonia în epoca „Solidarităţii”, 1980-1989, INST, 2007, 194 p., Polonia în secolul totalitarismelor, 1918-1989, INST, 2007, 631 p., Pantelimon Halippa neînfricat pentru Basarabia, Ed. Bibl. Buc., 2009, 326 p., Gherman Pântea între mit şi realitate, Ed. Bibl. Buc., 2010, 384 p., şi, în colaborare, Basarabia în anii celui de-al doilea răsboi mondial, 1939-1947 (cu Valeriu Florin Dobrinescu), Iaşi, Institutul European, 1995, 376 p., Istoria politicii româneşti în date (coautor), Buc., Fundaţia Europeană Titulescu, Ed. Enciclopedică. 2003, 896 p., Masacrele de la Katyń (cu Radu Ciuceanu), INST, 2008, 260 p.., Pantelimon Halippa – tribun al Basarabiei (cu Ion Negrei), Bibl. Buc., 2009, 494 p.; Ion Negrei, n. 12 Martie 1958, Budeşti, mun. Chişinău, Fac. de Ist. şi Pedagogie a Univ. de Stat „Ion Creangă” din Chişinău, 1980, studii doctorale la Inst. de Ist. al Acad. de Ştiinţe a Moldovei, 1981-1985, şi la Fac. de Ist. a Univ. Cuza din Iaşi, 1995-1998, cercetător şt. la IIAŞM, 1985-1991 şi acum, redactor-şef al revistei de istorie şi cultură „Cugetul”, 1991-1998, 1999-2008, şef de red. la Ed. Prut–Internaţional, 1998-2008, şi coordonator al colecţiilor „Clio”, 2000-2008, şi „Istoria trăită…”, 2005-2010, viceprimministru al Guvernului Republicii Moldova, 2009-2011, a publicat, în colaborare, Simbolurile Ţării Moldovei – Din istoria vexilologiei şi sigilografiei heraldice moldoveneşti din sec. XIV-XIX (cu Vladimir Mischevca şi Alexandru Nichitici), 1994, 128 p., Anul 1918, oră astrală a neamului românesc (cu Anton Moraru), 1998, 224 p., Mănăstirea Căpriana (secolele XV-XX) – Studiu istoric, documente, cărţi, inscripţii şi alte materiale (cu Andrei şi Valentina Eşanu, Valentina Pelin, Nicolae Fuştei), 2003, 564 p., În apărarea istoriei şi demnităţii naţionale – Culegere de documente şi materiale (cu Anatol Petrencu), Asociaţia Istoricilor din R. Mold., 2003, 96 p., O pagină din istoria Basarabiei – Sfatul Ţării (1917-1918) (editor, cu Dinu Poştarencu), 2004, 288 p., Simbolurile Ţării Moldovei – O istorie a steagurilor pe parcursul secolelor XV-XX (cu Vlad Mischevca), 2010, 142 p., manualele de Istoria românilor pentru: cl. a VIII-a, Epoca modernă – Partea a II-a (1850-1918) (cu Nicolae Chicuş, Demir Dragnev, Eugenia Danu), 2003, 2005, 2011, 120 p., cl. a X-a, Epoca antică şi cea medievală (cu Pavel Parasca, Gh. Gonţa ş.a.), 2002, 2006, 2011, 168 p., cl. a XI-a, Epoca modernă (cu N. Chicuş, N. Ciubotaru ş.a.), 2002, 2006, 2011, 200 p., toate la Chişinău, şi, la Bucureşti, Basarabia – Schiţă istorică şi culturală (cu Alexandru Bantoş, Mihai Cimpoi, Victor Crăciun ş.a.), 2008, 170 p., şi Pantelimon Halippa – tribun (cu I. Constantin), 2009; Gh. Negru, n. 27 Septembrie 1955, s. Zimovskoie, raionul Pîşkino – Troiţk, regiunea Tomsk (RSFSR), unde părinţii erau deportaţi, studii medii în Ciutuleşti, raion. Floreşti, Facultatea de Ist. a Univ. de Stat Chişinău, 1981, doctor în ştiinţe istorice, 1998, cercet. şt. la IIAŞM, 1981-2006, 2010 – prezent, conferenţiar universitar, şeful catedrei Ştiinţe Socio-Umane la Academia de Transporturi, Informatică şi Comunicaţii, 2000-2010, redactor la rev. de ist. şi cultură „Destin Românesc”, 1998, şi red-şef, din 2006, a publicat, la Chişinău, Politica etnolingvistică în RSS Moldovenească (1941-1991), 132 p., Ţarismul şi mişcarea naţională a românilor din Basarabia (1812-1918), 204 p., ambele în 2000, la Prut-Internaţional, Presa de limbă română din Basarabia şi Regatul României sub impactul cenzurii ţariste – Documente din arhivele de la Moscova, Sankt Petersburg, Chişinău, Bucureşti, „Destin Românesc”, serie nouă, Ediţie specială, nr. 5-6, 2008, 361 p., Ion Pelivan. Deşteptarea naţională. Corespondenţă. Memorii (1900-1918), „Destin Românesc”, s.n., Ed. spec., nr. 5-6, 2009, 278 p., PCM şi naţionalismul (1965-1989) (Documente adunate în cadrul programului de cercetări efectuate de către Comisia pentru studierea şi aprecierea regimului totalitar comunist din Republica Moldova) (cu Elena Negru), „Destin Românesc”, s.n., Ed. spec., nr. 5-6, 2010, 333 p.
Ion Pelivan s’a născut la 1 Aprilie 1876, în satul Răzeni – din judeţul Lăpuşna, acum în raionul Ialoveni – aflat pe malul stâng al pârîului Botnişoara, afluent al Botnei, ce se varsă în Nistru, şi a murit în închisoarea de la Sighet, la 25 Ianuarie 1954, fiind înhumat în Cimitirul săracilor din marginea oraşului (ar trebui sacralizat, locul acesta, ca să nu se mai calce pe mormintele neidentificate încă: al lui Iuliu Maniu şi ale altor martiri, şi să nu se ia pe tălpile încălţărilor, şi astfel, batjocorită şi acum, ţărâna tuturor) şi reînhumat, la centenarul său, la mănăstirea Cernica, la 4 Aprilie 1976. O idee repede despre personalitatea sa ne facem din cele trei citate de pe coperta IV a cărţii:
„Ion Pelivan a fost, este şi va fi cea mai strălucită figură românească în provincia dintre Prut şi Nistru, dintre cei care se află în viaţă. Tot Ion Pelivan mai este şi cel mai minuţios şi drept colecţionar de istorii inedite despre trecutul Basarabiei. D-sa n’a fost omul care să fi profitat după Unire, ci acela care n’a precupeţit nimic în vremuri de grea răstrişte sub călcâiul ţarist, de a stârni avântul românimei de la Nistru, ca să devie dinamică şi cu orice sacrificii să se întoarcă la Patria-mumă… O limbă mai frumoasă, o credinţă mai puternică şi o atitudine mai cristalizată românească (aşa) ca a lui Ion Pelivan n’are nici un luptător din provinciile alipite, care au pregătit ceasul de întregire a Neamului Românesc. Ion Pelivan, tot aşa cum n’a ţinut cont de slujba lui de magistrat pe timpul ţarismului şi a preferat şi condamnări în loc de glorie, dar să’şi servească neamul, şi astăzi se lasă în umbră şi e mulţumit că luptă şi sacrificiile lui n’au fost zadarnice. România Mare, cu paşi gigantici păşeşte spre idealurile demult cântate şi dorite, pentru care au suferit şi sunt gata de sacrificiu atâţia români martiri. În panteonul naţiunii, dar mai cu seamă al provinciei noastre, figura lui Ion Pelivan va fi aşezată la loc de onoare”. (Nicolae Rotaru, Figuri basarabene. Ion Pelivan, în „Universul”, Anul 57, Nr. 28, 30 Ianuarie 1940.)
