Știri

Câmpineni şi rudele lor ilustre

III. Străzile vieţii sunt foarte aglomerate
Viaţa se aseamănă unei străzi cu sens unic. Mergi într-o singură direcţie, te strecori printre obstacole, suporţi câte un accident sau incident, te zbaţi uneori să-ţi schimbi destinul, dar niciodată nu te poţi întorce din drum ca să o iei de la capăt.  De un astfel de parcurs sinuos a avut parte şi vărul meu, Marius Gheorghe Niţescu, care a avut mult de luptat cu adversităţile vieţii, fiind când pe creasta valului, când aproape să se înece.
Bunicul meu, ţăran aprig, încrâncenat în setea lui de a cumpăra pământ şi de a-şi spori gospodăria, a fost dur cu fetele sale. Din opt copii, cinci au fost fete. Primele patru, deşi frumoase, delicate, harnice şi cuminţi, nu au avut parte de noroc în viaţă. Pentru a evita să le înzestreze cu loturi de pământ, în special pădure, le-a căsătorit nu după voinţa lor, ci după a sa, cu oameni bogaţi. În mod ciudat, pentru ultima dintre fetele sale, care era bârfitoare, rea de muscă şi nu reuşise nici măcar să treacă de clasa a II-a primară, a avut o slăbiciune şi a înzestrat-o mai generos. 
Cea mai mare, Marioara, a fost mama vărului meu. Fusese căsătorită de bunicul meu cu un anume Niţescu, administratorul întinselor moşii ale prinţului Constantin (Bâzu) Cantacuzino, automobilist sportiv şi aviator celebru. În absenţa prinţului, era stăpân absolut al moşiilor care se întindeau de la Floreşti până în dealurile Proviţei. Marioara şi Niţescu au avut o căsnicie scurtă şi foarte agitată. Administratorul dispărea de acasă săptămâni întregi, pierzându-şi vremea în chefuri nesfârşite, acompaniat de ţiganii lăutari de pe moşiile Cantacuzinilor. Nu mult a durat până când Marioara l-a părăsit, iar el, ca să se răzbune, i-a răpit fiul recent născut, lăsându-l în grija unei şatre de ţigani. Bunicul meu, înarmat cu puşca şi pistoalele pe care le păstra la căpătâiul patului pentru a se apăra de hoţi, l-a recuperat cu greu. Marius şi-a văzut tatăl o singură dată în viaţă, când era deja un om matur, atunci când acesta, ajuns o ruină, venise să cerşească ajutor. 
Marioara s-a recăsătorit în Câmpina cu Serghie, un om blajin care avea o afacere cu trăsuri de piaţă. Locuiau într-o căsuţă modestă, pe strada Ardealului, unde prin anii ’80, un nonagenar pe nume Ciocaru făcuse o cârciumă clandestină în care vindea vin şi rachiuri aduse de la Focşani, unde avea vie (căsuţa mai există şi acum, fiind o farmacie veterinară în spatele Hotelului Muntenia). Marius a făcut şcoala la Câmpina, remarcându-se prin talentul la desen şi prin practicarea mai multor sporturi. Era coleg cu Gheorghe Aldea, viitorul director al Institutului, cu un tânăr de origine germană Gerhardt (în Câmpina erau multe familii germane), cu doctorul Mircioiu, cu dr. Ion Tăutu, cu care a păstrat toata viaţa legături amicale. 
