Poetul şi publicistul Ion Buzdugan (9 Martie 1887, Brânzeni, judeţul Bălţi,
fiul lui Alexandru şi Ecaterina Buzdâga – 27 Ianuarie 1967, Bucureeşti),
secretarul Sfatului Ţării, cel care la 27 Martie 1918 a citit declaraţia de
unire a Basarabiei cu mamă-sa România, este astăzi – după cum afirmă D-l Eugen
Lungu, în deschiderea studiului său la Ion Buzdugan, Scrieri, Ediţie în
două volume, Studiu introductiv
de Eugen Lungu, Text selectat şi
îngrijit, repere cronologice, note şi comentarii de Mihai şi Teodor Papuc, Î.E.P.
Ştiinţa, Chişinău, 2014 – este „practic un anonim”.
fiul lui Alexandru şi Ecaterina Buzdâga – 27 Ianuarie 1967, Bucureeşti),
secretarul Sfatului Ţării, cel care la 27 Martie 1918 a citit declaraţia de
unire a Basarabiei cu mamă-sa România, este astăzi – după cum afirmă D-l Eugen
Lungu, în deschiderea studiului său la Ion Buzdugan, Scrieri, Ediţie în
două volume, Studiu introductiv
de Eugen Lungu, Text selectat şi
îngrijit, repere cronologice, note şi comentarii de Mihai şi Teodor Papuc, Î.E.P.
Ştiinţa, Chişinău, 2014 – este „practic un anonim”.
Căci, deşi scriitorul „a
luptat cu toată fiinţa pentru reintegrarea Basarabiei în spaţiul românesc”,
„crezul său de mare român… l-a condamnat la tăcere şi la o existenţă aproape
ilegală într’o Românie postbelică colonizată de sovietici şi dirijată de
comunişti. Ca într’un thriller cu
subiect politic, fostul deputat şi lider în Sfatul Ţării s’a ascuns ani buni în
cele mai neverosimile locuri, pentru a nu compărea în faţa necruţătoarelor
tribunale sovietice”. Las că nici acestea din dreapta Prutului, ale celor mai
buni fii ai URSS, cum ar fi zis Lenin despre cei care, în 1921, au înfiinţat
PCR, nu erau mai cruţătoare. Dimpotrivă, slugile fiind mai zeloase decât
stăpânii. Criticul citează „din foarte documentatele Repere cronologice [: Viaţa
şi opera”] ale D-lor Mihai şi Teodor Papuc: „1946-1951 – Îşi trăeşte viaţa
în mare taină, ascuns de ochii lumii, fiind ameninţat de persecuţiile
staliniste. În orice moment ar fi putut să urmeze calea lui Pan Halippa, care
după doi ani de detenţie la închisoarea din Sighet, era trimis în Siberia ca
«trădător al Ţării Sovietice».” Sau, ca Ion Pelivan, care chiar a murit în
închisoarea de la Sighet, la 25 Ianuarie 1954, fiind înhumat în Cimitirul
săracilor din marginea oraşului, cum am arătat în recenzia la cartea Ion Pelivan, părinte al mişcării
naţionale din Basarabia.
luptat cu toată fiinţa pentru reintegrarea Basarabiei în spaţiul românesc”,
„crezul său de mare român… l-a condamnat la tăcere şi la o existenţă aproape
ilegală într’o Românie postbelică colonizată de sovietici şi dirijată de
comunişti. Ca într’un thriller cu
subiect politic, fostul deputat şi lider în Sfatul Ţării s’a ascuns ani buni în
cele mai neverosimile locuri, pentru a nu compărea în faţa necruţătoarelor
tribunale sovietice”. Las că nici acestea din dreapta Prutului, ale celor mai
buni fii ai URSS, cum ar fi zis Lenin despre cei care, în 1921, au înfiinţat
PCR, nu erau mai cruţătoare. Dimpotrivă, slugile fiind mai zeloase decât
stăpânii. Criticul citează „din foarte documentatele Repere cronologice [: Viaţa
şi opera”] ale D-lor Mihai şi Teodor Papuc: „1946-1951 – Îşi trăeşte viaţa
în mare taină, ascuns de ochii lumii, fiind ameninţat de persecuţiile
staliniste. În orice moment ar fi putut să urmeze calea lui Pan Halippa, care
după doi ani de detenţie la închisoarea din Sighet, era trimis în Siberia ca
«trădător al Ţării Sovietice».” Sau, ca Ion Pelivan, care chiar a murit în
închisoarea de la Sighet, la 25 Ianuarie 1954, fiind înhumat în Cimitirul
săracilor din marginea oraşului, cum am arătat în recenzia la cartea Ion Pelivan, părinte al mişcării
naţionale din Basarabia.
Citez mai departe: „De teama persecuţiilor
declanşate de noul regim, este mereu în căutarea unor locuri de adăpostire pe
care le găseşte cu greu. Se ascunde când prin podurile chiliilor călugăreşti
ale Episcopiei din Blaj, când la mănăstirea Obreja de lângă Blaj. A mai găsit
adăpost la Tăuni, judeţul Alba, la Târgu Mureş, la Aninoasa, la Bujoreni
(Râmnicu Vâlcea) şi la Polovragi. Se bucură de ajutorul unor oameni de suflet,
pe care îi întâlneşte în timpul peregrinărilor sale. În comuna Tăuni, [judeţul
Alba,] s’a ascuns în casa cumnatului său, notarul Ion Maşnicu, soţul (din a
doua căsătorie) al surorii sale Mariana.” Unde l-a prins vestea abdicării
Regelui Mihai. „Ascunzişul la mănăstirea Polovragi-Gorj i-a fost înlesnit de
doctorul Constantin Lupescu din Târgu-Jiu.” Continuă citatul: „De aici,
îmbrăcat în rasă de călugăr, a plecat în Ardeal. Despre aceşti ani, notează
bunul său prieten, scriitorul C.D. Zeletin, «îşi lăsase barbă, purta ţoale şi
umbla cu traista’n băţ, asemeni călugărilor călători de odinioară». Avea parte
doar de o vizită pe an a surorilor sale Mariana şi Velentina”. Conchide D-l
Lungu: „Omul era practic un sechestrat al regimului, atât că nu se afla pe
priciurile închisorilor”. Şi dacă, „printr’o minune, omul se salva”, artistul
nu „avea însă acces la o viaţă literară normală. Iar în RSSM numele său
devenise tabu. Era pomenit doar rareori în contexte negative, ca naţionalist şi
burghez moldovan care, cu «ajutorul României regale» a luptat «pentru a
zădărnici biruinţa revoluţiei socialiste în Basarabia».”
declanşate de noul regim, este mereu în căutarea unor locuri de adăpostire pe
care le găseşte cu greu. Se ascunde când prin podurile chiliilor călugăreşti
ale Episcopiei din Blaj, când la mănăstirea Obreja de lângă Blaj. A mai găsit
adăpost la Tăuni, judeţul Alba, la Târgu Mureş, la Aninoasa, la Bujoreni
(Râmnicu Vâlcea) şi la Polovragi. Se bucură de ajutorul unor oameni de suflet,
pe care îi întâlneşte în timpul peregrinărilor sale. În comuna Tăuni, [judeţul
Alba,] s’a ascuns în casa cumnatului său, notarul Ion Maşnicu, soţul (din a
doua căsătorie) al surorii sale Mariana.” Unde l-a prins vestea abdicării
Regelui Mihai. „Ascunzişul la mănăstirea Polovragi-Gorj i-a fost înlesnit de
doctorul Constantin Lupescu din Târgu-Jiu.” Continuă citatul: „De aici,
îmbrăcat în rasă de călugăr, a plecat în Ardeal. Despre aceşti ani, notează
bunul său prieten, scriitorul C.D. Zeletin, «îşi lăsase barbă, purta ţoale şi
umbla cu traista’n băţ, asemeni călugărilor călători de odinioară». Avea parte
doar de o vizită pe an a surorilor sale Mariana şi Velentina”. Conchide D-l
Lungu: „Omul era practic un sechestrat al regimului, atât că nu se afla pe
priciurile închisorilor”. Şi dacă, „printr’o minune, omul se salva”, artistul
nu „avea însă acces la o viaţă literară normală. Iar în RSSM numele său
devenise tabu. Era pomenit doar rareori în contexte negative, ca naţionalist şi
burghez moldovan care, cu «ajutorul României regale» a luptat «pentru a
zădărnici biruinţa revoluţiei socialiste în Basarabia».”