„Moartea lui Ion Pelivan în temniţele noastre [comuniste; O.O.] şi a altor martiri şi eroi pentru causa întregirii neamului nu poate fi uitată niciodată şi rămâne una din petele negre pe paginile scrise cu sânge şi lacrimi ale istoriei neamului nostru”. (Pantelimon Halippa, 1977.)
„– Cunoaşteţi vreun basarabean care a ştiut să se ridice deasupra intereselor personale, să se devoteze causei neamului şi ţării?
– Ion Pelivan, cel mai de seamă bărbat al Basarabiei între cele două răsboae. Nu vreau să jignesc pe nimeni prin această afirmaţie, dar el a fost omul ridicat deasupra tuturor intereselor meschine. A fost un om extraordinar de serios, foarte onest şi un om foarte cultivat. Toţi ceilalţi – oameni de seamă, eu nu spun că nu – s’au lăsat antrenaţi de politica de partid, în felul acesta făcând inevitabil greşeli, apărând interese de grup şi chiar atunci când ştiau bine că apără o causă greşită, s’au jignit şi s’au insultat unii pe alţii. Într’o asemenea viermuială, mai poţi să te gândeşti serios la destinele ţării? De asta feriţi-vă ca de foc! Pelivan, deşi a fost membru al unui partid, al Partidului Liberal, a pus întotdeauna interesele ţării înaintea celor personale. Aşa se şi explică prietenia tatălui meu cu el. Luaţi’l, în toate, ca exemplu! Vă implor, scumpii mei!” (Fragment din interviul acordat de Octavian O. Ghibu revistei „Literatura şi arta”, Chişinău, Nr. 45 (2413), 7 Noembrie 1991, p. 3.)
Istoria familiei Pelivan începe cu ctitorirea bisericii din satul de baştină. Zapisul de fundare se află la Arhivele Statului din Chişinău, în dosarul nr. 66, din 1815, al Consistoriului Duhovnicesc din Chi„Anu 1815, Mai 13 zîle.
În Exarhiceasca Duhovniceasca Dicasterii a Mitropolii[i] Chişinăului şi Hotinului.
Eu Ion Pelivanu, starosti, înpreună şi cu Sandul Berehoiu, sătean, dinpreună şi cu toţi sătenii din satul Răzenii, ţănut Lăpuşnei, dăm acest zapis al nostru, în cari ni vom puni numile şi degitile, precum să să ştii, că ni îndatorim a faci bisărică în numitul sat.
Într’acestaş chip să o facem, să fii dela pământ rădicată pi temelie de piatră şi în amânară de lemn, şi pentru amânări să o zădim cu piatră şi cu lut, şi acoperită cu şindilă, şi înpreună cu toate podoabile ei.
Şi eu Ioniţă mă îndătoresc că toată cheltueala facerii bisericei, cât şi la toati podoabile ei, cât va trebui, dela început şi pân la isprăvit, bisărica să o răspund.
Iar noi lăcuitorii din numitul sat Răzenii, ni îndatorim că toată heresteaoa lemnului şi a petrii, cât va trebui, să o aducim noi cu a noastră sălinţă, dela locul unde să va tăia şi pân la locul unde să va faci bisărica.
Măcar cum şi eu Ioniţ(ă) Pelivan, starostele, mă îndatoresc a le da agiutor la adus heresteaoa.
Ni mai îndatorim, că pentru toţi clericii bisăricei ce vor fi la ace bisărică, să avem a (le) da toate spre mulţămire casei lor din câmp şi altile.
Iar pentru condica de milostenie, nu vom mai supăra pe Înalt Preosfinţia Sa a ni da. Şi pentru încredinţari ne’am pus numile şi degitele.
Eu Ioniţă Pelivanul
Eu Sandul Berehoiu
Şi toţi sătenii din satul Răzenii ţănut Lăpuşnii”.
Ioniţă starostele, născut în 1769, în acelaşi an cu Tadeu Petriceicu Hâjdeu, bunicul lui B. P. Hasdeu, era de fel din satul „Bogoranii de la ţănut Codrului” şi este şi primul Pelivan despre care se ştie. El a fost ales ponomar (ajutor al preotului), în 1818, şi a răposat la 26 Iunie 1831. Împreună cu soţia sa, Xenia, fata lui Pantelimon, a avut trei copii: Andrei, Teodor (preot la Geamăna şi, între 1845-1898, la Răzeni; fiul acestuia, Athanasie, a fost diacon la catedrala din Chişinău) şi Maria. Andrei, născut în 1812, ales şi el ponomar în Răzeni, la 20 Martie 1831, a repausat la 22 Mai 1886. A avut, împreună cu Varvara, fata lui Vasile Groian, zece copii: Ioana, Vasile, Ion (1837-1883, căsătorit cu fata preotului Ilieş din Răzeni; ales, în 1883, preşedinte al Comitetului de Construcţie a bisericii a doua din Răzeni), Mihai, Petre (1842-1895, călugărit Pimen, ieromonah la Mănăstirea Căpriana), Gheorghe, Paraschiva, Cosma, Maria şi Elena. Gheorghe, născut la 1 Februarie 1845, cântăreţ sau dascăl la aceeaşi biserică, de la 25 Aprilie 1869, a trăit până în 1915. Căsătorit cu Evghenia/Eugenia, fiica lui Varuh/Varache Titica, tot din Răzeni, a avut doisprezece copii: Dimitrie (1868-1927; primul său fiu, Ion, 1898-1918, a fost „împuşcat mişeleşte de bolşevici”; alt fiu, Vasile, 1910-1996, maior în Armata Română, a luptat pe front, 1943-1944, invalid de răsboi, retras lt-colonel; ulterior, deţinut politic), Varuh, Andrei, Ion (1873-1873), Ion (1874-1875), Ion (1876-1954), Elena (1878, căs. Eşanu; fiica sa, Vera, 1910-1990, căsătorită cu Victor Nemescu, a fost mama lui Octav, n. 1940, compositor şi profesor la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, căs. cu Erica Rotean; fiul lui Octav, Cristian Nemescu, 1979-2006, accidentat mortal de un beţiv iresponsabil, a fost talentatul regisor al filmului California Dreamin), Varvara, Vasile, Ecaterina/Tincuţa (1886-1970, căs. cu Mihail Coteanu; amândoi, medici la Orhei, până în 1940).