Marioara s-a recăsătorit pentru a treia oară cu Nicu Pătraşcu, un negustor ploieştean care avea două fete măricele. Era o căsătorie mai degrabă de ajutor reciproc, decât una bazată pe sentimente. Ghinionul care a urmărit-o toată viaţa a pus-o din nou într-o situaţie foarte dificilă. Prăvălia lui Pătraşcu a fost naţionalizată şi astfel s-a trezit susţinătoare a unei familii numeroase. Era o bună lenjereasă şi cosea de dimineaţa până seara, la maşină, cămăşi care îi erau preplătite de un angrosist cu 5 lei bucata. Era la începutul anilor ’50, când pe piaţă erau următoarele preţuri: ziarul „Sportul” – 25 de bani; un bilet de cinema – 1 leu; o pâine neagră de 2 kg – 4 lei; 1 litru de vin alb – 7 lei; rachiurile băute de clasa muncitoare, cu denumiri pitoreşti date de beţivi, de genul „Adio, mamă” şi „Te-am zărit printre morminte”, costau între 1 – 2 lei suta de grame. Preţuri mari aveau încălţămintea şi îmbrăcămintea; o pereche de pantofi buni costa în jur de 300 de lei, iar stofa pentru un costum bărbătesc – 900 de lei, plus 800 de lei mâna de lucru. 
Pentru a supravieţui şi a-şi întreţine băiatul, student în primul an la facultate, dar şi pe cele două fete vitrege la liceu, Marioara trebuia să facă şi zece cămăşi într-o zi. Înconvoiată pe maşina de cusut, lucra de dimineaţa până seara. 
La Ploieşti, Marius devenise vedeta oraşului. Mare sportiv, a întemeiat prima echipă de handbal din oraş (pe atunci handbalul se juca pe terenul de fotbal, cu formaţii de 11 jucători). A înfiinţat de asemenea echipe de volei pentru băieţi şi fete, fiind atât jucător, cât şi antrenor. Era totodată un bun tenismen, participând la concursurile naţionale dominate în vremea aceea de fraţii Viziru şi de Tache Caralulis. Înalt şi blond, avea mare succes şi la fete. Dar s-a îndrăgostit şi el de o domnişoară ce provenea din lumea bună a Ploieştiului. Tatăl ei, farmacistul Puck, avusese două case în stil blockhaus în centrul Ploieştiului, cu farmacie la parter şi apartamente la etaj. Doamna Puck, nemţoaică distinsă, a avut o mare surpriză când diriginta fiicei sale – Pupe, cum era alintată – a chemat-o la liceu şi în cancelarie i-a dat vestea care i-a înmuiat picioarele şi i-a şifonat puţin morga aristocrată: „Ştiţi că fiica dvs. este însărcinată?” 
Pupe era în ultima clasă de liceu când a făcut părinţilor săi această „bucurie”. A urmat o căsătorie rapidă, iar Marius, pe atunci student la agronomie în Iaşi, s-a trezit cap de familie, trebuind să-şi întreţină soţia (care nu primea nicio subvenţie de la părinţii săi indignaţi de această mezalianţă) şi pe nou-născuta Mihaela. De la cantina facultăţii, unde avea un regim special, fiind şi la Iaşi un sportiv remarcabil, pleca cu sufertaşul cu mâncare pentru cei de acasă. Mai primea ceva bani de la biata Marioara, care şi-a iubit foarte mult nepoata de când a venit pe lume. 
Marius a terminat agronomia, dar nu s-a dus să profeseze la ţară. S-a angajat ca inginer topometru şi lucra în industria petroliferă. Se împăcase cu părinţii lui Pupe, care acum văzându-l inginer îl tolerau, socotindu-l un băiat cu o carieră promiţătoare pentru acele vremuri. Locuiau într-un apartament somptuos în casa Puck. Din casa lor nu lipseau porţelanurile fine, arginătăria ori cristalele. Am în faţa ochilor şi acum o oglindă imensă, cu o ramă din cristal ornamentată cu motive florale. În casa lor veneau mulţi prieteni, se organizau petreceri, ceaiuri dansante, jocuri de remy. Marius pleca însă cu săptămânile pe teren, în interes de serviciu, aşa că au început să apară problemele. Într-o seară, la întoarcerea acasă, a avut o mare surpriză, surprinzând-o sărutând-se, sub scara blocului, cu un tânăr domn care a rupt-o la fugă. 
