„Dacă nu mai crede că îşi poate salva fraţii, omul este pierdut”. (Maxence Van der Meersch)
Ce suntem noi, oamenii, dacă nu actori amatori performând pe aceeaşi scenă, cu roluri principale ori secundare distribuite în spectacolul vieţii, în permanenţă conectaţi unii cu alţii? Şi ce ne mai rămâne odată trasă cortina, decât să sperăm că vom fi apreciaţi pentru evoluţia noastră şi că vom fi lăsat în urmă ceva.
Andreei Neagu, o adolescentă în vârstă de 14 ani, viaţa nu i-a rezervat un rol deloc uşor, însă i-a oferit nişte părinţi iubitori, care să-i fie alături în toate greutăţile pe care le-a avut de întâmpinat.
Pentru ea calvarul a început la vârsta de un an şi opt luni, cu o răceală zdravănă, care a necesitat spitalizare. Cu două zile înainte de ieşirea din spital, mama a observat că, brusc, fetiţa nu mai avea nicio reacţie, nu mai răspundea la nimic, nu mai coopera. Au plecat de urgenţă la Spitalul Clinic „Prof. Dr. Alexandru Obregia” din Bucureşti, însoţite în ambulanţă doar de către o asistentă, deşi copilul intrase în comă. Acolo a fost stabilizată şi a primit cumplitul diagnostic: encefalopatie cronică infantilă, o boală care afectează tot mai mulţi copii, fiind mai frecventă la prematuri sau la cei care au o greutate mică la naştere. Această afecţiune nu are o cauză genetică, nu progresează şi nu este contagioasă. În proporţie de 90%-95% este congenitală, adică este prezentă la naştere, restul de 5% se dobândeşte în primii doi ani de viaţă prin orice cauză ce afectează creierul încă imatur, oprindu-l din dezvoltare. În general, encefalopatia se manifestă printr-o stare mentală alterată, care este uneori însoţită de manifestări fizice. De exemplu, slaba coordonare a mişcării membrelor, manifestare întâlnită şi în cazul Andreei.
Ca şi cum n-ar fi fost destul, Andreea suferă şi de tetrapareză, atrofie parţială de nerv optic, dismorfism facial, picior strâmb congenital şi hipertrofie gingivală.
După aflarea diagnosticului, au urmat 12 ani pe care familia Andreei i-a petrecut prin spitale, făcând numeroase controale şi recuperări, făcând tot ce a fost posibil pentru a-i uşura viaţa şi pentru a-i asigura un trai decent, în condiţiile în care familia Neagu mai are un băiat, George, cu 4 ani mai mare.
La numai 2 ani, copila cântărea doar 9 kg. La jumătatea anului 2003, medicul de familie, dr. Georgeta Irina Ilie, i-a eliberat o trimitere către Spitalul de Ortopedie şi Traumatologie Azuga pentru “picior strâmb congenital”. Acolo a continuat planul de recuperare şi din 2004 a început să aibă oarece îmbunătăţiri motorii. „La 3 ani a început să stea în poziţia şezut, să se ridice pentru scurt timp în picioare şi să ţină jucăria” – ne povesteşte doamna doctor Ilie.
În istoricul medical al Andreei se înscriu şi cele două controale anuale la Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii „Grigore Alexandrescu” Bucureşti pentru afecţiunea neuropsihică, consultul la unul dintre cei mai buni medici din ţară, dr. Sanda Măgureanu, medic primar cu dublă specialitate: neurologie pediatrică şi psihiatria copilului şi adolescentului, orele întregi petrecute prin secţiile de chirurgie din diferite spitale, nenumăratele şedinţe de recuperare la prof. dr. Decebal Mehedinţi, la Centrul de Plasament Ada Marinescu, la Clinica de Recuperare Neuromotorie Boldeşti-Scăeni şi în multe alte centre specializate, precum şi o serie de investigaţii la Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii “Marie Curie“.
În 2009, Andreea a suferit prima intervenţie chirugicală pentru alungirea tendoanelor, operaţia fiind realizată de prof. univ. dr. Gheorghe Burnei. În 2013 are parte de cea de-a doua intervenţie, de data aceasta nereuşită şi efectuată de un alt medic.
Anul acesta, Andreei îi sunt necesare alte două operaţii, prima fiind programată în luna martie. Părinţii nu s-au dat bătuţi, luptă în continuare, însă acum, mai mult ca niciodată, sunt lipsiţi de posibilităţi financiare, pentru că doar tatăl lucrează, iar banii câştigaţi sunt insuficienţi. O altă nevoie, la fel de stringentă, este aceea de scutece de unică folosinţă, întrucât Andreea nu poate folosi vasul de toaletă sau oliţa, ceea ce este un chin pentru părinţi.
În ciuda problemelor cu care se confruntă de atâţia ani de zile, familia Neagu nu a cerut niciodată nimic de la nimeni. Sufletul lor mare, forţa de care au dat dovadă şi optimismul molipsitor i-au determinat pe cei din jur să-i ajute din proprie iniţiativă. „Sunt oameni care nu se plâng şi nici nu cer nimic. Eu sunt convinsă că dacă ar fi ajutaţi, aceşti oameni ar ajunge departe, dar nu au bani. Şi chiar merită să fie sprijiniţi!” – ne-a mai spus medicul de familie.
Cu toate că are 14 ani şi se află la început de adolescenţă, Andreea e doar o mână de om, captivă într-un trup de copil. Nu poate să vorbească, dar se exprimă prin gesturi şi reacţii. Îi plac jucăriile, ascultă muzică şi petrece mult timp strângându-şi mama în braţe. Centrul universului ei este familia, iar familia o divinizează şi o alintă mereu. Deşi destinul i-a impus un rol tragic, copila îl sfidează zi de zi cu un zâmbet căruia nu-i poţi rezista, iar în privirea ei inocentă poţi citi iubirea faţă de tot ce o înconjoară.
Cum spuneam, suntem permanent conectaţi unii cu ceilalţi şi avem rolul de a ne aduce bucurie unii altora, de a ne susţine reciproc pentru a putea evolua. Dacă vreţi şi voi să aduceţi un strop de bucurie în viaţa acestei familii, aveţi la dispoziţie două conturi deschise pe numele Neagu Gabriela Vernonica, mama Andreei:
RO11BRMA0999100057669988 – LEI
RO11BRMA0999100057217386 – DOLARI
Andreea Ştefan