Ion, cel de-al treilea Ion în casa lui Andrei – exista obiceiul acesta, din vechi, în Moldova, pe care l-am întâlnit altădată şi în spiţa neamului lui B. P. Hasdeu, de a da numele unui prunc luat de Dumnezeu următorului născut, pentru ca acesta să fie ferit de primejdia morţii şi să trăiască el, având două vieţi, încât mamei Eugenia îi plângea sufletul, repetând vorba din popor: „mamă să ai, dar mamă să nu fii” – Ion Pelivan a urmat, de „prin 1886”, Şcoala Duhovnicească din Chişinău, apoi Seminarul Teologic din Chişinău, 1892-1898, unde „Fundamentalismul eclesiastic şi laic rus, cu care erau îndoctrinaţi elevii de la seminar, trebuia să înăbuşe orice dorinţă de manifestare a identităţii naţionale.” Cum îşi amintea chiar Ion Pelivan, în memoriile sale: „Tot gândul, toată atenţia, toată dragostea, toată mintea noastră erau îndreptate spre Rusia, spre poporul rus, spre tot ce e rusesc” (Ion Pelivan, Basarabia cea diferită de Rusia).
Lucru aproape aevea şi acum. Vă aduceţi aminte ce scriam, tot în acest ziar, în urmă cu trei numere (8 Mai), în Cărţi din Basarabia. Dumitru Matcovschi, Duda (Vadul lui Raşcu, I)?: „ia gândiţi-vă la tonele de limbă rusă revărsate, minut cu minut, şi cu ce claritate! – de posturile de radio şi televiziune ce se difuzează sau se prind la Chişinău şi oriunde (filmele străine nu sunt subtitrate ci, fără excepţie, sunt dublate în limba rusă), la tonele de ziare şi reviste, ruseşti sau în limba rusă, aflate în chioşcuri, şi comparaţi-le cu acelea în limba română. Care este proporţia românească? Făceţi o încercare, întrebând redacţiile din ţară. Unu la mie?! Cam mult. Prea mult.” Etc. Resultatul neostenitei şi totalei ofensive ruseşti? Trebue să ne dea de gândit, dacă un copil de român basarabean ajunge să răspundă la întrebarea „– Ce vrei să te faci tu când vei fi mare? – Eu când voi fi mare vreau să mă fac rus!” Şi gândiţi-vă la ce s’ar fi întâmplat, dacă noi am fi stat cu mâinile în sîn, în toate privinţele, şi n’am fi ajutat Republica Moldova să semneze acordurile cu UE (Uniunea Europeană). Şi-ar mai fi exprimat Igor Dodon, regretele (eterne) „că Moldova nu poate deveni membru al” UEE (Uniunea Economică Euroasiatică; UEE – un UE mai mare!, ca tot ce este rusesc), „pentru că Chişinăul are un acord de asociere cu UE”? Oricum, dacă statutul de observator în UEE al Moldovei, obţinut cu mare mândrie de Dodon, la 14 Mai a.c., la Soci, „subliniind că Moldova e prima ţară care a primit acest statut” – ce victorie!! (dar, a cui?!) – şi precizând că „doritori sunt mulţi” (Dragnea, Dăncilă & Co, Ponta?, d.ex., şi cine s’o mai fi plimbat pe la Moscova şi Baku) şi UE pare a nu fi îngrijorată, căci ar fi putut preveni uşor această sfidare umilitoare, pe noi trebue să ne doară nu numai în inimă şi literatură, dar şi în minte, în primul rând. Ce fală pentru poporul (?!) moldovean de azi, felicitat de Igor Dodon că este singurul, unicat în lume!, care s’a înghesuit să cadă iar în robia Moscovei! Şi ce ruşine pentru noi toţi, dacă nu ni s’or fi ros de tot sentimentele! Cât timp a trecut de la Declaraţia de independenţă, din 27 August 1991 – despre care am amintit în recenzia cărţii Îndoiala a fost şi rămâne principiul meu de viaţă…, a D-lui Vasile Malaneţchi în dialog cu Vladimir Beşleagă, apărută la Editura Prut Internaţional din Chişinău, 2014, în colecţia Dialoguri la focul din vatră, publicată tot aici: Cărţi din Basarabia. Îndoiala romancierului Vladimir Beşleagă, în numărul din 24 Aprilie a.c. al ziarului – şi ce se va alege din această independenţă? Deja dependentă, cel puţin economic, de Rusia…
„După terminarea Seminarului Teologic, Ion Pelivan primeşte, de la Zemstva gubernială, o bursă anuală de 300 de ruble şi se înscrie, în anul şcolar 1898/1899, la Facultatea de Drept a Universităţii din Dorpat-Iuriev (azi Tartu) din Estonia, (…) unica instituţie de învăţămînt superior din Imperiul Rus, ce înmatricula la studii şi seminarişti”. „În acelaşi an, la Facultatea de Filologie a Universităţii din Dorpat s’a înscris şi Vasile Ouatul, coleg de seminar al lui Ion Pelivan. În anii următori, numărul studenţilor basarabeni va spori semnificativ.” Astfel că, „în toamna anului 1899, Ion Pelivan, împreună cu fraţii Vasile şi Alexandru Oatul, Gheorghe Chicu, Vasile Mahu, Teodor Loghin, Constantin Goian, Nicolae Siminel, Alexandru Poleanschi, Alexandru Grişcov şi alţii – toţi absolvenţi ai Seminarului Teologic, începând cu promoţia 1898, pun bazele «Pământeniei Basarabene», prima organisaţie studenţească moldovenească din Rusia cu caracter politic şi naţional.”
„Aproape toţi membrii organisaţiei proveneau din familii de preoţi, dascăli, cântăreţi de biserică, adică din pătura cultă a societăţii basarabene.”