A urmat un consiliu de familie prezidat de avocatul Călin Moşoiu, vărul lui Pupe. (Acesta era fiul generalului Panait Moşoiu, care a intrat în 1919 cu regimentul său de cavalerie în piaţa milenară din centrul Budapestei; Regele Ferdinand, care venise pe front, a fost singurul şef de stat din ţările aliate împotriva Germaniei şi Austro-Ungariei care a intrat victorios în capitala unui stat inamic). Pupe a încercat să nege acuzaţiile soţului, care a făcut un scandal monstru şi astfel familia s-a pronunţat pentru divorţ. 
Ghinioanele au început să curgă pe capul lui Marius. Apăruse o lege potrivit căreia toţi cei cu studii de agronom urmau să fie scoşi din birourile în care se strecuraseră în diferite funcţii şi trimişi să lucreze la ţară. El a refuzat să plece la Suceava, unde fusese repartizat. A fost ani de zile un adevărat dizident, făcând memorii peste memorii ca să fie reîncadrat în industria de petrol, deoarece nu lucrase nici măcar o oră ca agronom. Ani de zile a fost şomer şi intrase chiar într-o  depresie. Într-o noapte de revelion, bântuind pe străzile Ploieştiului, s-a dus mânat de disperare la casa celui pe care îl surprinsese sărutându-i soţia şi a sunat la uşă. I-a deschis o doamnă, pe care după ce a salutat-o curtenitor, cu politeţea lui aleasă, a anunţat-o că a venit să-i omoare soţul care îi stricase viaţa. După primul şoc, femeia a reuşit să-l liniştească şi lucrurile nu au evoluat spre o tragedie. 
Într-un final, Marius s-a recăsătorit cu o doamnă care lucra în turism, făcându-şi un cerc ales de prieteni, între care şi celebra cântăreaţă de operă Cleopatra Melidoneanu. Lucrurile începuseră să-i meargă bine: fusese reîncadrat pe vechiul lui post, îşi aranjase un apartament elegant, avea maşină, făcea excursii prin ţară şi avea succes ca pictor amator, începând să lucreze în stilul lui Grigorescu tablouri cu scene rustice. 
Fiica lui, Mihaela, care moştenise frumuseţea mamei, dar şi cuminţenia bunicii paterne, era studentă în Bucureşti la Filologie, când a fost lovită de o maşină şi a suferit grave traumatisme, în urma cărora s-a refăcut cu greu. După absolvirea facultăţii a lucrat la Radio Bucureşti. În studenţie l-a cunoscut pe Mircea Mihai Ciobanu (foto), elevul favorit al lui Corneliu Baba, la clasa căruia era înscris. Avea colegi artişti care au creat o direcţie majoră în pictura românească din anii ’80, între care Dan Hatmanu, Sorin Ilfoveanu, Ştefan Câlţia, Zamfir Dumitrescu, reprezentanţi ai expresionismului suprarealist. 
Mircea Ciobanu, unul dintre cei mai talentaţi, s-a căsătorit cu Mihaela încă de când era student. Nu a fost însă un soţ comod. Dacă îl trimitea la piaţă, să facă târguieli, venea uneori şi după trei zile, petrecute cu boemii lui amici, aducând acasă o conopidă despre care spunea: „Uite ce frumoasă e, vreau să o pictez!” 
Sprijinit de Corneliu Baba, a avut legături cu câteva ambasade străine şi în 1980, primind o invitaţie în Elveţia, a rămas acolo. Şi-a luat şi soţia şi cele două fetiţe pe care le aveau şi şi-a continuat viaţa lui agitată de artist la modă. Critica de artă îl numea cel mai mare expresionist latin. În arta lui se vedea disciplina severă a desenului, dar şi modificarea formelor prin tehnica clar obscurului învăţată de la maestrul Baba. Fantasticul era o componentă a suprarealismului în care şi-a realizat majoritatea lucrărilor. 
