Știri

CÂMPINENI CARE FAC CINSTE ORAŞULUI

Dr. Emil Căpraru, un învingător  
Pe la mijlocul secolului trecut, mulţi doctori câmpineni, nemulţumiţi de condiţiile în care îşi exercitau profesia şi de viaţa apăsătoare din acea epocă stalinistă, au plecat definitiv în străinătate. Aş aminti aici pe dr. Tăutu, ajuns asistent al marelui profesor Ion Cantacuzino, despre care a scris şi o monografie foarte documentată şi care s-a stabilit în Franţa; dr. Nae Constantinescu, atlet campion şi bun profesionist, care s-a stabilit în Germania; dr. Mândra Cepleanu, descendentă din bogata familie a lui Pericle Ioanid, care s-a stabilit în Elveţia împreună cu soţul ei; familia doctorilor Colef şi chirurgul Roşca, care au ajuns la New York. 
Dr. Emil Căpraru, care a profesat puţin la Câmpina, a făcut carieră în Bucureşti şi din puternică iubire de ţară nu s-a gândit niciodată să plece din România, deşi pentru activitatea sa patriotică era permanent în pericol. S-a născut în 1923 într-un sat din judeţul Dolj. A ajuns în Câmpina prin căsătoria cu Herta Fredsmann, provenită dintr-o familie de origine germană (Fridzman, cum erau cunoscuţi în cartierul Slobozia). 
Comunitatea germană avea la Câmpina, în 1944, 785 de membri. Unii erau veniţi pe vremea lui Carol I, specialişti şi buni meseriaşi în industria petrolului, la căile ferate, în construcţii, iar alţii au venit după primul război mondial, când Germania, învinsă pe front, era bântuită de o puternică criză, şomaj şi inflaţie. 
Am cunoscut bine în tinereţe o familie de germani, familia Luc, care a plecat din ţară de frica ruşilor care ocupau România în 1944. Fiica lor, Ela, căsătorită cu un român, a rămas în ţară şi de câte ori tăia porcul la Crăciun, în scrisoarea de felicitare trimisă părinţilor în Germania, le punea o feliuţă subţire de şuncă învelită în celofan. În scrisoarea de răspuns, aceştia spuneau: „Ce bună a fost. A avut gust de România!” Mult mai târziu, când prin 1964 România stabilise relaţii diplomatice cu Germania federală, bătrânii Luc au venit să-şi viziteze fiica. Venerabila doamnă vorbea impecabil româna şi când am întrebat-o ce i-a determinat să se stabilească pe vremuri în România, mi-a spus o vorbă pe care nu am uitat-o niciodată: „La voi curgea lapte şi miere!” 
Şi familia Fredsmann a venit în ţara noastră pe vremea lui Carol I. Erau trei fraţi care cunoşteau temeinic meseria de mezelar. Cel mare, Andreas, n-a ajuns direct în România. Pe la 1899 a emigrat în SUA, stabilindu-se la Chicago, unde lucra la abatoare. În 1910 a reuşit să pună pe picioare o afacere în Cincinatti, luând o fabrică de mezeluri cu 600 de salariaţi, cu tehnică modernă, unde se lucra pe bandă. Lovit de o criză, cu fabrica falimentată, Andreas pleacă în România, unde îl avea pe fratele său, Gustav. În primul război mondial, înrolat într-un Regiment de Vânători de Munte, Andreas cade prizonier şi revine mai târziu din lagăr, ajungând cu vaporul la Constanţa. 
Gustav s-a stabilit în cătunul Slobozia, unde şi-a făcut o mezelărie, prelucrând carnea de la abatorul din vecinătate. El şi soţia sa Emma şi-au înjghebat o gospodărie prosperă şi au construit o casă ce mai există şi azi. Au avut două fiice: Herta şi Emma. Pentru copiii familiilor germane, funcţiona în oraşul nostru o grădiniţă – Kinder garthen şi o şcoală germană (foto), pe care le frecventau şi copiii din familiile române. Populaţia germană mai avea în oraş şi două biserici, una catolică şi alta lutherană. 
Fetele lui Gustav au făcut studii strălucite. Emma a terminat Facultatea de Filologie la secţia germană-engleză. A fost iniţial profesoară la Liceul Militar din Breaza şi deşi nu avea un dosar de cadre bun (fiind fiică de negustor şi nemţoaică), pentru pregătirea ei de excepţie a fost adusă în capitală la Biroul de Traduceri pentru Armament din cadrul Direcţiei de învăţământ militar a MAN. A murit de tânără. 