Aici mă întorc la comentariul Îndoiala romancierului Vladimir Beşleagă, amintit adineaori. Unde vorbeam şi de implicarea Bisericii Ortodoxe Române. Şi la comentariul cărţii lui Dumitru Matcovschi, Duda, – Cărţi din Basarabia. Dumitru Matcovschi, Duda (Vadul lui Raşcu, I) – din care citez: „Nu este un paradox, că ruşii au dărâmat bisericile din Basarabia, iar acum preoţii a 2000 de parohii depun jurământul de credinţă la Patriarhia de la Moscova, faţă de 250, care se supun Mitropoliei Basarabiei, pendinte de Patriarhia Română?” Până va corecta cineva aceste cifre, o îndrept eu pe cea de-a doua: 130! Cifră care mi s’a spus, în faţă, la Mitropolia, de la Iaşi, a Moldovei. Tot acolo am aflat că numărul basarabenilor şcoliţi la Seminariile şi la Facultăţile Teologice din România, cu burse oferite de Statul Român, a fost de câteva mii (cred că sunt statisticieni care ştiu, matematic, cifrele, în amănunţime). Iar paradoxul, nu mai e chiar un paradox. Fiindcă ruşii sunt foarte interesaţi de Basarabia – spre deosebire de mulţi dintre români, care dorm pe ei – şi, ceea ce am citat eu din cartea despre Ion Pelivan, anume că preoţimea represintă „pătura cultă a societăţii basarabene”, ştiau. Şi o ştiu foarte bine. O ştiu… oştire… Oştirea lor principală, preoţimea, mai puternică decât Armata a XIV-a, pentru că este în toată Basarabia şi afectează direct minţile şi inimile. Şi apoi, nici nu bate la ochi, fiind locală, autohtonă, moldovenească, de vreţi să’i ziceţi aşa. Plus, câţiva blăstămaţi, de genul lui Dodon, oile rătăcite, de acum, ale neamului românesc.
Cum a fost posibil acest exod spre biserica rusă?, găsim o explicaţie din exemplul Preotului Valeriu Enache, întâlnit în mai multe articole de pe internet: Svetlana Corobceanu, Biserica Dodonilor, în „Jurnal de Chişinău,” 17 Februarie 2012, Agheasma Mare sfinţită de ÎPS Petru al Basarabiei, la Biserica din Sadova – Călăraşi, în Mitropolia Basarabiei şi Exarhatul Plaiurilor, 19 Ianuarie 2017 ş.a., cerând, simplu: preotul valeriu enache sadova călăraşi. Şi el este un cas fericit, fiindcă, având sătenii de partea sa, a revenit la Mitropolia Basarabiei.
Acum revin la monografia despre Ion Pelivan. În cadrul Pământeniei s’au conturat „două curente politice distincte: unul naţional revoluţionar şi altul social revoluţionar. Mai puternic era curentul naţional, în fruntea căruia se găsea Ion Pelivan. Adepţii săi pledau nu doar pentru introducerea limbii materne în şcoală, biserică, administraţie şi justiţie, ci şi pentru autonomia administrativă a Basarabiei, ceea ce pe timpurile acelea constituia pentru stăpânirea rusească o mare crimă. (…) Membrii societăţii întemeiază o bibliotecă clandestină de carte românească.
În 1901, începe corespondenţa studenţilor basarabeni de la Dorpat cu emigranţii basarabeni din România, precum Zamfir C. Arbore, dr. Petru Cazacu, dr. Guţu, Gheorghe Madan şi alţii. În biblioteca clandestină a Pământeniei se găsea nu numai literatură revoluţionară rusă, ci şi cărţi în limba română, lucru ce sfida «canoanele» politice din Rusia. Pământenia primea aproape cu regularitate ziarele editate la Bucureşti: Apărarea Naţională, Adevărul, Universul, revistele Albina românească, Semănătorul, precum şi multe cărţi de literatură şi istorie română. În materie de istorie naţională, membrii Pământeniei se documentau din lucrările lui Grigore G. Tocilescu, Alexandru D. Xenopol, Nicolae Iorga, Zamfir C. Arbore ş.a. Literatura română în biblioteca Pământeniei era representată de operele lui Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Alexandru Vlahuţă, George Coşbuc, Ion Creangă etc. legătura cu «sponsorii» de cărţi, reviste şi alte materiale instructive era asigurată, prin corespondenţă şi alte metode de Ion Pelivan, Gheorghe Chicu, Vasile Oatul şi Teodor Loghin. Cărţile erau procurate de la Librăriile Alcalay şi Şaraga, fiind trimise la Dorpat prin poştă, evitând cenzura. (…) În planurile lui Ion Pelivan şi ale lui Vasile Ouatul era [şi] aducerea la Chişinău a unei tipografii şi editarea ziarului românesc Lumina, care era chemat să desmorţească conştiinţa adormită a conaţionalilor lor.” Notez aici că „Apărarea Naţională” era atunci sub conducerea lui B.P. Hasdeu, iar „Lumina” era titlul schimbat al ultimei sale reviste apărute la Iaşi, „Din Moldova”.
Monitorizaţi de ohrana ţaristă şi turnaţi de un „membru al organisaţiei centrale Soiuznîi Sovet, în seara zilei de 24 Februarie 1902, membrii Pământeniei Basarabene au fost arestaţi de către jandarmeria de la Dorpat. La domiciliul acestora au fost efectuate percheziţii.” Cei 14 arestaţi, „ceea ce constituia circa jumătate din totalul organisaţiei, au stat închişi câte 5-6-7 luni: unii în puşcăria din localitate, ce era vizavi de Universitate (de fapt, vechea clădire a Universită-ţii fusese transformată în închisoare), alţii la închisoarea din Wenden (Lituania). Mai mult ca toţi a stat în puşcăria din Dorpat Ion Pelivan, sufletul organisaţiei naţionale, învinuit de separatism şi revoltă: circa 10 luni şi jumătate, fiind eliberat abia la jumătatea lunii Ianuarie 1903.”
„Ancheta penală a durat mult timp şi a fost făcută de jandarmerie.” Negăsind suficiente dovezi, Curtea de Apel din Sankt Petersburg a închis dosarele. „Dar jandarmeria a urmat calea administrativă, astfel încât departamentul poliţiei a condamnat la deportare trei studenţi: Vasile Oatul e trimis la Penega, Ion Pelivan – la Arhanghelsk şi Viatka, iar Alexandru Grişcov – la Onega.” „Din Ianuarie şi până în Decembrie 1903, Ion Pelivan s’a aflat sub supravegherea poliţiei, dar în condiţii de libertate, ceea ce i-a permis să’şi dea licenţa. Aceeaşi situaţie a avut’o [şi] Vasile Ouatul”.
Obţinând licenţa, în vara anului 1903 Ion Pelivan a revenit la Chişinău, unde a încercat să obţină postul de stagiar la tribunal. Arestat din nou, la începutul lunii Octombrie 1903, „cu ordin de a fi exilat pentru trei ani în gubernia Arhanghelsk”, pentru „o scurtă perioadă a fost deţinut în puşcăria din Chişinău”.
