Prof. Stoica Teodorescu, istoric şi literat (1)

Câmpina datorează foarte mult profesorului Stoica Teodorescu (1887 – 1973), care a trăit o parte din viaţa sa în oraşul nostru, fiind mentorul multor generaţii de absolvenţi ai Liceului „D.B. Ştirbey” (actualul Colegiu „N. Grigorescu”). Înzestrat cu pasiune pentru munca de dascăl şi cu un real talent pedagogic, a fost îndrăgit de toţi elevii săi, cărora le-a fost profesor de istorie – geografie în perioada interbelică. Ulterior a activat la cel mai mare liceu din Ploieşti, „Sf. Petru şi Pavel” (azi „I. L. Caragiale”).

Uitat pe nedrept, Stoica Teodorescu are o operă de istoric profesionist, nu foarte întinsă, dar deosebit de valoroasă pentru istoria prahoveană. De asemenea, a realizat şi câteva studii de istorie universală, cum ar fi: „Influenţa mediului geografic şi istoric asupra dezvoltării popoarelor” (Câmpina, Tipografia Gheorghiu, 1921) sau de istorie naţională: „Pământul şi poporul românesc. Unitatea geografică şi etnogeografică a lor” (Câmpina, Tipografia Gheorghiu, 1922).

În 1923 publică o „Monografie a comunei Telega”, amplă şi bogată în documente de arhivă. În 1924 apare cea mai bună lucrare istorică despre oraşul nostru, „Monografia oraşului Câmpina. Istoric şi documente” (Câmpina, Tipografia „Gutenberg”, Mihail S. Gheorghiu), în care sunt cuprinse foarte multe documente din arhiva familiei Ştirbey, mai multe planşe şi trei hărţi ale urbei noastre de pe vremuri. Pentru meritele sale deosebite, ar fi potrivit ca municipalitatea să acorde unei străzi numele său sau direcţiunea Colegiului „N. Grigorescu” să dea cabinetul de istorie al liceului numele acestui istoric şi dascăl eminent căruia Ion Ludescu, un coleg de şcoală, i-a dedicat o monografie în care îi prezintă viaţa şi opera.

Stoica Teodorescu a fost însă înzestrat şi cu talent literar. În Anuarul liceului „D.B. Ştirbey” din 1919 – 1923 am găsit relatarea unei excursii pe care a întreprins-o cu elevii în vacanţa de vară. 

Reproducem în continuare acest text, în premieră, păstrând exact stilul stilul profesorului, care are parfumul literaturii de la începutul veacului trecut şi reflectă şi puternicele sale sentimente patriotice, uneori cu accente grave când se referă la suferinţele poporului nostru în Primul Război Mondial. Mai trebuie precizat că excursia era finanţată din banii oferiţi de comitetul de părinţi, din care făceau parte cei mai proeminenţi oameni de afaceri câmpineni de atunci, care din interes pentru dezvoltarea şi educarea tinerei generaţii, contribuiau cu fonduri mari la întreţinerea liceului. 

„Excursiunea din vara anului 1920 – 1921

În tovărăşia colegului C-tin Rădulescu, a d-lui Dumitrescu Barteş – părintele a trei elevi şi 40 şcolari de toate clasele, am luat trenul din gara Câmpina spre Braşov, pe la jumătatea lunei iulie. Distanţa Câmpina – Braşov fiind parcursă de marea majoritate a elevilor, cu alte ocaziuni, n’a însemnat mare lucru pentru ei. Totuşi cu «sacul» de merinde în spate, cu picioarele ferecate în «pulpanarele» dătătoare de agerime şi rezistenţă, cu «toiagurile» improvizate sau cu «alpenstocurile» de rigoare în mâini, cu lanterenele electrice agăţate pretutindeni, părem destinaţi a merge chiar cu mult mai departe decât ne propusesem. Mare şi nepătruns este sufletul copilului! Ce exemplu de energie şi încredere’n sine mi-a procurat această mică ceată de şcolari, fii de «munteni», atunci când ne-am agăţat fiecare unde am putut pe vagoanele trenului, căci vagon oficial nu se putea căpăta aşa de lesne ca acum. S’a zis, poate din observaţiile multiple şi zilnice, că elevul nostru nu este atât de ascultător, atât de cuminte etc. etc. Din parte-mi am de adăugat ceva: în excursiune, fie mică, fie mare, să predomine următoarele fapte: profesorul să fie şi el tot un elev, adică: să mănânce cu elevii, să doarmă împreună cu ei, să glumească, să se bage’n vorbă cât de mult cu ei, să nu fie decât un elev mai bătrân şi mai învăţat decât toţi. Cu alte cuvinte, să răspândească o atmosferă prietenească, în care elevul să se simtă bine dispus şi veşnic vesel. Să se depue cea mai mare grijă pentru ca întâiul elev să mănânce, să doarmă şi să se odihnească şi la urmă profesorul. Să vadă elevul că în asemenea ocaziune îi eşti mai mult părinte, că te porţi părinteşte şi apoi eşti profesor. Odată această linie de conduită atinsă, toate insubordonările etc. etc. dispar ca prin farmec, iar excursiunea îşi poate atinge scopul, în mod solid, nesilit şi cu efecte reale, pentru sufletul şi pentru educaţiunea şi instrucţiunea ştiinţifică şi patriotică propusă. Am avut posibilitatea de a experimenta acest lucru şi din fericire, conformându-mă celor expuse mai sus, excursiunea de la începutul ei şi până la sfârşit, a fost scutită de neplăcerile indisciplinei pe care mulţi o anticipează, dar pe care datori suntem s-o înlăturăm. 