Astfel că, apariţia celor
două volume, în prestigioasa colecţie Moştenire, în care au apărut, până acum,
şi 16 volume din Scrierile lui B.P.
Hasdeu, este un gest reparatoriu.
două volume, în prestigioasa colecţie Moştenire, în care au apărut, până acum,
şi 16 volume din Scrierile lui B.P.
Hasdeu, este un gest reparatoriu.
Primul volum cuprinde Poesii, Publicistică şi Corespondenţă.
Dintre acestea, doar o parte din poesii au fost publicate în reviste sau în
volume. Fireşte că întâetatea o au volumele. Şi anume: Miresme din stepă, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1922,
operă premiată de Societatea Scriitorilor Români. Miresmele au opt cicluri tematice: În stepă, Sub vraja
trecutului, Icoane noi, În pribegie (1916-1917), De sub jug (1912-1918), Cântece păstoreşti, La ţară
şi Litanii de toamnă. Şi o Prefaţă – „Cartea d-tale, dragă Dle
Buzdugan, aduce o mireasmă, uneori tare, câteodată foarte dulce, de poesie
nouă, culeasă de pe câmpii, unde oraşele nu si-au lăsat acele petece de
tipărituri şi picoare de pui fripţi care se numesc litaratură modernă. / Îmi
amintesc de ostaşul basarabean răsărit deodată în casa mea, pentru a mă întreba
câte drumuri duc la cartea neamului nostru. Aşa de repede a ieşit din ele un om
capabil de a îmbogăţi scrisul nostru. / Într’un ceas bun să’ţi fie venirea
între aceia care, cunoscând tot ce a dat sufletul nostru naţional până acum, au
datoria de a’i adăuga tot ce poate da, în vremea lor, pământul care i-a născut
şi tălmăcirea pe care ei înşii sunt în stare a o da acestui glas imens şi vag
al naturii mute şi al mulţimilor ce vuesc. / Căci, măcar azi, aceasta e
poesia.” – de N. Iorga, din 1920, care însă, n’a mai apărut, rătăcindu-se
printre degetele criticului Mihail Dragomirescu. Sau, cum zicea însuşi Iorga,
„au mâncat’o birourile Casei Şcoalelor”. Marele istoric a recenzat Miresmele – Un poet basarabean – în revista „Ramuri”, anul XVII, nr. 48,
din 1922, găsind în ele „o noutate de senzaţie, o frescheţe de expresie, o
tinereţe de grai, care fixează dlui Ion Buzdugan un loc cu totul deosebit între
poeţii care cred că nu se poate scrie fără a face pe nebunul”. D-nii Mihai şi
Teodor Papuc, din Notele şi comentariile cărora iau toate aceste
amănunte, găsesc surprinzător şi îndemnul lui Iorga: „Cine vrea să cunoască din
Basarabia realitatea frumuseţilor ei felurite şi că vadă ce se poate desface ca
poesie din fireasca iubire către dânsa, cine vrea să’şi dea seama de ce poate
da amestecul adânc între tradiţia sănătoasă a literaturii noastre mai vechi şi
între sufletul de spontanee trezire la manifestările literare ale unui om, pe
care viaţa în centrele mari nu l-a obosit şi nu l-a pervertit, să ia în mână
această carte, de o particulară sugestie. Nu’i va părea rău. Sunt frumuseţi
noi, care se adaugă limbii româneşti.” Şi Eugen Lovinescu a salutat, „cu
bunăvoinţă şi bucurie descălicarea lui Ion Buzdugan în literatura română”, ca
„un sol al unei tradiţii întrerupte aproape un veac” (în „Sburătorul”, anul II,
nr. 47, 1922). Pentru Vladimir Streinu, „d. Buzdugan îşi dozează cu pondere
elementul artistic, aşa încât substanţialitatea poesiei sale adesea se
autentifică prestigios. O tradiţie certă şi luminoasă îl desmiardă. Din
dragostea duioasă ce’i poartă, o prisosinţă generoasă se revarsă şi peste pământul
din care a înflorit mitic această tradiţie. De aceea poesia sa capătă un miros
sănătos şi reavăn de pământ umed ca o căpiţă de fân”. Miresmele „constitue, alături de opera întreruptă subit a lui Al.
Mateevici, în literatură, prima contribuţie ponderoasă a Basarabiei” (în
„Cugetul românesc”, anul I, nr. 8-9, 1922). Iar pentru contemporanul nostru,
Gheorghe Grigurcu, „Versurile sale [ale lui Buzdugan; O.O.], plasate în timpul
în care au fost aşternute, vădesc, din punct vedere literar, mai mult decât o
agreabilă cursivitate, un tip de eleganţă melancolică, ce ne poate reţine
interesul. Constitue un document nu doar moral, ci şi liric.” (în „România literară”,
XIV, nr. 39, 2012).
Dintre acestea, doar o parte din poesii au fost publicate în reviste sau în
volume. Fireşte că întâetatea o au volumele. Şi anume: Miresme din stepă, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1922,
operă premiată de Societatea Scriitorilor Români. Miresmele au opt cicluri tematice: În stepă, Sub vraja
trecutului, Icoane noi, În pribegie (1916-1917), De sub jug (1912-1918), Cântece păstoreşti, La ţară
şi Litanii de toamnă. Şi o Prefaţă – „Cartea d-tale, dragă Dle
Buzdugan, aduce o mireasmă, uneori tare, câteodată foarte dulce, de poesie
nouă, culeasă de pe câmpii, unde oraşele nu si-au lăsat acele petece de
tipărituri şi picoare de pui fripţi care se numesc litaratură modernă. / Îmi
amintesc de ostaşul basarabean răsărit deodată în casa mea, pentru a mă întreba
câte drumuri duc la cartea neamului nostru. Aşa de repede a ieşit din ele un om
capabil de a îmbogăţi scrisul nostru. / Într’un ceas bun să’ţi fie venirea
între aceia care, cunoscând tot ce a dat sufletul nostru naţional până acum, au
datoria de a’i adăuga tot ce poate da, în vremea lor, pământul care i-a născut
şi tălmăcirea pe care ei înşii sunt în stare a o da acestui glas imens şi vag
al naturii mute şi al mulţimilor ce vuesc. / Căci, măcar azi, aceasta e
poesia.” – de N. Iorga, din 1920, care însă, n’a mai apărut, rătăcindu-se
printre degetele criticului Mihail Dragomirescu. Sau, cum zicea însuşi Iorga,
„au mâncat’o birourile Casei Şcoalelor”. Marele istoric a recenzat Miresmele – Un poet basarabean – în revista „Ramuri”, anul XVII, nr. 48,
din 1922, găsind în ele „o noutate de senzaţie, o frescheţe de expresie, o
tinereţe de grai, care fixează dlui Ion Buzdugan un loc cu totul deosebit între
poeţii care cred că nu se poate scrie fără a face pe nebunul”. D-nii Mihai şi
Teodor Papuc, din Notele şi comentariile cărora iau toate aceste
amănunte, găsesc surprinzător şi îndemnul lui Iorga: „Cine vrea să cunoască din
Basarabia realitatea frumuseţilor ei felurite şi că vadă ce se poate desface ca
poesie din fireasca iubire către dânsa, cine vrea să’şi dea seama de ce poate
da amestecul adânc între tradiţia sănătoasă a literaturii noastre mai vechi şi
între sufletul de spontanee trezire la manifestările literare ale unui om, pe
care viaţa în centrele mari nu l-a obosit şi nu l-a pervertit, să ia în mână
această carte, de o particulară sugestie. Nu’i va părea rău. Sunt frumuseţi
noi, care se adaugă limbii româneşti.” Şi Eugen Lovinescu a salutat, „cu
bunăvoinţă şi bucurie descălicarea lui Ion Buzdugan în literatura română”, ca
„un sol al unei tradiţii întrerupte aproape un veac” (în „Sburătorul”, anul II,
nr. 47, 1922). Pentru Vladimir Streinu, „d. Buzdugan îşi dozează cu pondere
elementul artistic, aşa încât substanţialitatea poesiei sale adesea se
autentifică prestigios. O tradiţie certă şi luminoasă îl desmiardă. Din
dragostea duioasă ce’i poartă, o prisosinţă generoasă se revarsă şi peste pământul
din care a înflorit mitic această tradiţie. De aceea poesia sa capătă un miros
sănătos şi reavăn de pământ umed ca o căpiţă de fân”. Miresmele „constitue, alături de opera întreruptă subit a lui Al.