Despre acel timp avea să povestească, mai târziu, mama sa, Eugenia: „A fost adus şi la închisoarea din Chişinău. Zilnic, mă duceam [de la Răzeni] la Chişinău, şi când căruţele erau prinse la lucru, mă duceam pe jos aproape 30 de verste [32 km]. Acolo nu mă primeau şi de văzut nu’l vedeam, şi plângeam de mi se rupea inima pe sub zidurile ostruvului (închisorii, n.a.). Printr’un neam al meu din Chişinău am dat un covor [de lână] portarului ca să’l aducă pe Ionică. Şi l-au adus. Când l-am văzut slab şi galben ca ceara şi cu îmbrăcămintea aceea, mi s’a făcut negru înaintea ochilor, am căzut grămadă jos şi nu ştiu cine m’a scos afară la aer de mi-am venit în fire… Cu toate că după întâmplarea aceea am mai venit la Chişinău şi am mai adus covoare, pânză şi altele… pe Ionică nu mi l-au mai arătat. Spuneau că l-au trimis cu etapa mai departe, dar eu nu credeam, până ce m’a încredinţat ruda de la Chişinău că într’adevăr Ionică e deportat tocmai la Marea Îngheţată, la miază-noaptea Rusiei. Să înnebunesc, nu alta. Am căzut la pat. Visam numai închisori ruseşti şi cârduri de oameni nenorociţi bătuţi, fără milă, cu cnutul rusesc.” Visul pe care unii dintre basarabeni, care uită că promisiunile ruseşti, ce li se fac azi, au fost făcute şi stră-străbuneilor lor, ignoră că or să’l aibă şi ei, mâine-poimâine. Cuvintele lui B. P. Hasdeu, care slujise în armata ţarului şi apoi reuşise să treacă Prutul, dincoace, n’ar trebui uitate: „Drama muscălească este o piesă în cinci acte: primul act – dragoste, actul al cincilea – asasinat, cele trei acte de la mijloc – ruble, decoraţii, titluri, minciuni şi infamii !”
„Spre nordul Rusiei, [Ion Pelivan] a fost trimis pe etapă, împreună cu alţi condamnaţi politici.” Unde a ajuns pe 27 Noembrie (autorii, p. 54, aproximează eronat: „pe la jumătarea lunii Decembrie 1903”). Avea să’i scrie el, la 20 Decembrie, din Arhanghelsk, lui Gheorghe Madan, la Bucureşti: „Mai bine de o lună am petrecut sub sabia goală. M’am pornit din Chişinău, în temniţa căruia m’au ţinut 3 săptămâni, la 3 Noembrie, iar am sosit la starea (faţa) locului la 5 Decembrie. Pe drum am «hodinit» la Kiu [Kiev] o zi şi o noapte, la Moscova 14 zile, la Iaroslavli o zi-noptime, la Vologda o săptămână şi aici în temniţă 9 zile…” Socotind, cred eu, O.O., sosirea la „faţa locului”, adică în oraşul Arhanghelsk, unde nu se mai afla „sub sabia goală”, după cele 9 zile de la închisoarea de aici. Dar nu se simţea „tare obijduit, fiindcă sunt lăsat, deşi «vremenno», în Arhanghelsk, care – cum şi n’ar fi – e legat cu calea ferată de lumea civilisată şi pot purta corespondenţă cu prietenii din orice ţară. Dar vai de bieţii tovarăşi a mei, cari sunt izbiţi tocmai prin Usti-Ţîlima, Pustoziorsk, Usti-Vajka, Mezeni, Kola etc. În aceste puncturi poşta merge o dată’n lună, iar uneori o dată în două luni. (…) Din moldoveni aici (în gubernie) sunt 1) Grişcov, student din Dorpat (Onega); 2) Oatul Vasile, aşijderea (Pinega); 3) Iurescu, lucrător din Kiu… Toţi au mare nevoe de cărţi româneşti şi te roagă despre aceasta. Chiar dinioară am primit un răvaş de la Oatul, care’mi cere cărţi româneşti.” Anterior, în o altă scrisoare din Arhanghelsk, de la 6 Decembrie, către Nicolae Mudrea, la Chişinău, consemnase: „Cum am sosit aici în Arhanghelsk, guvernatorul mi-a însemnat traiul în oraşul Mezeni, 507 verste de la Arhanghelsk… Eu m’am făcut bolnav şi m’au lăsat pe o săptămână în temniţă, până m’oi mai îndrepta. În vremea asta am scris o petiţie guvernatorului să mă lase aici în Arhan-ghelsk şi el m’a deslegat să trăesc aici o săptămână, cu condiţie să’mi caut un proteje, care l-ar înnădăjdui pe guvernator, că eu m’oi purta bine. Ei, pe cine dracu să găsesc eu?” (în „Destin Rom.”, 2009, cit.) Până să’l găsească pe acel protéjé, „peste o săptămână este trimis în punctul cel mai nordic al guberniei, în oraşul Mezeni, populat de zăreni şi samoezi. Mai târziu, lui Ion Pelivan i s’a îngăduit să rămână la Arhanghelsk, sub o supraveghere poliţienească foarte severă.”
„De la Arhanghelsk, Ion Pelivan, în baza unui ordin al Ministerului de Răsboi, a fost înregimentat în batalionul 231 «Cotelnici», din oraşul Viatka, ca simplu soldat. Această măsură a fost aplicată aproape tuturor elementelor considerate «turbunente şi periculoase» pentru liniştea politică a Imperiului ţarist. Se urmărea trimiterea lor pe frontul ruso-japonez, pentru ca, în felul acesta, «căzând» în luptă «pentru patrie şi ţar», poliţia imperială să se poată dispensa de prezenţa lor indezirabilă. Ion Pelivan a avut, însă, şansa să rămână la Viatka, graţie unor împrejurări incidentale, reuşind să facă aici chiar şi un scurt stagiu la tribunal. În primăvara anului 1905, fiind eliberat din armată, din causa unei boli la ochi, este transferat, ca ajutor de grefier, la tribunalul din Kazan.
