Câmpina, tărâm de istorii şi de amintiri. Jocurile copilăriei la mijlocul veacului trecut

Am scris câteva cărţi cu studii despre istoria oraşului nostru, în care am făcut mai multe evocări ale unor locuri, oameni şi întâmplări din vremuri de mult apuse, care au înregistrat, în general, ecouri pozitive şi prin care am stabilit chiar un dialog atât cu cititorii din ţară, cât şi cu câmpineni stabiliţi în străinătate. Îmi face plăcere când primesc astfel de mesaje, ce vin să demonstreze că nu am muncit degeaba. 

Foarte recent, am primit o scrisoare datată 30 decembrie 2016 de la Florin Popescu, un câmpinean cu o mare carieră pe tărâmul ştiinţei, profesor universitar cu doctorat şi multe realizări, din care spicuiesc câteva rânduri: „(…) eu mă consider norocos că am avut parte de o copilărie şi chiar o adolescenţă fericită (…). Am copilărit pe o stradă caracteristică civilizaţiei interbelice a Câmpinei, pe Griviţei, o stradă fără blocuri. Acolo şi atunci, noi, copiii, sădeam şi aveam grijă de flori, mai ales crini şi stânjenei şi ne întreceam ca florile din faţa casei fiecăruia să fie cele mai frumoase. Asta nu ne oprea să ne jucăm pe stradă cu mingile, ori şotronul până seara. Seara, chiar până târziu, jucam mai ales pititea. Ne ascundeam prin curţile şi chiar casele oamenilor şi ne piteam în special prin pomi, de preferat cireşi sau caişi. Porţile nu erau închise şi nu am auzit vreun proprietar să ne pârască la părinţi pentru asta. (…) Am citit cartea („File de cronică. Pe firul Prahovei. Lumea de ieri şi de azi” – n.m.) cu plăcere şi voi încheia cu un citat din Nicolae Iorga: «Viaţa asta reprezintă aşa de puţin, încât trebuie s-o lărgim şi s-o ridicăm cât se poate mai sus, să trăim noi înşine viaţa oamenilor care au fost, să trăim viaţa societăţilor care s-au manifestat, să ajungem în felul acesta la o înţelegere a vieţii omenirii şi a concepţiilor morale după care să ne îndreptăm». Adică ce ne îndeamnă această carte să facem dacă o citeşti”.

Scrisoarea aceasta m-a trimis cu gândul la jocurile copilăriei mele, petrecută pe când Câmpina mai avea încă aerul unui oraş patriarhal şi când în afara câtorva străzi principale, cartierele mărginaşe aveau mai mult aspect de sat. Acolo se păstrau şi se cultivau vechile tradiţii. Trăiam parcă în lumea lui Creangă. Mereu am spus copiilor mei, şi mai apoi elevilor pe care i-am avut, să-l recitească pe Creangă, cel mai mare prozator român în opinia mea, când vor fi adulţi, ca să-i înţeleagă profunzimea. 

Fiecare cartier al oraşului – Câmpiniţia, Muscel, Voila, Broaşte, Păcuri, Slobozia – era împânzit de un număr mare de copii, conduşi de unul sau doi lideri care se impuneau prin carisma, inteligenţa şi nu în ultimul rând prin puterea lor. Eu am copilărit în zona cuprinsă între strada Mărăşeşti şi actualul parc al Trandafirilor din zona notariatelor, care atunci era o stradă ce se înfunda într-un mare maidan, aflat în spatele Bisericii Catolice, mărginit de o linie ferată moartă (i se spunea astfel pentru că avea la capăt un parapet de beton, menit să evite deraierea trenurilor ce făceau manevre din Gara Câmpiniţa, care pe vremea aceea avea un mare trafic). Iarna făcusem pe coasta aceea un săniuş, iar vara era locul preferat pentru diferite năzbâtii. 

Pentru că suntem după sărbătorile de iarnă, nu pot să nu amintesc cu câtă nerăbdare aşteptam să înceapă vremea colindelor. Ne pregăteam din timp o stea, cumpărând de la papetăria nonagenarului aproape orb Gheorghiu (cel care avusese o mare tipografie în centrul oraşului), hârtie lucioasă şi nişte poze cu îngeraşi şi scene din Biblie, colorate foarte frumos. Colindam cu Steaua din ajunul serii de Sf. Nicolae, pe la toţi vecinii, care ne primeau cu mare bucurie. Cei mai mari mergeau şi cu pluguşorul. Când începeau gerurile iernii, în Câmpina se amenajau pe terenurile de tenis patinoare. Aproape toţi copiii patinau pe vremea aceea. Existau două feluri de patine: de zăpadă (cu vârful înconvoiat şi formă de melc) şi de gheaţă, cu vâful ascuţit. Cele de gheaţă, care se moşteneau din generaţie în generaţie, erau de marcă şi cunoscute în toată Europa – Polar Kamerad. Acestea aveau colţi ascuţiţi pe partea interioară şi cu o cheie le strângeai până când se înfigeau bine în bocanc. Erau foarte rare şi numai cei cu o situaţie meterială bună îşi puteau permite să-şi cumpere ghete cu patine montate pe ele. 