Mateevici, în literatură, prima contribuţie ponderoasă a Basarabiei” (în
„Cugetul românesc”, anul I, nr. 8-9, 1922). Iar pentru contemporanul nostru,
Gheorghe Grigurcu, „Versurile sale [ale lui Buzdugan; O.O.], plasate în timpul
în care au fost aşternute, vădesc, din punct vedere literar, mai mult decât o
agreabilă cursivitate, un tip de eleganţă melancolică, ce ne poate reţine
interesul. Constitue un document nu doar moral, ci şi liric.” (în „România literară”,
XIV, nr. 39, 2012).
Al doilea volum de poesii
al lui Ion Buzdugan, Ţara mea,
cu subtitlul Poeme, 1918 – 1928, a
apărut la Editura Ramuri din Craiova, în 1928, având dedicaţia Patriei Unite – prinosul Basarabiei. La
apariţia sa, a fost recenzat de Perpessicius, în „Cuvîntul” (articol retipărit
în Menţiuni critice, vol. II,
Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1934:) „specia
aceasta de poesie e şi cea mai dificilă. Banalizată de convenienţele de ordin
naţional, vulgarizată încă din clasele primare, ce suflet, ce sinceritate şi
mai ales ce răzvrătire de lirism lăuntric necesită pentru ca să mişte, să
emoţioneze! Dl Buzdugan n’are temperament profetic. E un idilic, hrănit cu seva
poporană”. Iau numai ultima strofă din poesia eponimă: „O, Ţara mea, / Grădina
visurilor mele / Şi-a sufletului meu grădină!… / Când se vor stinge Ţări şi
Naţii / Împotmolite’n neagra tină, / Îmbătrânite’n patimi grele / Şi cotropite
de dezastre: / Tu cu-ale tale tineri generaţii, / Sub cerul de vecii albastre,
/ Vei răsări – Luceafăr – între stele, / Ca să vorbeşti din taina Slovei
noastre! / Şi, descuind lumina din comori, / Sub bolţi cu lacăte de sori, / Cetate Nouă de Lumină, / Spre tine vor
grăbi din zare / Popoarele Pământului să vină, / De cale lungă istovite, / Cu
suflete şi inimi pustiite / Şi’ţi vor cădea robite la picioare, / Iar tu, din amfora latină, / Le vei turna,
ocrotitoare, / Belşug de soare, dăruind Lumină!…” Păi, cu amfora lui latină,
cei cu stacana l-ar prohibi pe Ion Buzdugan şi acum…
al lui Ion Buzdugan, Ţara mea,
cu subtitlul Poeme, 1918 – 1928, a
apărut la Editura Ramuri din Craiova, în 1928, având dedicaţia Patriei Unite – prinosul Basarabiei. La
apariţia sa, a fost recenzat de Perpessicius, în „Cuvîntul” (articol retipărit
în Menţiuni critice, vol. II,
Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1934:) „specia
aceasta de poesie e şi cea mai dificilă. Banalizată de convenienţele de ordin
naţional, vulgarizată încă din clasele primare, ce suflet, ce sinceritate şi
mai ales ce răzvrătire de lirism lăuntric necesită pentru ca să mişte, să
emoţioneze! Dl Buzdugan n’are temperament profetic. E un idilic, hrănit cu seva
poporană”. Iau numai ultima strofă din poesia eponimă: „O, Ţara mea, / Grădina
visurilor mele / Şi-a sufletului meu grădină!… / Când se vor stinge Ţări şi
Naţii / Împotmolite’n neagra tină, / Îmbătrânite’n patimi grele / Şi cotropite
de dezastre: / Tu cu-ale tale tineri generaţii, / Sub cerul de vecii albastre,
/ Vei răsări – Luceafăr – între stele, / Ca să vorbeşti din taina Slovei
noastre! / Şi, descuind lumina din comori, / Sub bolţi cu lacăte de sori, / Cetate Nouă de Lumină, / Spre tine vor
grăbi din zare / Popoarele Pământului să vină, / De cale lungă istovite, / Cu
suflete şi inimi pustiite / Şi’ţi vor cădea robite la picioare, / Iar tu, din amfora latină, / Le vei turna,
ocrotitoare, / Belşug de soare, dăruind Lumină!…” Păi, cu amfora lui latină,
cei cu stacana l-ar prohibi pe Ion Buzdugan şi acum…
Cel de-al treilea volum de
poesii originale, Păstori de timpuri,
a apărut la Casa Şcoalelor, în 1937. A fost recenzat în „Viaţa Basarabiei” –
cea mai importantă revistă de literatură şi cultură de la Chişinău din perioada
interbelică” – de poetul şi criticul literar Vasile Luţcan: „poemele din
recentul volum sboară prin istorie, evocă sentimente străbune ăn veac, şi, mai
presus, trăesc marea armonie a liniştii strămoşeşti, în preţuire fără margini”
(VI, nr. 7-8, Iulie-August 1937) şi de Mihai Boboc: „poesia dlui Buzdugan nu
aparţine secolului al XX-lea, ci trecutului istoric îndepărtat, scoasă la
iveală din morminte şi cetăţi săruite, cronici şi hrisoave grele de peceţi
domneşti. E poesia păstorilor nomazi – păstorilor geto-daci – care aminteşte
anticele bucolice” (VI, nr. 11, 1937). Volumul a fost distins cu Premiul
Academiei Române. De relevat că, pe coperta IV-a Păstorilor de timpuri sunt menţionate, DE ACELAŞI AUTOR, pe lângă
cele trei volume deja amintite: Miresme
de stepă, Ţara mea şi Păstori de timpuri, şi două volume de Cântece din Basarabia, vol. I, Ed.
Luceafărul, Chişinău, 1921, vol. II, Ed. Ramuri, Craiova, 1928, ambele incluse
de editori în volumul 2, şi, IN CURS DE APARIŢIE: Istoricul Unirii Basarabiei, după acte şi documente inedite; Icoane basarabene, portretele
luptătorilor pentru întregirea neamului; Podgorii
de aramă, pasteluri; Portic de
mănăstire, mistice; şi Cumpăna
zodiilor, mituri; traduceri apărute din Koţiubinski, Ivan Bunin şi Al.