După dezastrul răsboiului ruso-japonez (1904-1905), în Ianuarie 1905 isbucneşte revoluţia rusă”. „Eu personal cred că acesta este numai începutul revoluţiei. Iar toate grozăviile continuării şi sfîrşitului ei acum e greu de prevăzut”, îi scria Pelivan, lui Nicolae Murea, la 29 Iunie 1905. În August, el „îşi ia concediu şi vine la Chişinău, unde se dedică totalmente vieţii politice şi publicistice”. Totodată, „şi-a început stagiul ca ajutor de avocat la cabinetul de avocatură al lui Andrei Hristoforovici Gheorghiu, iar apoi a lucrat ca ajutor de gerefier la tribunal.” Ia „contact cu boeri[i] moldoveni patrioţi, ca Paul Gore, Emanuil (Manolache) Gavriliţă, Vladimir Herţa, Eugen Purcel şi alţii”, şi se adresează „lui Zamfir Arbore la Bucureşti şi lui Constantin Stere la Iaşi, ca să vie să ne dee o mână de ajutor. A venit numai C. Stere şi el ne-a fost de mare folos, căci avea o practică politică şi avea şi mijloacele băneşti”, îşi va aminti Pan Halippa. Alături de Constantin Stere, Pantelimon Halippa, Iustin Frăţiman, P. Braga, Vasile Oatu şi alţii, Ion Pelivan face parte din prima grupare naţională democratică moldovenească, organisată la Chişinău în jurul marelui patriot Emanuil Gavriliţă. „Organisaţia avea un pronunţat caracter naţional-revoluţionar, ducând şi o activitate febrilă împotriva rusificării Basarabiei de către imperiul ţarist.” Alte „cercuri moldoveneşti” se aflau la preotul Constantin Parfeniev, la Nicolae Andronovici, funcţionar la Tribunal, la profesorul Nicolae Popovschi, la familia Cumpari-Costin şi la altele, şi toate „au stat la baza Partidului Naţional-Democrat Moldovenesc, prima formaţiune care a «ridicat steagul naţionalităţii româneşti şi steagul dreptăţii sociale în Basarabia», mulţi din membrii acestuia continuându-şi ulterior activitatea în rândurile «Partidului Ţărănesc Basarabean»”, după cum avea să sublinieze Pelivan, în Discurs[ul] ţinut în şedinţa Camerei de la 9 şi 10 Iulie 1920, cu ocasiunea discuţiunii proiectului de răspuns la Mesaj[ul Tronului]. Preocupat de „problema introducerii limbii române în învăţămînt”, publică, în „Bessarabskaia jizni” (Viaţa Basarabiei) articolul Chestiunea limbii în şcolile primare din Basarabia, în care se arată „destul de dur împotriva politicii de rusificare desfăşurate de autorităţile ţariste”.
Am scris, în recenzia despre Versurile de la Mărăşeşti ale lui Alexei Mateevici (nr. din 17 Aprilie a.c.), că Poetul-erou a intrat în echipa redacţională a ziarului „Basarabia”, iniţiat de Constantin Stere, chiar din anul fondării. Pelivan a fost redactorul-şef al publicaţiei. Scriu autorii monografiei: „Pentru propaganda ideilor naţionale şi a celor de dreptate socială, din iniţiativa şi cu sprijinul material al lui Constantin Stere, pe atunci profesor la Universitatea din Iaşi, Partidul Naţional-Democrat Moldovenesc înfiinţează, în Mai 1906, ziarul cu numele de Basarabia, având subtitlul «organul partidului naţional-democrat moldovenesc». Această publicaţie a fost primul organ de propagandă naţională în Basarabia, după 1812. Apărea în limba română, cu litere chirilice. Proprietar şi director al ziarului a fost avocatul Emanuil Gavriliţă, iar din data de 25 Mai 1906, Ion Pelivan a funcţionat ca redactor-şef”, colaboratori fiind „Pantelimon Halippa, Mihai Vântu, Vasile Oatul, Ion Inculeţ ş.a. Multe articole şi materiale apăreau semnate cu pseudonime, din considerente lesne de înţeles, având în vedere intensa monitorizare din partea organelor de stat ţariste: Ion Pelivan semna cu numele de Ion Rezeneanul; Pantelimon Halippa – Pintilie Cubolteanu; Mihai Vântu – Mihai Furtună; Ion Inculeţ – Ion Gându; Vasile Oatul – Moş Vasile; Theodor Inculeţ – Toader Scarandiu.”
Şi fiindcă l’am pomenit iar pe Constantin Stere – în articolul La Bălţi a început Unirea Basarabiei cu România (III), din 27 Martie 2018, al ziarului, am dat şi un fragment din discursul său, rostit în Sfatul Ţării, la 27 Martie 1918, cu îndemnul: „Conştiinţa proprie a Domniilor Voas-tre să vă lumineze!” – îndemn, la rându-mi, cititorii, să-i aducă un omagiu marelui român, visi-tându’i Casa memorială din Parcul Bucov de lângă Ploeşti, deschisă acum aproape un deceniu.
„În ziarul Basarabia era propagată intens ideea introducerii limbii române în învăţămînt, prin articole cu titluri de genul: Ţăranii vor şcoli moldoveneşti, Boeri, cereţi şcoli moldoveneşti, Vrem şcoli moldoveneşti. În numărul 26, din 23 August 1906, gazeta publica, fără nici o schimbare, Scrisoarea către Redacţie, din partea săteanului Vasile Lungu, din satul Călugăru, ţinutul Bălţilor.” Care se încheia aşa: „Domnule Redactor! Multă pomenire veţi avea de la noi ţăranii moldoveni, ca să deschidă stăpânirea şcoli pe limba moldovenească. Stăruiţi-vă pentru noi, că noi nu ştim unde să ne jăluim, cum să căutăm treaba asta”. Autorii trimit aici la articolul I. Pelivan şi ziarul „Basarabia”, al lui Theodor Inculeţ, din „Viaţa Basarabiei”, nr. 7-8, 1936.
„În numărul 76, din 25 Februarie 1907, apare Cântarea profetică a tînărului poet Alexandru (Alecu) Mateevici: Eu cânt, căci văd că ele vin / Aceste zile de senin / Eu cânt, căci văd, de-acum, că piere / A Ţării veşnică durere…/ Şi glasul vieţii ascultând/ Venirea zorilor eu cânt.” Iar în „penultimul număr, 78, poesia Deşteaptă-te, române!” Pe prima pagină.
Ziarul „Basarabia şi-a încetat apariţia în Martie 1907”. Iar „Ion Pelivan este nevoit să dispară, pentru o perioadă, de pe scena politică centrală, refugiindu-se, la fel ca alţi tineri care se concentraseră în jurul” său, „la Iaşi. Pe unii dintre aceştia, i-a sprijinit în obţinerea de burse la prestigioasa Universitate ieşeană”.
Trecuse Prutul, pentru prima dată, în vara anului 1906. „La Unghenii români, de bucurie nespusă şi de o emoţie ce mă stăpânea, plângeam ca copiii. Îmi venea să îmbrăţişez pe toţi românii ce-i vedeam. Îmi venea să mă arunc la pământ şi să-l sărut”. A avut atunci, o lună ameţitoare de hagialâc românesc: „la Iaşi a visitat Mitropolia, Universitatea, Muzeul, a fost impresionat de statuia lui Ştefan cel Mare; la gara din Ploeşti s’a întreţinut, la recomandarea lui C. Stere, cu bătrânul C. Dobrogeanu-Gherea; la Slănicul Prahovei l-a cunoscut pe scriitorul basarabean Victor Crăsescu, tatăl lui Sergiu Cujbă, colegul său de redacţie de la ziarul Basarabia; la Slănicul Moldovei a făcut cunoştinţă cu profesorul Nicolae Iorga, a visitat şi mănăstirile Moldovei.” Şi a vrut să’l vadă şi pe B.P.Hasdeu, la Câmpina.