Mi-aduc aminte cu nostalgie cum improvizam partide de hochei pe Lacul Bisericii, care iarna îngheţa tun. Unul din negustorii acelor ani, Cofaru, punea oameni să taie cu joagărul blocuri mari de gheaţă, pe care le depozita într-un bordei acoperit cu stuf (gheţărie), iar vara vindea gheaţa cârciumilor din oraş (pe vremea aceea, la restaurante, vinul se servea într-o frapieră, o baterie, sticla şi sifonul fiind acoperite cu cioburi de gheaţă). Nu aveam nicio frică să ne zbânţuim pe gheaţă, pentru că vedeam în copcile făcute de oamenii lui Cofaru că aceasta avea o grosime care trecea de 30 cm. 

Mai organizam concursuri de patinaj viteză pe strada principală, care atunci era şosea naţională. Traversând oraşul dintr-un capăt în altul şi fiind circulată intens, şoseaua devenea o pistă excelentă după ce zăpada bătătorită se transforma într-o crustă foarte aluncoasă. Cei mai buni patinatori se agăţau de oblonul din spate al camioanelor şi traversau oraşul în mare viteză. Mai mergeam la săniuş pe drumul gării (actuala stradă Câmpineanu) şi coboram o pantă lungă cu săniile, conduse de cel care stătea în faţă prin mişcarea patinelor. De la ştrand până la podul de peste Prahova era un du-te – vino neîntrerupt de sănii care coborau şi urcau. Uneori, prietenii noştri mai mari (Mihai Ciufu, Dorian Kovaliuc, Horst Gottfried) ne primeau în bobul pe care îl luau de la ştrandul nr. 2 şi făceam curse din vârful dealului Piţigaia până în Poiana. Bobul foarte greu prindea viteză mare spre încântarea noastră, care nu aveam nicio temere, deoarece unul dintre cei mai solizi din echipaj, aflat pe ultimul loc, manevra nişte frâne puternice care puteau opri bobul instantaneu în caz de pericol. Uneori se desfăşura un adevărat război cu bulgări de zăpadă între două cete rivale, care se întâlneau în locurile de joacă.

Vara, când începea vacanţa mare, aveam la dispoziţie alte distracţii. Mergeam la ştrandurile din oraş, la lacul sărat din Păcuri sau la gârlă. În Prahova existau locuri în care apa atingea chiar adâncimea de doi metri şi unde te puteai scălda în voie. Exista şi un canal care ducea apă din Prahova la Uzina Electică (pentru răcirea motoarelor), care vara devenea locul preferat, pentru că puteai înota într-o apă care curgea foarte repede. Începeam să mergem la gârlă în jurul datei de 1 mai, una din plăcerile copilăriei noastre fiind aceea că din luna mai părinţii ne lăsau să mergem la joacă desculţi. 

Pe strada noastră era o ceată mare şi îmi face plăcere să-i amintesc pe prietenii mei de atunci: Lucian Băleanu, Horia Chiriţă, Lili Panciu, fraţii Pop, fraţii Odor – Nicu şi Gicu (porecliţi Bădulă şi Ţoi, pentu că tatăl lor era cârciumar), dar şi pe liderii noştri, puţin mai mari, fraţii Ionel şi Mihai Pop, Nenel Georgescu (fiul bunului preot paroh al Bisericii de la Brazi, care ne lăsa să ne jucăm şi în curtea bisericii, unde improvizam un teren de fotbal) şi Mircea Lubinschi, de origine poloneză. Mircea şi Nenel aveau două surori, două adolescente fermecătoare, Thea şi Lia, care erau admirate de toţi tinerii din oraş. 

Jocurile străzii erau Ţurca, Porcii, Şotronul, Capra, Lapte Gros. Ţurca era un obiect făcut de noi dintr-o stinghie de lemn pătrată, de circa 10 cm, ascuţită la ambele capete. Lovită cu o smetie lungă de o jumătate de metru la unul dintre capete, sărea în aer, unde trebuia lovită cu multă putere pentru a străbate o distanţă cât mai lungă. Câştiga cel care o arunca cât mai departe. 

Pentru „Porci” se desena o linie ce reprezenta startul şi la distanţă de câţiva metri se aşezau pietricele plate, unele peste altele, pe care concurenţii trebuiau să le dărâme aruncând de la linie cu nişte pietre mari plate numite paiele. Jocul cerea multă îndemânare. Pentru şotron, cu un ciob de cărămidă se desena pe trotuar un dreptunghi împărţit cu o linie mediană pe lungime şi cu patru linii care pe orizontală formau opt compartimente. Şi aici se folosea o paia plată şi în funcţie de căsuţa în care cădea, trebuia să faci salturi acrobatice ca să ajungi în compartimentul respectiv şi să câştigi nişte puncte. Cine reuşea să ocupe mai multe căsuţe, câştiga jocul. 

Aveam şi jocuri mai dinamice, cum ar fi alergatea. Alt joc, foarte pasionant, era pititea în stilul „urma scapă turma”. Ne ascundeam prin curţile caselor, prin beciuri ori magazii. Cel care trebuia să caute, stătea cu faţa la perete şi cu ochii închişi număra până la o sută, apoi începea să-i descopere, rând pe rând, cu destulă anevoiţă, pe cei ascunşi. Dacă spre final nu-l găsea pe ultimul şi acesta ajungea la zidul de unde începuse căutarea, scuipa de trei ori strigând „urma scapă turma”, iar jocul se relua cu acelaşi căutător. În cazul în care îi găsea pe toţi la timp, altcineva îi lua locul. 

Jocul care ne captiva cel mai mult era „Hoţii şi vardiştii”. Ne confecţionam pistoale din lemn, care aveau în loc de glonţ o săgeată acţionată cu elastic, pistoale cu butoi asemănătoare cu cele pe care le vedeam în filmele cu cowboy. Jocul se desfăşura ca înt-un film western în care vardiştii (poliţiştii) trebuiau să-i prindă pe hoţii bandiţi. Maidanul nostru nesfârşit ne oferea mari posibilităţi pentru desfăşurarea jocului. Pe sub linia ferată care îl mărginea trecea un tunel lung cu bolţi de piatră în care te puteai ascunde perfect (se spunea că ducea până în beciurile Bisericii Catolice, dar pe vremea când ne jucam noi acolo, era prăbuşit până la jumătate). În spatele Bisericii Catolice, într-un depozit de fier vechi abandonat, aveam iarăşi multe ascunzişuri.  Ore întregi ne zbânţuiam,până se lăsa seara. 

Nu lipseau nici marile meciuri de fotbal, disputate între diferite cartiere, pentru care erau trimise provocări. De exemplu, echipa noastră, care purta numele străzii Mărăşeşti, provoca echipa copiilor de lăutari de lângă biserica de la brazi, numită Vulturii Negri (în ea juca şi Marcel Dragomir, cel care avea să ajungă mai târziu un compozitor renumit). În invitaţia frumos desenată se fixa ziua, ora şi locul confruntării. Locul era un teren plat, pe platoul dintre strada Câmpineanu şi strada Plevnei, numit Butuza (după proprietarul terenului). 

Un alt joc captivant era acela de fotbal cu nasturi. Pe o planşetă vopsită verde şi tuşată ca un teren de fotbal se aşezau două echipe, fiecare cu 11 nasturi de palton din os, bine polizaţi, ca să alunece. Se fixau două porţi în miniatură, iar portarul era un dop de călimară Pelikan, umplut cu plumb ca să fie greu. Mingea era un nasture mic de cămaşă din sidef, iar fotbaliştii erau manevraţi cu o fisă de la jocul de poker. Proprietarii echipelor trebuiau să aibă o mare precizie când îşi manevrau fotbaliştii să lovească mingea şi să înscrie în poarta miniaturală. Aceste partide deveneau campionate, la care cei înscrişi se străduiau să aibă cei mai performanţi nasturi. Îmi amintesc că erau căutaţi îndeosebi nasturii care aveau deasupra săpat un cerc. 

Fericite vremuri ale copilăriei mele! Acum, în lumea asta nouă în care timpul parcă se grăbeşte să treacă, copilăria începe de la vârste fragede cu telefonul mobil ori cu tableta în mână, cu jocurile pe calculator şi cu mult sedentarism. Oricât aş încerca să evit a fi subiectiv, sunt convins că era mai bine pe vremea noastră!  

Alin CIUPALĂ