Blok; sau, în curs de apariţie din Puşkin, inclussiv 2 volume din Poeţi ruşi contemporani. „Din păcate,
scriu truditorii ediţiei, toate titlurile anunţate, nu au apărut niciodată, iar
în arhiva poetului s’au păstrat doar manuscrisele traducerilor unora dintre
poeţii pomeniţi mai sus.”
poesii originale, Păstori de timpuri,
a apărut la Casa Şcoalelor, în 1937. A fost recenzat în „Viaţa Basarabiei” –
cea mai importantă revistă de literatură şi cultură de la Chişinău din perioada
interbelică” – de poetul şi criticul literar Vasile Luţcan: „poemele din
recentul volum sboară prin istorie, evocă sentimente străbune ăn veac, şi, mai
presus, trăesc marea armonie a liniştii strămoşeşti, în preţuire fără margini”
(VI, nr. 7-8, Iulie-August 1937) şi de Mihai Boboc: „poesia dlui Buzdugan nu
aparţine secolului al XX-lea, ci trecutului istoric îndepărtat, scoasă la
iveală din morminte şi cetăţi săruite, cronici şi hrisoave grele de peceţi
domneşti. E poesia păstorilor nomazi – păstorilor geto-daci – care aminteşte
anticele bucolice” (VI, nr. 11, 1937). Volumul a fost distins cu Premiul
Academiei Române. De relevat că, pe coperta IV-a Păstorilor de timpuri sunt menţionate, DE ACELAŞI AUTOR, pe lângă
cele trei volume deja amintite: Miresme
de stepă, Ţara mea şi Păstori de timpuri, şi două volume de Cântece din Basarabia, vol. I, Ed.
Luceafărul, Chişinău, 1921, vol. II, Ed. Ramuri, Craiova, 1928, ambele incluse
de editori în volumul 2, şi, IN CURS DE APARIŢIE: Istoricul Unirii Basarabiei, după acte şi documente inedite; Icoane basarabene, portretele
luptătorilor pentru întregirea neamului; Podgorii
de aramă, pasteluri; Portic de
mănăstire, mistice; şi Cumpăna
zodiilor, mituri; traduceri apărute din Koţiubinski, Ivan Bunin şi Al.
Blok; sau, în curs de apariţie din Puşkin, inclussiv 2 volume din Poeţi ruşi contemporani. „Din păcate,
scriu truditorii ediţiei, toate titlurile anunţate, nu au apărut niciodată, iar
în arhiva poetului s’au păstrat doar manuscrisele traducerilor unora dintre
poeţii pomeniţi mai sus.”
Al patrulea volum, Metanii de luceferi, a apărut la
Editura Naţională Gh. Mecu din Bucureşti, în 1942. „Volumul se deschide cu un poem dedicat graiului matern, urmat de
51 de texte poetice, subintitulate Poeme,
împărţite în cicluri inspirat intitulate: Potire
de lumină, Drum şi umbră, Altare de azur şi Denii de iarnă. Poemele au un pronunţat filon religios. Abordând
teme biblice, poetul recurge la evocarea vremurilor de odinioară, la rugă, la
invocarea lui Christos etc. Pe pagina a patra a copertei găsim acelaşi text
informativ ca şi la volumul Păstori de
timpuri, despre cărţile apărute deja ale autorului şi despre proiectele
de viitor.” A primit Premiul Societăţii Scriitorilor Români pe 1941, alături de
Henriette Yvonne Stahl, V. Demetrius, Al. Busuioceanu, Eugen Balan, Radu
Tudoran [romanul Un port la Răsărit;
O.O.], Dumitru Almaş, Dragoş Protopopescu, Otilia Cazimir şi Constantin Stelian
[din şi profesor de liceu la Câmpina]. A fost recenzat de Perpessicius, de
Nichifor Crainic şi de B. Frunte. Nichifor Crainic îl consideră pe Buzdugan
„cel mai de seamă poet basarabean în viaţă”. Iar Metanii de luceferi este „o carte de durere şi de speranţă, în care
poetul îşi mărturiseşte credinţa în Mântuitorul lumii. Un ciclu întreg
interpretează liric episoade cristologice din Sfânta Evanghelie. Atmosferă
liturgică şi îndeosebi mânăstirească. Sufletul sue ca un parfum de tămâe.
Graiul e ţărănesc monahal… Cartea e semnificativă pentru acest poet
basarabean care a luptat pentru libertatea ţării sale. Azi, când provincia de
la Nistru cu suflet de arzătoare religiositate sărbătoreşte înfrângerea
monstrului ateist, Metaniile lui Ion
Buzdugan sună ca nişte rugăciuni de slavă şi de mulţumire către Dumnezeul
părinţilor care s’a arătat milostiv faţă de neamul românesc”. (în „Gândirea”,
anul XXI, nr. 7, August-Septembrie 1942).
Editura Naţională Gh. Mecu din Bucureşti, în 1942. „Volumul se deschide cu un poem dedicat graiului matern, urmat de
51 de texte poetice, subintitulate Poeme,
împărţite în cicluri inspirat intitulate: Potire
de lumină, Drum şi umbră, Altare de azur şi Denii de iarnă. Poemele au un pronunţat filon religios. Abordând
teme biblice, poetul recurge la evocarea vremurilor de odinioară, la rugă, la
invocarea lui Christos etc. Pe pagina a patra a copertei găsim acelaşi text
informativ ca şi la volumul Păstori de
timpuri, despre cărţile apărute deja ale autorului şi despre proiectele
de viitor.” A primit Premiul Societăţii Scriitorilor Români pe 1941, alături de
Henriette Yvonne Stahl, V. Demetrius, Al. Busuioceanu, Eugen Balan, Radu
Tudoran [romanul Un port la Răsărit;
O.O.], Dumitru Almaş, Dragoş Protopopescu, Otilia Cazimir şi Constantin Stelian
[din şi profesor de liceu la Câmpina]. A fost recenzat de Perpessicius, de
Nichifor Crainic şi de B. Frunte. Nichifor Crainic îl consideră pe Buzdugan
„cel mai de seamă poet basarabean în viaţă”. Iar Metanii de luceferi este „o carte de durere şi de speranţă, în care
poetul îşi mărturiseşte credinţa în Mântuitorul lumii. Un ciclu întreg
interpretează liric episoade cristologice din Sfânta Evanghelie. Atmosferă
liturgică şi îndeosebi mânăstirească. Sufletul sue ca un parfum de tămâe.
Graiul e ţărănesc monahal… Cartea e semnificativă pentru acest poet
basarabean care a luptat pentru libertatea ţării sale. Azi, când provincia de
la Nistru cu suflet de arzătoare religiositate sărbătoreşte înfrângerea
monstrului ateist, Metaniile lui Ion
Buzdugan sună ca nişte rugăciuni de slavă şi de mulţumire către Dumnezeul
părinţilor care s’a arătat milostiv faţă de neamul românesc”. (în „Gândirea”,
anul XXI, nr. 7, August-Septembrie 1942).