„Cu regret, din causă că era bolnav, nu l-a putut vedea în carne şi oase pe bătrânul Bogdan Petriceicu Hasdeu, preşedintele Societăţii basarabenilor «Milcovul» şi directorul gazetei Basarabia, ce se tipărea la Bucureşti.” Autorii trimit la Ioan Pelivan, Deşteptarea Naţională. Corespondenţă. Memorii (1900-1918), din nr. 5-6/2009, al revistei “Destin Românesc”. Mai exact, la Planul capitolelor cărţii Deşteptarea naţională, unde, Ion Pelivan scria: „Bătrânul B. P. Hasdeu, preşedintele Societăţii Basarabene «Milcovul» şi Directorul gazetei Basarabia, ce se tipărea pe hârtie de ţigară şi se trimitea în Basarabia prin contrabandă, se afla bolnav şi am regretat mult că nu l-am putut vedea în carne şi oase”. Nu ţin minte să mai fi citit informaţiile acestea şi în altă parte. Ele ar trebui adâncite mai departe.
„La întoarcerea acasă, ridicam slavă Cerului, că m’a învrednicit să mă fac «hagi», să văd locurile sfinte ale pământului strămoşesc şi să mă împărtăşesc din tainele sfinte ale credinţei şi aspiraţiunilor noastre naţionale.” De la Chişinău, Ion Pelivan a trimis îndată la învăţătură, la Universitatea din Iaşi, un grup de tineri şi tinere, „compus din Mihai Vântu, Maria Şchiopu, Ecaterina Pelivan, Sergiu Niţă, Zinaida Popovschi, Ion Loghinescu, Colun”. În anul următor a trimis un alt grup. „Şi aşa, aproape în fiecare an, zeci de basarabeni îşi îndreptau paşii spre Universitatea ieşeană.”
„În Iunie 1907, după mari eforturi, Ion Pelivan reuşeşte să obţină postul de locţiitor, apoi de judecător de ocol la Bălţi, al doilea oraş al Basarabiei, ca mărime.” Aici, el isbuteşte “să formeze prima grupare naţională din Bălţi, din care făceau parte: învăţătorul Porfirie Fală, din satul Buteşti, judeţul Bălţi, boerul patriot Dimitrie A. Vrabie, din oraş, Nicolae C. Stamati, preotul Petru Gheorghianu, din satul Prajila, judeţul Soroca, preotul Gh. Marinescu, Vladimir Meleli, ofiţerul Emanuil (Manolachi) Catelly, Nicolae Gr. Borcea, de la Chişcăreni, studentul Simion Gh. Murafa, din Cotiugenii Mari, judeţul Soroca, învăţătorul Ion A. Buzdugan, de la şcoala din Bursuceni, notarul public C. Soroceanu, învăţătorul Ion Barbă, din satul Recea, judeţul Bălţi, moşierul M.M. Ciugureanu etc.” În instituţiile publice începe să se vorbească limba străbună. “Procesele judiciare în care erau implicaţi ţăranii moldoveni, Ion Pelivan le examina în moldoveneşte, refuzând serviciul translatorului oficial. La biblioteca publică din oraş”, el “înfiinţează, în 1908, o secţie de cărţi româneşti din diferite domenii: istorie, literatură, ştiinţă. Aici puteai găsi revistele Viaţa Românească, ce apărea la Iaşi, Convorbiri literare de la Bucureşti, Familia română a lui Lucian Bolcaş, ce se edita la Budapesta, ziarele Universul, Voinţa [nu Viaţa, n.O.] Naţională, precum şi alte publicaţii şi cărţi.” Ca “membru al Consiliului şcolar bisericesc judeţean şi preşedinte al comisiilor de examinare”, Ion Pelivan îndemna învăţătorii să’i înveţe pe copii “şi româneşte”. Spre a le veni în ajutor, el “scoate la şapirograf un abecedar ruso-român (partea română cu alfabet latin), cu noţiuni de ortografie şi gramatică. Mai târziu, în timpul revoluţiei din 1917, acest abecedar va fi reeditat la Odessa de Emanoil Catelly.”
Începând din 1910, Ion Pelivan participă la cursurile de vară ţinute de Nicolae Iorga la Vălenii de Munte. Apostol D. Culea, martor la prima apariţie, rememorează acel moment. Iorga citise, nu întâmplător, un document al răzeşilor din Răzeni, satul lui Pelivan. “Abea îşi face loc în sala ticsită un voinic blond, înalt, cu nas de şoim, urmat de o doamnă. Era Ion Pelivan de la Bălţi şi o rudă a sa, Doamna Oatu, preoteasă dacă nu mă înşel.” “D-l Iorga, mişcat, rosti cuvinte tâlcuitoare de bun sosit vestitorilor de la Răsărit. Văd pe Ion Pelivan neclintit, ca o stană de piatră, timp de un ceas, cu şiroae de lacrimi pe obraz, sorbind parcă cuvintele înaripate ale prof. Iorga.” Din fericire, după reluarea, în August 1990, a cursurilor de la Văleni, basarabenilor li s’a deschis din nou acestă uşă de biserică a sufletului românesc.