Mergem vreo patru ore până la Braşov pe frumoasa vale a Prahovei, plină de atâta pitoresc natural, îmbinat cu elemente de civilizaţie transitorie şi veşnic schimbătoare, trecând repede pe lângă Sinaia: regală, a vilgiaturiştilor de carieră şi a «căluşeilor» zvăpăiaţi cari dau iama cu grebla, nemiloasă pentru unii, binevoitoare pentru alţii, în stiva bancnotelor inervate de pe masa verde de profet mincinos, în ceea ce priveşte îmbogăţirea sau sinuciderea «la minut». Trecem repede în sus, simţim şi noi parcă involuntar sforţarea locomotivelor care gem neîncetat cu grele suspinuri, spre Predealul, care azi este un sat ce-şi dăinuieşte existenţa în mijlocul ţării, dar care încă-şi plânge calvarul îndurărilor suportate ale războiului trecut, fiind pe acea vreme hotar de ţară duşmană. Pornim pe valea Temeşului, repede, dar cu prudenţa frânelor automate, lăsând în urma noastră drumul de negoţ între fraţii locuitori ai ambelor versante ale munţilor Carpaţi; şi după câteva opriri, ne coborâm repede în câmpia Bârsei, de la poalele munţilor, unde din străvechi timpuri Saşii regali au înfiinţat un «burg» un «Kronstadl» în jurul Bisericii Negre, lângă Braşovul românesc al «Scheilor». Ne simţim în ţara noastră, în mijloc de ţară, dar vedem atâtea lucruri care ne indică pân’ la evidenţă că oraşul era stăpânit, locuit de alt suflet, de altă mentalitate decât cea curat românească. Este Braşovul săsesc şi el multă vreme în luptă disperată cu ungurul stăpânitor de eri, nesocotitor al vechilor privilegii regale, cari n’au dat ceea ce acei primi regi unguri au înţeles că poate realiza prin acordarea lor din belşug, în dauna şi spre zdrobirea neamului nostru. În Braşov am stat puţin, pentru ca în ziua sosirii chiar să mergem la Zărneşti cu trenul local ce-şi ea pasagerii mai mult din gara Bartolomeu. Avusei grijă să-i telegrafiez D-lui primar al satului că sosim seara acolo şi rugăm găzduire. Iată-ne în tren, unde găsim loc berechet şi prin urmare merserăm toţi laolaltă. Călători amestecaţi: români, saşi, unguri, mergem cu toţi spre Zărneşti. Elevii, veseli, intonară cântece patriotice, faţă de care unii din călători stăteau impasibili – saşii, poate şi ungurii, – iar câţiva români uitându-se cu entuziasm la «studenţii» veseli şi într-o atitudine tăcută vor fi binecuvântat ceasul suprem al unirii lor cu noi. Trecem repede pe lângă cetatea Râşnovului şi elevii au simţi şi ei mirarea sufletească zărind pe vârful muntelui silueta rotundă a cetăţii în care poate multe suflete româneşti îşi vor fi ispăşit prin martiriu, cine ştie de câte ori, avântul şi curajul mărturisit prin graiu sau faptă, împotriva ungurului venetic pe acest pământ de milenară stăpânire românească.