Poesiile din periodice au
fost luate din publicaţiile „Cuvînt moldovenesc”, 1913, 1914 şi 1917;
„Universul literar”, 1925 şi 1927; „Gândirea”, 1927; „Viaţa Basarabiei”, 1934 şi
1935; „Revista Fundaţiilor Regale”, VIII, nr. 8-9, 1941. Tot aici au fost
incluse şi cele din volumele: Lui Nicolae
Iorga – Omagiu, Craiova, Ramuri, 1921, şi Poeţii şi prozatorii Basarabiei până la Unire (1812-1918),
antologie de Gh. Cardaş, Bucureşti, 1937 (în ambele, poesia Basarabia, dedicată Dlui Nicolae Iorga, în August 1916: „De-un veac ea’ndură suferinţă
/ În lanţuri ferecată. Roabă: / Sărmana ţară Basarabă, / Cum n’are milă, nici
credinţă!… // De-un veac robită jugul poartă, / Dar astăzi nu’l mai poate
duce: / Îngenunchind mereu sub cruce, / Ea’şi blastămă păgâna’i soartă!…
//…// Când se croesc din nou hotare / Şi lumea se desparte’n două, / O,
Doamne, împarte-ne şi nouă / O soartă netedă sub soare!…”); Onisifor Ghibu, De la Basarabia rusească la Basarabia
românească, Bucureşti, Editura Semne, 1996 (poesiile Bine-aţi venit!, dedicată Oştirii
româneşti, la 13 Ianuarie 1918: „Bine-aţi venit, Români şi fraţi iubiţi
de-un sânge, / Bine-aţi venit în Ţară, oştiri liberatoare! /…// Bine-aţi
venit, viteji mântuitori ai Ţării, / Fraţi iubitori de neam şi luptători
statornici! / De-un veac râvnit-am noi spre ziua reînălţării, / De-un veac v’am
aşteptat – orfani de mamă dornici. /…// Dar înc’o rugăminte, copii cu inimi drepte, /
Am către voi, viteji feciori ai României, / Al vostru sbor de vulturi spre-Apus
să se îndrepte, / Spre ţara care geme în ghearele robiei… // Acolo, unde neamul
şi-a înălţat altarul, / În ţara ce de-o mie de ani e’ncătuşată, / Spre-Ardeal
ţintiţi voi sborul, să sfărâmaţi hotarul / Şi stavila cu ură de duşmani
ridicată. // În sbor de vulturi ageri spre cuibul unde’s fraţii, / Să săgetaţi
ca roiuri de fulgere albastre; / Căci nu sunt tari hotare, nici-nalţi nu sunt
Carpaţii, / Cum sunt de tari şi’nalte azi sufletele voastre! // ’Nainte, dar,
’nainte! spre Nistrul cel hotarnic, / Mult binecuvîntate oştiri cu braţul tare;
/ Să’i faceţi zid de-aramă străinului hrăparnic, / Din Nistru pân’ la Tisa, din
munţi şi pân’ la Mare!”; Bucură-te,
Românie! 24 Ianuarie 1918: „Bucură-te, Românie, / Căci azi steagul
tricolor, / Roşu, galben şi albastru, / Din divina’i măreţie, / Flutură
deasupra noastră, / Falnic şi liberator!”; Nistrul,
scrisă la 14 Februarie 1918: „Frunzuliţă de negară, / Nistrule – apă vioară, /
Dare-ar bunul Dumnezeu / Să fie pe gândul meu: / Să’ţi trimită cerul zloată, /
Să te faci o mare lată, / Să reverşi peste hotară, / Toţi duşmanii răi să
piară. / Nistrule, apă adâncă, / Face-te-ai un zid de stâncă / Să fii hoardelor
barbare / Tu zăgaz la trecătoare; / Face-te-ai un zid de fier / Din pământ şi
pân’ la cer. / Să fii stavilă aici – / Pentru corbii venetici.”; Carpaţii blestemaţi, datată 16 Martie
1918: „Ardeal, Ardeal, ce zaci în vale, / Când va sosi al tău soroc? / Din
vremi noi te chemăm cu jale, / O, ţară fără de noroc!”; Jalea Ţării, scrisă la 26 Aprilie 1918, cu prilejul semnării păcii de la Bucureşti: „Numai câinii urlă, –
urlă zi şi noapte, / Şi cheamă stăpânii înapoi la vatră, / Vai de ţara noastră,
vai de câmp şi sate, / C’a rămas din ele numai scrum şi piatră! /…/ Dar,
copii de-osândă, orfane-ale Ţării. / Ce-aţi hrănit cu jale inimile voastre, /
Când s’or lumina iar largurile zării, / Vor zîmbi şi vouă cerurile-albastre!
/…/ Vor pieri popoare, ca frunza din ramuri. / Altele vor creşte, ca’n codru
copacii. / Iară voi, Românii, pururi, neam de neamuri, / Veţi trăi’n vecie, fii
ai vechii Dacii! / Când vor înflori iar peste ţară pomii, / Veţi lăţi hotarul,
Neamul şi Cuvîntul… / Căci voi sunteţi viţă din vlăstarul Romei / Şi chemaţi
azi sunteţi să domniţi Pământul!” – toate publicate în gazeta „România nouă”,
din Chişinău, în Ianuarie-Aprilie 1918).
fost luate din publicaţiile „Cuvînt moldovenesc”, 1913, 1914 şi 1917;
„Universul literar”, 1925 şi 1927; „Gândirea”, 1927; „Viaţa Basarabiei”, 1934 şi
1935; „Revista Fundaţiilor Regale”, VIII, nr. 8-9, 1941. Tot aici au fost
incluse şi cele din volumele: Lui Nicolae
Iorga – Omagiu, Craiova, Ramuri, 1921, şi Poeţii şi prozatorii Basarabiei până la Unire (1812-1918),
antologie de Gh. Cardaş, Bucureşti, 1937 (în ambele, poesia Basarabia, dedicată Dlui Nicolae Iorga, în August 1916: „De-un veac ea’ndură suferinţă
/ În lanţuri ferecată. Roabă: / Sărmana ţară Basarabă, / Cum n’are milă, nici
credinţă!… // De-un veac robită jugul poartă, / Dar astăzi nu’l mai poate
duce: / Îngenunchind mereu sub cruce, / Ea’şi blastămă păgâna’i soartă!…
//…// Când se croesc din nou hotare / Şi lumea se desparte’n două, / O,
Doamne, împarte-ne şi nouă / O soartă netedă sub soare!…”); Onisifor Ghibu, De la Basarabia rusească la Basarabia
românească, Bucureşti, Editura Semne, 1996 (poesiile Bine-aţi venit!, dedicată Oştirii
româneşti, la 13 Ianuarie 1918: „Bine-aţi venit, Români şi fraţi iubiţi
de-un sânge, / Bine-aţi venit în Ţară, oştiri liberatoare! /…// Bine-aţi
venit, viteji mântuitori ai Ţării, / Fraţi iubitori de neam şi luptători
statornici! / De-un veac râvnit-am noi spre ziua reînălţării, / De-un veac v’am
aşteptat – orfani de mamă dornici. /…// Dar înc’o rugăminte, copii cu inimi drepte, /
Am către voi, viteji feciori ai României, / Al vostru sbor de vulturi spre-Apus
să se îndrepte, / Spre ţara care geme în ghearele robiei… // Acolo, unde neamul
şi-a înălţat altarul, / În ţara ce de-o mie de ani e’ncătuşată, / Spre-Ardeal
ţintiţi voi sborul, să sfărâmaţi hotarul / Şi stavila cu ură de duşmani
ridicată. // În sbor de vulturi ageri spre cuibul unde’s fraţii, / Să săgetaţi
ca roiuri de fulgere albastre; / Căci nu sunt tari hotare, nici-nalţi nu sunt
Carpaţii, / Cum sunt de tari şi’nalte azi sufletele voastre! // ’Nainte, dar,
’nainte! spre Nistrul cel hotarnic, / Mult binecuvîntate oştiri cu braţul tare;
/ Să’i faceţi zid de-aramă străinului hrăparnic, / Din Nistru pân’ la Tisa, din
munţi şi pân’ la Mare!”; Bucură-te,
Românie! 24 Ianuarie 1918: „Bucură-te, Românie, / Căci azi steagul
tricolor, / Roşu, galben şi albastru, / Din divina’i măreţie, / Flutură
deasupra noastră, / Falnic şi liberator!”; Nistrul,
scrisă la 14 Februarie 1918: „Frunzuliţă de negară, / Nistrule – apă vioară, /
Dare-ar bunul Dumnezeu / Să fie pe gândul meu: / Să’ţi trimită cerul zloată, /
Să te faci o mare lată, / Să reverşi peste hotară, / Toţi duşmanii răi să
piară. / Nistrule, apă adâncă, / Face-te-ai un zid de stâncă / Să fii hoardelor
barbare / Tu zăgaz la trecătoare; / Face-te-ai un zid de fier / Din pământ şi
pân’ la cer. / Să fii stavilă aici – / Pentru corbii venetici.”; Carpaţii blestemaţi, datată 16 Martie
1918: „Ardeal, Ardeal, ce zaci în vale, / Când va sosi al tău soroc? / Din
vremi noi te chemăm cu jale, / O, ţară fără de noroc!”; Jalea Ţării, scrisă la 26 Aprilie 1918, cu prilejul semnării păcii de la Bucureşti: „Numai câinii urlă, –
urlă zi şi noapte, / Şi cheamă stăpânii înapoi la vatră, / Vai de ţara noastră,
vai de câmp şi sate, / C’a rămas din ele numai scrum şi piatră! /…/ Dar,
copii de-osândă, orfane-ale Ţării. / Ce-aţi hrănit cu jale inimile voastre, /
Când s’or lumina iar largurile zării, / Vor zîmbi şi vouă cerurile-albastre!