În Mai 1912, “autorităţile ţariste au organisat festivităţi fastuoase” pentru centenarul aşa-numitei “eliberări a Basarabiei de sub jugul turcesc şi alipirea ei la Rusia”. Pe bună dreptate, basarabenii au primit cu reservă aceste manifestări. Ion Pelivan amintea că “înşişi autorii ruşi mărturiseau că «în Basarabia n’a murit niciodată ideea de frăţie şi ideea de unire cu Moldova şi apoi cu România».” În cartea Basarabia, publicată la aniversarea din 1892, scriitorul rus P. Batiuşkov constata că “provincia dintre Prut şi Nistru este «departe de a fi rusă, atât prin limba, cât şi prin viaţa ei, şi adaugă că în Basarabia încă sunt mulţi moldoveni cari cu suspin îşi îndreaptă privirile şi speranţele spre Prut».” Iar generalul Aleksei Nikolaevici Kuropatkin, în lucrarea Problemele armatei ruseşti, tipărită în anul 1910, observa că “poporul românesc din Basarabia trăeşte separat de poporul rusesc şi că Rusia a făcut bine că la 1812 n’a încorporat principatele Moldova şi Valahia” – şi sunt voci care nu contenesc că noi trebue să ne îndreptăm spre ruşi! – “fiindcă atunci, în loc de o Polonie, Rusia ar fi avut două Polonii”. Generalul prevedea: “În viitor, fie printr’o bună înţelegere, fie în urma unui răsboi, unirea poporului român este inevitabilă”. Păi, să’l înviem pe acest militar rus şi să’l punem în fruntea Guvernului de azi. Deşi funcţionar de stat, Pelivan nu numai că nu s’a dus la ceremonii, dar a purtat ostentativ o brăţară tricoloră îndoliată. Faptă incriminată până la Neva: “În raportul adresat Petersburgului, se povesteşte amănunţit despre aceea, că D-ta ţi-ai pus o brăţară de doliu, în ziua sărbătoririi centenarului alipirii Basarabiei”. Care a iscat şi o cercetare amănunţită, “în cursul căreia anchetatorii au pus mâna pe corespondenţa sa, între care şi o scrisoare către tinerii studenţi de la Kiev – Alexe Mateevici, Ştefan Ciobanu, Simion Murafa, Daniel Ciugureanu etc. – pe care’i îndemna ca, după terminarea studiilor, «să nu rămână în slujba duşmanului şi pe teritoriul lui» (adică să nu accepte slujbe în Rusia), ci să se întoarcă în Basarabia, spre a munci pentru luminarea/ deşteptarea moldovenilor. Drept consecinţă a unei atare modalităţi de manifestare a conştiinţei naţionale, Ion Pelivan a fost destituit din funcţia de judecător. După demisie, se înscrie în baroul avocaţilor din Bălţi, continuându’şi activitatea naţional-revoluţionară cu un avânt şi mai mare.”
Dincoace, la Vălenii de Munte, Nicolae Iorga a tipărit Basarabia noastră, scrisă după 100 de ani de la răpirea ei de către ruşi. “Lui I. Pelivan, marele savant i-a dăruit mai multe zeci de exemplare, pe care acesta, grijuliu, le-a împărţit prietenilor săi. O serie de volume au fost trimise studenţilor moldoveni de la Petersburg, Odessa, Dorpat şi Kiev, unde activau societăţi culturale ale acestora, altă parte a distribuit’o «finilor» săi din Basarabia.”
„După isbucnirea Primului Răsboi Mondial, Ion Pelivan este mobilisat din nou şi trimis, întâi, în calitate de intendent, la Kiev, iar apoi, în anul 1916, pe frontul românesc, la Brăila, Galaţi, Cahul şi Bolgrad. În primăvara anului 1917 se afla în garnizoana Bolgrad”. De unde, în scrisoarea “din 17 Martie 1917, trimisă redacţiei Cuvînt Moldovenesc, Ioan Pelivan, împreună cu Ştefan Ciobanu şi Ion Văluţă, cer redacţiei dela Chişinău convocarea unei Adunări generale cetăţeneşti pentru organisarea moldovenilor din toate părţile Basarabiei în Comitet Naţional (era vorba de Partidul Naţional Moldovenesc), care să poarte de grijă tuturor nevoilor «neamului nostru din Basarabia».” De la Bolgrad, Pelivan “va pleca la Chişinău, pentru a lua parte la toate mişcările naţionale.” Participă “la congresele din Aprilie şi Mai 1917 ale învăţătorilor, unde susţine propunerile lui Ştefan Ciobanu de naţionalizare a învăţămîntului”. Convoacă, împreună cu alţi nouă intelectuali, Adunarea moldovenilor, la Bălţi, ţinută la 30 Aprilie 1917, pe care a şi condus’o, îndemnându’i pe toţi “să fie stăpâni în ţara lor şi să lupte pentru redobândirea autonomiei, să nu mai tolereze situaţia «de slugi la slugile veneticilor şi străinilor».” “Adunarea, după ce a discutat punct cu punct, a aprobat programul Partidului Naţional Moldovenesc şi a ales Comitetul ţinutal Bălţi”, desemnându’l ca preşedinte pe avocatul Ion Pelivan.
„În Iunie 1917, publică broşura Adunarea Întemeetoare, în limba română, care a constituit o bună propagandă pentru viitorul Sfat al Ţării. La începutul lui Octombrie 1917, îşi presintă candidatura pentru Constituanta Rusă, din partea cooperaţiei moldoveneşti.”
„Între 20 şi 27 Octombrie 1917, în Casa Eparhială din Chişinău”, s’a ţinut Congresul ostaşilor moldoveni, care a hotărît constituirea Sfatului Ţării. Biroul de organizare a Sfatului Ţă-rii, din care avea să facă parte şi Ion Pelivan, a hotărît convocarea acestuia la 21 Noembrie 1917 şi l-a desemnat pentru candidatura “la funcţia de preşedinte al legislativului basarabean” pe Ion Pelivan. Însă el avea să renunţe, în favoarea consăteanului său, Ion Inculeţ. Dar va primi să facă parte din primul Guvern al Republicii Democratice Moldoveneşti, votat la 7 Decembrie 1917.
„Întâlnirile cu Nicolae Iorga vor continua, inclusiv în timpul tumultuoaselor evenimente din 1917-1918. Marele istoric va consemna că pe data de 16 Decembrie 1917 l’a visitat, la redacţia sa, Ion Pelivan, însoţit de V. Cristi, «om cult care vorbeşte franţuzeşte şi italieneşte şi care, prevenit contra României, acum e încântat de ceea ce a văzut aici».” Aşa a fost posibil ca, trei luni numai de la acea visită, să se facă Unirea Basarabiei cu România. Ruşii nu inventaseră încă Partidul Comunist Român. Care avea să se afle decenii bune sub steagul lui Lenin şi Stalin şi care fâlfâe în subconştientul multora şi azi, dovadă că, nu trei luni, nici trei ani, ci, aproape trei decenii au trecut după Revoluţie şi după evenimentele din URSS şi din RSS Moldovenească şi (re)Unirea Basarabiei cu România tot nu s’a făcut. Sigur că cei care macină Crivăţul de la Răsărit aduc şi vor aduce încă fel de fel de argumente, că situaţia economică a României nu se putea compara cu cea a Germaniei şi câte şi mai câte bazaconii. Dar situaţia economică şi situaţia României sub toate aspectele, afară de cel mental, din 1918, când Transilvania şi Bucovina nu veniseră încă în trupul ei, iar din ea însăşi nu rămăsese decât o bucăţică de Moldovă, din sus de Mărăşeşti, până mai sus de Iaşi, nici măcar până la Suceava, erau mai bune decât cele ale României din 1989? Care, în plus, se bucura şi de un val de simpatie globală – scăzând Uniunea Sovietică, bineînţeles – nemaiîntâlnit până atunci!…
Octavian ONEA