Trenul se descarcă văzând cu ochii şi în fine noi grăbim golirea lui, când pe sub seară, iată-ne ajunşi în Zărneşti. Prima impresiune: străzi, lumină electrică şi fabrici de cherestea, iar orăşelul ceva mai departe de gară. Bulucindu-ne repede, eu, celălalt coleg şi însoţitorul nostru pornirăm încet ajunstându-ne povara pe umăr. Dar iată d-l ajutor de primar care acostându-ne şi bănuind că noi suntem autorii telegramei, scuză lipsa d-lui primar şi ca un român frate cu noi ne conduse spre satul orăşel. Încartiruirea fu repede făcută, prin hotărârea luată de a dormi cu toţi într-o şură a unui gospodar, care era plină cu fân proaspăt. Masa era asigurată în sacul fiecăruia, deosebită prin diversitatea ei, căci era încă cea ticluită de mama fiecărui elev după: apetitul, gustul şi moftul fiecăruia. Semnalul culcărei fiind dat, toţi se afundară în culcuşul din fân cum găsiră mai comod şi mai bine; era cea mai nemerită ocaziune de a înţelege fiecare că viaţa omului nu se rezumă numai la ceea ce plănuieşte şi pregăteşte anticipat, ci poate mulţi vor fi găsit mai comod fânul înfrăţirei ce o oferea ocaziunea, decât sofalele şi rogojina deosebirilor sociale de care se face atâta caz şi atât sgomot în viaţa noastră zilnică. Noaptea a trecut pe nesimţite şi a doua zi, dis-de- dimineaţă merserăm să luăm o cafea cu lapte, nu pentru a ne dezice obiceiul sau pentru a-l afirma faţă de alţii, dar pentru a mânca elevii ceva cald, fiindu-le necesar pentru drumul ce aveam a-l parcurge.

Iată-ne într’un local mare, cu un stăpân şi o stăpână – saşi – puţin cam voluminoşi, care ne serviră cafeaua cu renumitele cornuleţe bune şi fragede. Operaţia terminată, cerurăm informaţiuni pentru alegerea drumului spre Bran. Ca un îndemn, dar parcă şi ca o întâmplare plină de învăţătură, iată că sosi în calea noastră vreo 3-4 căruţe mari – ca nişte dricuri lungi – trase de cai frumoşi şi vânjoşi, pline cu… băieţi şi fete, saşi, roşii la faţă, cu rucksachurile în spinare, cu ciubote având dinţi pe de marginele tălpilor, de o veselie extraordinar de mare – dar cuviincioasă – şi spre mirarea noastră în excursiune neşcolară, dar de însănătoşire trupească, pregătindu-se de urcare pe muntele Piatra Craiului, atât de greu de urcat. Pentr’un moment aproape nu ne dădurăm seama de întâmplare; dar reflectai în mintea mea la principiile de călăuzire socială şi morală de care sunt capabili aceşti saşi minoritari ai ţărei noastre şi de marele individualism atât de dezvoltat la ei, creiat şi educat în mijlocul nostru, spre folosul lor şi spre învăţătura noastră. Căpătând orientarea drumului spre Bran, o luarăm apostoleşte prin acest Zărneşti cu direcţia sud. Satul mare, bine aranjat, cu gospodării avute, mergeam cârduri, cârduri, în pas de voie, căci drumul de făcut era mare şi cine se iuţeşte, curând osteneşte. Încet, încet, după popasuri voite şi nu comandate, iată-ne aproape de Bran, după vreo cinci ore de mers. Drumul se orientă din ce în ce mai mult după râul Turcului iar satul, vezi bine, trebui să fie tradus în limba stăpânitorilor şovinişti de eri în Törzburg. Aici făcurăm popas mare, cerut de drumul făcut şi de timpul mesei – prânzul – care trebuia luat aici. De astă dată merindele impuse se isprăviseră, iar elevii intrau în porţia legală, garantată pe tot timpul excursiunii de fondul susţinător al ei. Căutarăm restaurantul care aici în Bran i s’ar putea zice mai repede hanul. Repaosul fiind mare, elevii s’au deshămat de sacurile din ce în ce mai golite şi ca măsură preventivă, pentru un mai bun apetit, ne răcorirăm faţa, mâinele şi picioarele destul de încercate de drum în undele limpezi şi zgomotoase ale râuleţului Turcului. 

Reîntorşi la han, d-l hangiu, un sas care vorbea bine româneşte, plin de bucuria unor oaspeţi chear români, dar înfometaţi, deci consumatori bun platnici ai mâncărilor lui săseşti, ne oferi pe un preţ convenabil ciorbă de viţel, dar prea îngroşată cu sos făinos şi friptură bună şi grasă. Dar pentru că suprema mea grijă era ca elevul pedestru să poată călca mai departe drumul pe jos tot cu aceeaşi voie bună, mă grăbii a le oferi şi câte o bericică, destul de bine venită şi la timpul ei”. 

(va urma)

Alin CIUPALĂ