/…/ Vor pieri popoare, ca frunza din ramuri. / Altele vor creşte, ca’n codru
copacii. / Iară voi, Românii, pururi, neam de neamuri, / Veţi trăi’n vecie, fii
ai vechii Dacii! / Când vor înflori iar peste ţară pomii, / Veţi lăţi hotarul,
Neamul şi Cuvîntul… / Căci voi sunteţi viţă din vlăstarul Romei / Şi chemaţi
azi sunteţi să domniţi Pământul!” – toate publicate în gazeta „România nouă”,
din Chişinău, în Ianuarie-Aprilie 1918).
Citez acum şi din poesiile
din „Revista Fundaţiilor Regale”. „Acolo, lângă vatră, în nopţi cu clar de
lună, / Eu ţi-am gustat lumina, cu bunii şi părinţii, / Dar au venit capcânii
şi, pulbere’n furtună, / Ne-au risipit pe drumuri, în prada suferinţii!…
//…// Căsuţă de la Nistru, de hoarde pângărită, / Ne-om mai vedea vreodată,
la vatra în ruine: / Să’ţi îngenunchi în faţă, icoană răstignită, / Să plâng de
fericire, căsuţa mea, cu tine?!” (Căsuţa
de la Nistru, 20 Iunie 1941). „Din bucium azi ne cheamă Ţara, / Arcaşi,
porniţi vârtej la luptă: / Să smulgeţi brazda, milenara, / Din trupul ţării
noastre ruptă! // Plăeşi, la luptă pentru Rege, / Că Ţara vă binecuvîntă: / La
luptă pentru sfânta Lege / Şi pentru vatra noastră sfântă! // Voi, oştilor
basarabene, / Răzeşi, mazili, cu pârcălabii: / Goniţi jivinele viclene / Din
holda mândrei Basarabii! / Porniţi cu şoimii în furtună, / Cu arma fulgerând în
soare / Să apăraţi glia străbună / Şi Crucea Sfintelor Altare! //…// Loviţi
cu fulgere de bardă, / Sdrobind balaurul sinistru: / Goniţi însângerata hoardă,
/ Hăt, peste Nistru, peste Nistru! // Străfulgeraţi arma’n lumină, / Să’i
destobiţi pe fraţi din jug: / Sdrobiţi sălbateca jivină, / Goniţi-o dincolo de
Bug”! (Ne cheamă Ţara. Arcaşilor şi plăeşilor lui Ştefan cel Mare
pioasă închinare, 22 Iunie 1941). „Vor trece’n goană anii şi veacuri ce-o
să vie! / Iar noi vom sta, de-a pururi, pe plaiurile aceste, / De strajă
mândrei Dacii, în veacuri de vecie!…” (Negru-Vodă).
din „Revista Fundaţiilor Regale”. „Acolo, lângă vatră, în nopţi cu clar de
lună, / Eu ţi-am gustat lumina, cu bunii şi părinţii, / Dar au venit capcânii
şi, pulbere’n furtună, / Ne-au risipit pe drumuri, în prada suferinţii!…
//…// Căsuţă de la Nistru, de hoarde pângărită, / Ne-om mai vedea vreodată,
la vatra în ruine: / Să’ţi îngenunchi în faţă, icoană răstignită, / Să plâng de
fericire, căsuţa mea, cu tine?!” (Căsuţa
de la Nistru, 20 Iunie 1941). „Din bucium azi ne cheamă Ţara, / Arcaşi,
porniţi vârtej la luptă: / Să smulgeţi brazda, milenara, / Din trupul ţării
noastre ruptă! // Plăeşi, la luptă pentru Rege, / Că Ţara vă binecuvîntă: / La
luptă pentru sfânta Lege / Şi pentru vatra noastră sfântă! // Voi, oştilor
basarabene, / Răzeşi, mazili, cu pârcălabii: / Goniţi jivinele viclene / Din
holda mândrei Basarabii! / Porniţi cu şoimii în furtună, / Cu arma fulgerând în
soare / Să apăraţi glia străbună / Şi Crucea Sfintelor Altare! //…// Loviţi
cu fulgere de bardă, / Sdrobind balaurul sinistru: / Goniţi însângerata hoardă,
/ Hăt, peste Nistru, peste Nistru! // Străfulgeraţi arma’n lumină, / Să’i
destobiţi pe fraţi din jug: / Sdrobiţi sălbateca jivină, / Goniţi-o dincolo de
Bug”! (Ne cheamă Ţara. Arcaşilor şi plăeşilor lui Ştefan cel Mare
pioasă închinare, 22 Iunie 1941). „Vor trece’n goană anii şi veacuri ce-o
să vie! / Iar noi vom sta, de-a pururi, pe plaiurile aceste, / De strajă
mândrei Dacii, în veacuri de vecie!…” (Negru-Vodă).
Din Manuscrisele inedite: Podgorii
de aramă, Pietre de temelie
(Povestea neamului) şi Balada morţii cronicarului Miron Costin
şi a fratelui său, Vornicul Velicico, toate păstrate la Doctorul C.D.
Zeletin, primul a avut soarta cea mai potrivnică. I-a fost cunoscut şi lui
Perpessicius care, în cronica din „Cuvîntul”, 1928/Menţiuni critice, II, 1934, care aprecia „că în poemele Podgorii de aramă este tot ce
poate fi mai de preţ în registrul liricii dlui Buzdugan (Menţiuni critice, II, 1934). Printre filele
manuscrisului găsim chiar o copertă de volum cu acest titlu tipărită, care urma
să apară în 1926 la Editura Institutului de Arte Grafice «Ramuri» S.A. de la
Craiova.” Am văzut că apariţia sa era anunţată la sfîrşitul volumelor Ţara mea şi Păstori de timpuri. Doctorul C.D. Zeletin a scris „pe una
din filele de la începutul manuscrisului” nota: „Volumul de poesii Podgorii de aramă, subintitulat
iniţial Pasteluri, s’a mistuit în
parte în incendiul isbucnit în tipografia Editurii. C.D.Z.”
de aramă, Pietre de temelie
(Povestea neamului) şi Balada morţii cronicarului Miron Costin
şi a fratelui său, Vornicul Velicico, toate păstrate la Doctorul C.D.
Zeletin, primul a avut soarta cea mai potrivnică. I-a fost cunoscut şi lui
Perpessicius care, în cronica din „Cuvîntul”, 1928/Menţiuni critice, II, 1934, care aprecia „că în poemele Podgorii de aramă este tot ce
poate fi mai de preţ în registrul liricii dlui Buzdugan (Menţiuni critice, II, 1934). Printre filele
manuscrisului găsim chiar o copertă de volum cu acest titlu tipărită, care urma
să apară în 1926 la Editura Institutului de Arte Grafice «Ramuri» S.A. de la
Craiova.” Am văzut că apariţia sa era anunţată la sfîrşitul volumelor Ţara mea şi Păstori de timpuri. Doctorul C.D. Zeletin a scris „pe una
din filele de la începutul manuscrisului” nota: „Volumul de poesii Podgorii de aramă, subintitulat
iniţial Pasteluri, s’a mistuit în
parte în incendiul isbucnit în tipografia Editurii. C.D.Z.”
Volumul 2 al Scrierilor cuprinde Folclor. Tradiţii populare. Traduceri.
Şi aici au prioritate cele două volume de Cântice
din Basarabia, 1916-1921, primul, imprimat în 1921 la Chişinău, în
tipografia Societăţii „Luceafărul”, şi 1905-1916, Cartea a II-a, publicat în
1928 de Editura Ramuri de la Craiova. Cel din 1921 a fost dedicat „Memoriei
neuitatului Gheorghe Coşbuc, poet al ţărănimii, închin aceste flori sfioase,
culese din câmpia Basarabiei” şi are o Precuvîntare
de Pan Halippa, din 10 Mai 1917: „Cel dintâi mănunchi de flori de pe câmpia
Basarabiei, socotită atâta vreme stearpă! Şi ce miros plăcut, miros pln de
farmec, miros de primăvară!” Harnicul nostru prieten Ion Buzdugan (Nică
Românaş) le-a adunat din gura flăcăilor şi fetelor, în mai multe părţi ale
ţării. Aceste plăsmuiri frumoase au fost multă vreme singura dovadă că neamul
moldovenesc în Basarabia trăeşte. Rece era vântul care sufla de la miazănoapte,
din împărăţia robiei şi întunericului ţarist; dar florile sufletului
moldovenesc n’au îngheţat, căci erau nemuritoare. De azi înainte ele vor
înflori în voe, scăldându-se în lumina şi căldura soarelui românesc!”
Şi aici au prioritate cele două volume de Cântice
din Basarabia, 1916-1921, primul, imprimat în 1921 la Chişinău, în
tipografia Societăţii „Luceafărul”, şi 1905-1916, Cartea a II-a, publicat în
1928 de Editura Ramuri de la Craiova. Cel din 1921 a fost dedicat „Memoriei
neuitatului Gheorghe Coşbuc, poet al ţărănimii, închin aceste flori sfioase,
culese din câmpia Basarabiei” şi are o Precuvîntare
de Pan Halippa, din 10 Mai 1917: „Cel dintâi mănunchi de flori de pe câmpia
Basarabiei, socotită atâta vreme stearpă! Şi ce miros plăcut, miros pln de
farmec, miros de primăvară!” Harnicul nostru prieten Ion Buzdugan (Nică
Românaş) le-a adunat din gura flăcăilor şi fetelor, în mai multe părţi ale
ţării. Aceste plăsmuiri frumoase au fost multă vreme singura dovadă că neamul
moldovenesc în Basarabia trăeşte. Rece era vântul care sufla de la miazănoapte,
din împărăţia robiei şi întunericului ţarist; dar florile sufletului
moldovenesc n’au îngheţat, căci erau nemuritoare. De azi înainte ele vor
înflori în voe, scăldându-se în lumina şi căldura soarelui românesc!”
Spicuesc din primul volum:
„Frunzuliţă măr domnesc, / Rău îi traiul moscălesc: / Când îi vremea de lucrat
/ Stai în puşcă răzemat…” (XXXVI). „Frunză verde măr uscat, / Fi-i-ar neamul
blăstămat, / Fi-i-ar casa tot pustie / Şi copiii’n puşcărie, / Cine pe rus l-a
făcut / Stăpân dincoace de Prut… /…/ Sălcioară de pe mal, / Face-te-ai
punte pe val, / Să trec Prutu’n cela mal / Să’mi scăp ţara de moscal.” (XLVII).
„Frunză verde şi-un dudău, / Nistrule, pe malul tău, / Creşte iarbă şi dudău /
Să pască şi murgul meu” (LIII). „Frunzişoară lozioară, / La Nistru la mărgioară
/ S’o strîns fraţii grămăjoară / Şi’ntre dânşi-o sorioară. / – Sorioară
Mărioară, / Ce ţi’i faţa gălbioară: / Ori ţi’i rău, ori zaci de boală, / Ori
ibovnicu’ţi să’nsoară? /- Las’ să’nsoare sănătos, /…/ Da eu sunt făr’ de
noroc, / Că mi-o dat inimii foc, / I-o dat foc ş’apoi s’o dus, / La cânele cel
de rus, / Şi pe mine m’o lăsat / De rîs şi ruşine’n sat…” (LIV, Ion Druc din
s. Hânceşti, judeţul Chişinău). „Jălui-m-aş şi n’am cui, / Jălui-m-aş
Nistrului: / Nistru curge tulburat / Şi pe mine’i suparat, / Că mă vede înjugat
/ La străinul blăstămat. / Bate’l, Doamne, pe muscal, / Ca Nistru când bate’n
mal / Şi să sbate val cu val… / Ca să nărue cel mal… / Bate’i, Doamne, pe
străini, / Ca Nistru când bate’n plin, / Bate’i şi pe venetici / Ca Nistru când
bate’n stânci!…” (LVI). „Frunzuliţă ş’un chirău, / Rusule păgân şi rău, /
Osândi-te-ar Dumnezeu, / Cum te-oi blăstăma şi eu – / Să piei cu tot neamul
tău: / Să nu’mi ţii calea la Prut – / La drăguţa de demult… / Dare-ar bunul
Rumnezeu – / Un blăstăm pe capul tău: / Să se darma hraniţa – / Să’mi pot vedea
puicuţa, / Sara şi dimineaţa… / Să ne ştie toată ţara: / C’am iubit o
moldoveancă – / Eu – codrean şi ea – pruteancă!” (CXII).
„Frunzuliţă măr domnesc, / Rău îi traiul moscălesc: / Când îi vremea de lucrat
/ Stai în puşcă răzemat…” (XXXVI). „Frunză verde măr uscat, / Fi-i-ar neamul
blăstămat, / Fi-i-ar casa tot pustie / Şi copiii’n puşcărie, / Cine pe rus l-a
făcut / Stăpân dincoace de Prut… /…/ Sălcioară de pe mal, / Face-te-ai
punte pe val, / Să trec Prutu’n cela mal / Să’mi scăp ţara de moscal.” (XLVII).
„Frunză verde şi-un dudău, / Nistrule, pe malul tău, / Creşte iarbă şi dudău /
Să pască şi murgul meu” (LIII). „Frunzişoară lozioară, / La Nistru la mărgioară
/ S’o strîns fraţii grămăjoară / Şi’ntre dânşi-o sorioară. / – Sorioară
Mărioară, / Ce ţi’i faţa gălbioară: / Ori ţi’i rău, ori zaci de boală, / Ori
ibovnicu’ţi să’nsoară? /- Las’ să’nsoare sănătos, /…/ Da eu sunt făr’ de
noroc, / Că mi-o dat inimii foc, / I-o dat foc ş’apoi s’o dus, / La cânele cel
de rus, / Şi pe mine m’o lăsat / De rîs şi ruşine’n sat…” (LIV, Ion Druc din
s. Hânceşti, judeţul Chişinău). „Jălui-m-aş şi n’am cui, / Jălui-m-aş
Nistrului: / Nistru curge tulburat / Şi pe mine’i suparat, / Că mă vede înjugat
/ La străinul blăstămat. / Bate’l, Doamne, pe muscal, / Ca Nistru când bate’n
mal / Şi să sbate val cu val… / Ca să nărue cel mal… / Bate’i, Doamne, pe
străini, / Ca Nistru când bate’n plin, / Bate’i şi pe venetici / Ca Nistru când
bate’n stânci!…” (LVI). „Frunzuliţă ş’un chirău, / Rusule păgân şi rău, /
Osândi-te-ar Dumnezeu, / Cum te-oi blăstăma şi eu – / Să piei cu tot neamul
tău: / Să nu’mi ţii calea la Prut – / La drăguţa de demult… / Dare-ar bunul
Rumnezeu – / Un blăstăm pe capul tău: / Să se darma hraniţa – / Să’mi pot vedea
puicuţa, / Sara şi dimineaţa… / Să ne ştie toată ţara: / C’am iubit o
moldoveancă – / Eu – codrean şi ea – pruteancă!” (CXII).