Herta, sora ei, era studentă la medicină. În 1955, când era în anul IV de studii, s-a căsătorit cu Emil Căpraru. Acesta  terminase liceul ca şef de promoţie şi a intrat la Facultatea de Medinică în 1952 fără concurs, având pe diploma de liceu note de 10 pe toată linia. Student eminent, a fost sprijinit de profesorul Ruseanu, mare pediatru, care şi-l dorea asistent. Emil Căpraru devenise secretarul general al Societăţii Studenţilor Medicinişti. În această calitate, insistă ca bursele să fie acordate studenţilor cu rezultate bune la învăţătură şi nu celor cu dosare care confirmă originea socială sănătoasă a acestora. Era urmărit de securitate pentru ideile sale şi pentru activitatea subversivă desfăşurată între studenţii medicinişti, astfel că rectorul facultăţii, marele chirurg şi profesor Burghele, l-a chemat la o întâlnire în Grădina Icoanei, la ora 6 dimineaţa şi l-a avertizat că va fi arestat. Curând,  la 13 decembrie 1958, a fost ridicat şi condamnat la 20 de ani de muncă silnică pentru activitate antistatală. A executat din greaua condamnare 5 ani, 9 luni, 18 zile (până la amnistierea generală a deţinuţilor politici din 1964) la Jilava, Salcia, Balta Brăilei, lucrând din greu la sistemul de diguri de pe malul Dunării. Pentru atitudinea sa verticală în închisoare a fost încadrat în Brigada a IX-a, intelectuali nereeducabili. Acolo l-a întâlnit pe Dan Amadeo Lăzărescu, pe atunci cunoscut ca un comentator extrem de documentat al operei lui Shakespeare, condamnat în lotul lui Constantin Noica. 
Soţia sa, Herta, a avut mari probleme, datorită atât faptului că soţul era deţinut politic, cât şi faptului că tatăl  ei, Gustav, aparţinea comunităţii germane din România. 
Gustav Fredsmann nu era implicat în grupul etnic german, unde majoritatea membrilor sprijinea politica cancelarului Hitler, ajuns la putere în 1933. El şi soţia sa nu au vrut să se repatrieze în Germania, spunând că „familia noastră a dat destul sânge împăratului şi lui Hitler”. Îşi amintea că, în timpul războiului, Hitler a impus germanilor ca timp de două zile pe săptămână să mănânce acelaşi meniu ca soldaţii de pe front, un singur fel de mâncare. În perioada aceea, Gustav aproviziona închisoarea Doftana, unde ajuta cu alimente pe fruntaşii comunişti, dar şi unitatea germană care apăra zona petroliferă cantonată în pădurea de la Păuleşti. Povestea că auzea zvonuri care prevesteau că românii vor ieşi din război. La ultima aprovizionare la Păuleşti, i-a avertizat pe comandanţi. Nemţii erau convinşi de trăinicia alianţei cu românii şi au fost total surprinşi de actul din 23 august. Imediat după război, societatea anglo-olandeză Astra i-a retras pe specialiştii germani din România, mutându-i în 1951 în Brazilia, între ei şi pe fratele lui Gustav. 
În 1956, după contrarevoluţia din Ungaria, facultăţile au fost epurate de elemente cu origine nesănătoasă. Profesorul Burghelea, ca să o ajute pe Herta, studentă eminentă, dar cu dosar foarte prost, n-a mai semnat ca rector la medicină, o perioadă, niciun act, până când Herta a putut să-şi dea ultimul examen la finalul anului VI. A fost atunci exmatriculată. Rectorul a chemat-o după doi ani şi i-a dat posibilitatea să-şi dea examenul de stat. Cu sprijinul doctorului Dinescu, care conducea atunci Direcţia sanitară a raionului Câmpina, a fost repartizată la spitalul din Băicoi, condus de un eminent profesionist, dr. Voinescu, şi el fost deţinut politic. A dat apoi concurs pentru un post în Bucureşti, utilizând în lucrarea cerută cele mai recente studii de medicină din Germania. A ieşit prima, cu nota maximă, 20 de puncte. 
Emil Căpraru a ieşit din închisoare când fiul lor avea 6 ani. Fostul său profesor, Ruşescu, care îl oprise asistent, l-a recomandat profesorului doctor Coman Honoriciu, director la Spitalul de copii „23 August”. La concursul pentru postul de medic consultant, dr. Căpraru, care nu uitase în închisoare cartea învăţată în facultate, a luat nota maximă. La acest spital a lucrat 22 de ani, cu rezultate strălucite, până la pensionare. 
A fost în această perioadă şi şef de redacţie la Editura Medicală. A scris împreună cu soţia sa, Herta Căpraru, cartea de mare succes „Mama şi copilul”, apărută în şase ediţii şi sute de mii de exemplare. Cartea a fost tradusă şi în limba rusă, având şi în URSS mai multe ediţii. Fiul său, Cristian, a urmat tradiţia familiei, devenind medic la Spitalul Fundeni. Atras de cercetarea ştiinţifică, acesta lucrează la Clinica de cardiologie în domeniul cardiologie intervenţionistă. 
La venerabilă vârstă de 92 de ani (rămas văduv de 20 de ani), în căsuţa lui din cartierul Slobozia, unde vine în fiecare vară, Emil Căpraru este o arhivă vie a unui secol agitat pe care l-a trăit intens. Merită tot respectul nostru pentru principiile, sacrificiile şi performanţele sale. 
Alin CIUPALĂ

Un comentariu

  1. Nu trebuie sa uitam ca asemenea oameni au existat si ca prin dragostea lor pentru semeni au indurat tot ce e mai rau , cu modestia lor si cu mult curaj au invins un regim degradant.
    Odihna in pace acestui mare om si patriot roman!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare