„ – Rafinăria noastră e cea mai mare din Europa, spune în fiecare duminică dimineaţa grupului de excursionişti internaţionali directorul rafinăriei, spilcuit, periat, în costumul său de stofă englezească. Toate congresele care se ţin la Bucureşti, fie ale profesorilor secundari, ale chirurgilor sau ale agronomilor, toate manifestările la care se adună oameni veniţi de peste hotare sau numai din năuntrul ţării, toate trebuie să se termine neapărat cu o excursie pe Valea Prahovei, al cărei punct culminant e vizitarea rafinăriei din Câmpina.
Evenimentul, anunţat prin telegramă, face ca la poarta mare a rafinăriei să se arboreze drapelele tuturor ţărilor din Europa, exceptând fireşte pe al Rusiei Sovietice. Când automobilul cu găgăuţi pătrunde în interiorul fabricii, directorul se simte obligat să-i anunţe: – Rafinăria noastră e cea mai mare din Europa.
«Dragă mamă şi tată, scrie acasă proaspătul absolvent al Politehnicii, după cum ştiţi, în urma recomandaţiei unchiului Paul, am obţinut un post la rafinăria Steaua Română din Câmpina. Din capul locului trebuie să vă spun că rafinăria la care sunt inginer este cea mai mare din Europa…»
Rafinăria la care muncesc bărbaţii noştri este cea mai mare din Europa, se gândesc nevestele lucrătorilor când aceştia pornesc de acasă la apelul strigând al sirenei.
Fabrica în care lucrează tăticul e cea mai mare din Europa, strigă copiii alergând în praful străzii.
Cea mai mare din Europa!
Vorba aceasta, nu ştiu cât o fi de adevărată. Am auzit-o însă de sute de ori, propagându-se cu o forţă irezistibilă. Excursioniştii, după ce se întorc acasă, spun vecinului: Am fost la Câmpina şi am văzut rafinăria. E cea mai mare din Europa. Iar acesta, seara, nevestei: S-a întors domnul X de la Câmpina, unde a văzut rafinăria. E cea mai mare din Europa.
Este, evident, o mare realitate această fabrică uriaşă din inima Câmpinei. Sute de oameni muncesc acolo la lumina unor focuri năprasnice şi adeseori mor. Şi iată toată această realitate camuflată de o vorbă: cea mai mare din Europa! Zici asta – şi nu te mai gândeşti la nimic altceva; nu te gândeşti ce o fi cu mâna lucrătorului zdrobită de un angrenaj, cu copiii mecanicului terciuit de explozia unui motor. Par simple fapte diverse pe lânga fraza pompoasă, bombastică. Am vizitat cea mai mare rafinărie din Europa.
Privită chiar de departe, de pildă de pe dealul de la nord de Câmpina, tentaculară şi fumegândă, rafinăria arată până şi ciobanilor că s-ar putea gândi despre ea lucruri mai interesante, mai pline de adevăr, decât stupida, eterna afirmaţie. Ce importanţă poate avea “cea mai mare din Europa”, pentru cele câteva sute de oameni care, ca furnicile într-un muşuroi, se văd alergând acolo, în curtea rafinăriei? Din timp în timp se opresc, lasă jos greutatea purtată pe umeri, duc mâna la frunte şi-o şterg de sudoare. Pe urmă pornesc din nou.
Curtea e vastă, imensă. Cele două coşuri de cărămidă, proiectate pe fondul mereu schimbător al norilor, parcă s-ar afla într-o necontenită călătorie. O dungă subţire de fum se ridică din ele, ca din măruntaiele unor vulcani.
Înşirate pe lângă ziduri, rezervoarele metalice de capacitităţi fabuloase. În centru, instalaţiile in care se rafinează ţiţeiul: un conglomerat de cazane, de tuburi, de ţevi şi scări în spirală. Dedesubt, ard focuri năpraznice. Ţiţeiul fierbe, duduie, înebuneşte. E frumos. Câţiva oameni cu capul gol, cu mânecile cămeşilor sumese conduc tot infernul acesta. O singură greşeală, o singură neatenţie şi rafinăria sare în aer.
Seara se aprind lumini. O constelaţie de licurici, când priveşti din depărtare. Într-un punct, un abur alb, uşor roşiatic, se ridică în aer, din cine ştie ce ţeavă al cărei robinet n-a fost bine închis. Rafinăria a intrat în noapte.
Dacă te apropii şi mergi pe lângă ziduri, se aud înăuntru, zgomote ciudate, ca dintr-un submarin. Deasupra, strălucesc miile de stele.
Câteodată, un gâfâit enorm străbate tăcerea nopţii. E o locomotivă care urcă din gară, cu garnitura. Lumini roşii şi verzi. Abia se zăresc siluetele cilindrice ale vagoanelor cisternă. Locomotiva s-a oprit. Se aud strigăte răguşite. Începe încărcarea. În partea de nord a rafinăriei sunt zeci de linii de garaj. Din chiar inima ei pornesc şinele de fier ca nişte şerpi strălucitori. Pornesc asupra pământului, să-l înconjoare. Merg în noapte, prin întuneric, adânc, spre toate oraşele Europei. Ajung. Pătrund în ele, în somnul şi respiraţia lor continentală.
La capătul de aici, hornurile rafinăriei fumegă tot timpul.
La poartă, un ceas electric măsoară trecerea vremii. Arătătoarele negre se mişcă sub geam ca nişte păianjeni. Noaptea, cadranul e luminat. Într-o parte şi alta a ceasului începe zidul de beton al rafinăriei. E nesfârşit. Peste drum, pe toată lungimea lui, mici, pipernicite, locuinţele lucrătorilor. În partea aceea locul e mai jos decât nivelul străzii, încât par aşezate într-o groapă. Toată apa se scurge în curtea lor, formând băltoace.
Rafinăria e zidită chiar în oraş. Aici, cele două realităţi antagonice, fabrica şi locuinţele lucrătorilor, stau faţă în faţă. Astfel fiind, ceasul enorm din poarta rafinăriei pare că priveşte ca un ochi de ciclop spre locuinţele lucrătorilor şi le supraveghează viaţa. El le conduce odihna, somnul, visele. Arătătoarele negre înscriu în interiorul cadranului destinul câtorva mii de oameni. Viaţa tuturor e legată de mersul hipnotic al arătătoarelor pe cadran. În clipa în care arată orele schimbului, de zi sau de noapte, o sirenă începe să geamă pe acoperişul rafinăriei.
Dar şi înainte de aceste ore, ceasul face să izbucnească semnale de alarmă în creierul lucrătorilor. Când arătătoarele ating o cifră cu rost fatal în viaţa lor, fără să-i fi trezit nimeni, sar deodată din somn. Ceasul de la poarta rafinăriei sfredeleşte inima oamenilor, întrerupe înghiţitura de pâine la jumătate, frânge în două un gând început, paralizează mâna întinsă să mângâie tovarăşa de viaţă.
Cu mult înainte de mugetul sirenei, de pe toate străzile încep să apară lucrători mergând întins, neliniştiţi, căutând cu toţii din ochi cadranul ceasului. Când acesta i-a văzut, când au ajuns sub privirile lui severe şi le-a spus: bine, bine, nu sunteţi în întârziere, răsuflă uşuraţi. Dar porţile nu s-au deschis încă. Pe stradă, în faţa lor, aşteaptă câteva sute de lucrători. De partea cealaltă, o cârciumă cu mesele murdare, neocupate. Înşirate în lungul trotuarului, câteva femei bătrâne de la ţară. Au întins pe jos basmale pe care au format grămezi simetrice cu fructele sezonului: zece, cincisprezece cireşe, câteva prune, două, trei mere. Un leu grămăjoara. Cumpără băieţii tineri, ucenicii. Lucrătorii se grăbesc să fumeze ultima oară, adânc, cu sete. Înăuntru, nu mai e voie. Mai mult decât într-o pulberărie, în acest lăcaş al bezinei nu e voie. Sirena scoate geamătul ei prelung peste întreg oraşul. Oamenii din faţa fabricii sting ţigările. Poarta se deschide larg, îi înghite pe toţi.
În stradă au rămas doar vânzătoarele de fructe moţăind lângă marfa lor prăfuită, copiii mai mici de 12 ani, care nu sunt primiţi ucenici, şi nevestele lucrătorilor ieşite după cumpărături. Jumătate de litră de untură, de doi lei boia, de cinci lei zahăr, o sută de grame de griş. În astfel de cantităţi cumpără, de la băcănia promiscuă din colţ, nevestele lucrătorilor celei mai mari rafinării din Europa. Numai cele tinere de tot mai au o urmă de cochetărie, o fustă mai roşie, o buclă de păr potrivită în oglindă, un mers feminin. Celelalte cu mâinile mari, împreunate peste pântec, cu buzele strânse, lipite amarnic, cu câte doi, trei copii de o şchioapă ţinându-se de poalele lor şi mâncând din ochi borcanele cu bomboane, abia lasă să se audă un: de doi lei arpacaş.
În rafinărie, focurile ard ziua şi noaptea. Se rafinează tot timpul. Prin hornurile care de aici par de-a dreptul gigantice, urcă valuri neîntrerupte de fum. În rezervoarele enorme înşirate pe lângă ziduri se strânge tot ţiţeiul pe care, de pe toate dealurile dimprejur, sute de sonde îl sug din măruntaiele pământului. E negru, spumos, năvalnic. Pompele îl iau în primire, îl trec prin nenumărate conducte, îl fierb, îl chinuie, storc din el tot ce se poate stoarce: benzina, parafina, petrolul lampant, până ce nu mai rămân decât reziduurile al căror miros greoi invadează străzile Câmpinei.
În dreptul fiecărui grup de cazane avertizează o firmă cu “pericole”. Pericol să fumezi, pericol să pui mâna, pericol să te apropii. Pericol de a fi carbonizat, pericol de moarte. Pericol de a arunca rafinăria în aer. Şi totuşi, printre aceste mii de pericole, oamenii se strecoară, închid şi deschid ventile, supraveghează mersul năprasnic al maşinilor.
Dar această îndrăzneală este atât de extenuantă, încât seara, pe scările în spirală coboară năuciţi de căldură, de zgomot, de prea marea încordare a nervilor.
La aceşti oameni, la munca şi la viaţa lor, nu se gândeşte niciunul dintre găgăuţii care se gargarisesc cu: Cea mai mare din Europa.
(Geo Bogza, „Rafinăria din Câmpina” în volumul de reportaje „Lumea petrolului”, 1934).
1934. Într-o lume reală a vieţii petrolifere a vremii, „Câmpina – scrie tânărul Geo Bogza – se înscrie într-o hartă geografică şi morală, de forma unui romb, incluzând în celelalte puncte extreme ale sale Ploieştiul, Ceptura şi Gura Ocniţei, unghiul de nord al acesteia. Aici înăuntrul său – continuă acesta – se nasc, trăiesc şi mor iluziile, escrocheriile, întreprinderile petrolifere (…) se zbate toată viaţa petrolului de la prima lovitură de târnăcop pe locul unde se va pune o nouă sondă, până la tentacularele rafinării cu coşurile fumegânde. Înăuntrul acestui romb sunt situate toate punctele strategice din marea şi imorala lui bătălie!”