Şi din Cartea a II-a, care
are cântece culese „din diferite ţinuturi ale Basarabiei, în anii 1905-1916”.
Ele sunt grupate în I. Cântece de
înstrăinare (I-XVII), II. Cântece de
dor şi jale (XVIII-LXI), III. Şugubeţe
şi glumeţe (LXII-CXIII), IV. Cântece
ostăşeşti (CXIV-CXXVI), V. Cântece
voiniceşti (CXXVII-CXXXVI) şi VI. Cântece
bătrâneşti (CXXXVII-CLVII). „Frunzuliţă ş’un chirău, / Rusule păgân şi rău,
/ Osândi-te-ar Dumnezeu, / Cum te-oi blăstăma-te eu: / Să piei cu tot neamul
tău, / Că ţi’i neamul nătărău, / Că ţi’i neamul păcătos, / Ca un şărpe veninos:
/ Nu te muşcă pe din faţă, / Da te muşcă pe din dos, / Să’ţi răpească biata
viaţă, / Ca un şărpe veninos…” Cam toate cântecele din prima secţiune au
imprecaţii la adresa ruşilor: „Rusule şi măi moscale, / Nu’mi fă şara de ocară,
/ Că Dumnezeu are scară: /…/ Când te-a coborî de sus, / Rusule, păgân de rus:
/ Nici nu’i crede c’ao fost sus!” „Foae verde cucurus, / Măi moscale, pui de
rus, / Nu’mi face neamul de rîs: / Pe fii nu mi’i moscăli / Limba nu’mi
bajucuri, / Că eu când te’oi blăstăma , / Ca roua ti’i scutura, / Ca pleava
ti’i vântura / Spulberat din ţara mea… / Nime’n lume nu va şti, / C’ai fost
mare şi eu mic, / Măi moscale venetic!…” „Foae verde salbă moale, / Rusule şi
măi moscale, / Nu’mi face ţara de jale, / Că ţara mi-ai pustiit / Pe flăcăi
i-ai moscălit”. „Măi rusule şi moscale,
/ Nu’mi face ţara de jale / Boii nu mi’i dejuga, / Fraţii nu mi’i depărta, / Că
eu când te’oi blăstăma / Ca iarba ti’i legăna, / Ca frunza ti’i spulbera”.
„Doaie verde lemn uscat, / Rusule, neam blăstămat, / Când ţi-a fi mai greu de
chin, / Să fii ca mine străin, / Când ţi-a fi traiul mai drag, / Să fii ca mine
– iobag, / Să te văd umblând pribeag, / În opincă şi toiag, /…/ Când îi fi
mai cu noroc – / Să te văd arzând în foc: / Să văd cum te prinde para, / Cum
mi-ai ars tu inimioara, / Cum mi-ai pustiit tu ţara!…” „Foae-amară de
migdale, / Măi rusule, măi muscale, / Când ţi-a fi mai dor de lume – / Să te
văd, ca râma’n humă, / Când ţi-a fi mai dor de soare – Să te văd la închisoare,
/ Fiare’n mână şi’n picioare” ş.a.m.d. „Măi rusule, om hain, / Să te-ajungă al
meu chin / Şi blestemul meu din plin, / În vecii vecilor, amin!” (I).
„Oi-oi-oi, oi-oi, / Of şi vai de noi: / Cum ne mână tot în sus / La păgânul cel
de rus, / Păgânul de rus!” (IV). De ce, păgânul de rus?… Din cântecele
ostăşeşti, iată unul, cules „prin anii 1912: „Ura, ţara mè! / Noi vom săruta, /
Şi vom apăra! / Ţara vom apăra, / Ţara română – / Să fim împreună!… / Ura, să
trăiască / Ţara Românească! / Ura! ura! ura! / Ura, ţara mea!…” (CXIV).
are cântece culese „din diferite ţinuturi ale Basarabiei, în anii 1905-1916”.
Ele sunt grupate în I. Cântece de
înstrăinare (I-XVII), II. Cântece de
dor şi jale (XVIII-LXI), III. Şugubeţe
şi glumeţe (LXII-CXIII), IV. Cântece
ostăşeşti (CXIV-CXXVI), V. Cântece
voiniceşti (CXXVII-CXXXVI) şi VI. Cântece
bătrâneşti (CXXXVII-CLVII). „Frunzuliţă ş’un chirău, / Rusule păgân şi rău,
/ Osândi-te-ar Dumnezeu, / Cum te-oi blăstăma-te eu: / Să piei cu tot neamul
tău, / Că ţi’i neamul nătărău, / Că ţi’i neamul păcătos, / Ca un şărpe veninos:
/ Nu te muşcă pe din faţă, / Da te muşcă pe din dos, / Să’ţi răpească biata
viaţă, / Ca un şărpe veninos…” Cam toate cântecele din prima secţiune au
imprecaţii la adresa ruşilor: „Rusule şi măi moscale, / Nu’mi fă şara de ocară,
/ Că Dumnezeu are scară: /…/ Când te-a coborî de sus, / Rusule, păgân de rus:
/ Nici nu’i crede c’ao fost sus!” „Foae verde cucurus, / Măi moscale, pui de
rus, / Nu’mi face neamul de rîs: / Pe fii nu mi’i moscăli / Limba nu’mi
bajucuri, / Că eu când te’oi blăstăma , / Ca roua ti’i scutura, / Ca pleava
ti’i vântura / Spulberat din ţara mea… / Nime’n lume nu va şti, / C’ai fost
mare şi eu mic, / Măi moscale venetic!…” „Foae verde salbă moale, / Rusule şi
măi moscale, / Nu’mi face ţara de jale, / Că ţara mi-ai pustiit / Pe flăcăi
i-ai moscălit”. „Măi rusule şi moscale,
/ Nu’mi face ţara de jale / Boii nu mi’i dejuga, / Fraţii nu mi’i depărta, / Că
eu când te’oi blăstăma / Ca iarba ti’i legăna, / Ca frunza ti’i spulbera”.
„Doaie verde lemn uscat, / Rusule, neam blăstămat, / Când ţi-a fi mai greu de
chin, / Să fii ca mine străin, / Când ţi-a fi traiul mai drag, / Să fii ca mine
– iobag, / Să te văd umblând pribeag, / În opincă şi toiag, /…/ Când îi fi
mai cu noroc – / Să te văd arzând în foc: / Să văd cum te prinde para, / Cum
mi-ai ars tu inimioara, / Cum mi-ai pustiit tu ţara!…” „Foae-amară de
migdale, / Măi rusule, măi muscale, / Când ţi-a fi mai dor de lume – / Să te
văd, ca râma’n humă, / Când ţi-a fi mai dor de soare – Să te văd la închisoare,
/ Fiare’n mână şi’n picioare” ş.a.m.d. „Măi rusule, om hain, / Să te-ajungă al
meu chin / Şi blestemul meu din plin, / În vecii vecilor, amin!” (I).
„Oi-oi-oi, oi-oi, / Of şi vai de noi: / Cum ne mână tot în sus / La păgânul cel
de rus, / Păgânul de rus!” (IV). De ce, păgânul de rus?… Din cântecele
ostăşeşti, iată unul, cules „prin anii 1912: „Ura, ţara mè! / Noi vom săruta, /
Şi vom apăra! / Ţara vom apăra, / Ţara română – / Să fim împreună!… / Ura, să
trăiască / Ţara Românească! / Ura! ura! ura! / Ura, ţara mea!…” (CXIV).
Octavian ONEA