Sursa foto: http://www.ciobanu.ch
Despre el, Adrian Năstase, care îi colecţiona tablourile, spunea: „Am fost colegi la Sf. Sava. Născut tot în 1950. Eram mulţi cei care-l admiram atunci, dar nu pentru talentul lui la desen, ci pentru ca avea o prietenă – colegă cu noi – cu cele mai frumoase picioare din şcoală.  Dupa liceu s-a apucat de pictură. A fost elevul lui Corneliu Baba, iar în 1980 – cred – a plecat în Elveţia, unde a avut, o vreme, un succes teribil. Vindea tablouri cu preţuri de sute de mii de dolari. A expus la Paris, la Katia Granoff,  şi-a deschis un important atelier de pictura la Lausanne, organiza expoziţii la Sao Paolo. Katia Granoff îl considera un expresionist latin, trăgându-şi  seva din pictura lui Goya sau El Greco. La 35 de ani, Ciobanu era unul din cei mai la moda artişti din Elveţia. Îmi povestea un prieten comun că avea un telefon cu repondeur, pe care avea înregistrat pe atunci un răspuns pentru cei care îl cautau: «Maestrul se odihneşte, maestrul nu poate fi deranjat». La magazine, cumpăra câte un raft de costume şi trimitea apoi  un tabou la schimb sau picta fresce în restaurantele în care avea datorii. A avut o viaţă complicată, cu multe deziluzii. A fost furat de comercianţii de artă, a fost trădat de prieteni, a rămas aproape singur şi a murit la mai puţin de 50 de ani. În urma cu nişte ani, împreună cu soţia lui, am organizat la Bucureşti, la Sala de expoziţii a Parlamentului, o mare retrospectivă cu lucrările sale. Extraordinare!”. 
Mircea Ciobanu s-a bucurat de un mare succes. Cu toate că pânzele sale se vindeau în anii aceia şi cu 100.000 de euro, nu s-a îmbogăţit, fiind un mare risipitor. Mărturie stă şi o amintire legată de o vacanţă pe care urma să o petreacă în Italia împreună cu familia. Mihaela îl aştepta acasa, cu bagajele făcute, cu biletele de avion pe masă, dar orele treceau şi artistul nu mai venea. Când a apărut, într-un târziu, cu un aer de om grăbit şi soţia i-a spus că avionul zburase de mult, el i-a replicat senin: „Nu e nimic, am închiriat unul special, care ne aşteaptă la aeroport”. 
A fost exploatat de cei care îi organizau expoziţiile la cele mai importante galerii din lume şi cu cele mai fastuoase vernisaje, care îi opreau şi o mare cotă din câştig. Răpus de multe excese, a decedat la Geneva la data de 9 ianuarie 1991, tânăr, în plină forţă creatoare, lăsând în urma sa mari datorii şi multe opere cărora nu li s-a mai putut da de urmă şi pe care soţia sa se zbate să le recupereze. 
Mihaela, martora vieţii unui artist de de geniu, a rămas continuatoarea memoriei lui şi promotoarea operei sale, atât în ţară, cât şi peste hotare, în 2007 fondând Asociaţia Culturală Mircea Ciobanu şi inaugurând site-ul www.ciobanu.ch. Din anul 2009, devine membră a societăţii ProLitteris, cu sediul la Zürich, care se ocupă de gestiunea drepturilor de autor în Elveţia şi în lumea întreagă. În 2014 a scos cartea „Aurul Alchimistului – Pictorul Ciobanu, dincolo de formă şi culoare”, în care prezintă odiseea pictorului de la părăsirea ţării şi până la moartea sa.
Într-un interviu acordat televiziunii române, întrebată de reporter ce a însemnat ea în viaţa artistului, Mihaela a răspuns: “Nu pot să spun dacă am fost soţie, iubită, prietenă, dar am fost tija (cuvânt provenit din limba franceză, pe care l-a folosit probabil în loc de cuvântul “prăjina”) cu care acrobatul îşi menţine echilibrul când dansează pe sârmă”
Alin CIUPALĂ

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare