Câmpina, în urmă cu un secol

Centenarul Marii Uniri ne aduce aminte de jertfele imense necesare acum un veac pentru împlinirea idealului național. Recent, Parlamentul a evocat într-o ședință solemnă momentele deosebit de grele prin care treceau românii, abia ieșiți din cumplita iarnă 1916-1917. La Iași pulsa inima României, rănită dar încă trează; memorabilul discurs al lui Iorga din decembrie 1916 dăduse semnalul reînvierii morale și al rezistenței. Cu teritoriul mai mult decât înjumătățit, cu armata, elitele și autoritățile retrase în Moldova, cu peste un milion de refugiați înghesuiți în județele Moldovei în condiții mizere și cu îngrozitorul tifos exantematic ce decima populația, România era într-o situație disperată. Având de ținut piept unei mașini de război aflată pe valul victoriilor, în timp ce spatele ne era sabotat prin degringolada bolșevică, am strâns rândurile cu o solidaritate la care azi nici nu îndrăznim să visăm.

Parlamentul a dat atunci, la ieșirea din iarnă, cele două mari legi care întăreau speranța românilor într-o lume mai bună și ridicau moralul ostașilor: reforma agrară și cea electorală.

Peste Câmpina trecuse o iarnă nu mai puțin cumplită. După ororile retragerii, când arderea sondelor, rezervelor de petrol și a rafinăriei, dinaintea inamicului, creaseră scene de coșmar, au urmat luni de lipsuri pentru populația rămasă sub ocupație. Orașul nostru însă primea o atenție deosebită din partea germanilor, pentru că era vital pentru industria de petrol ce trebuia să susțină economic războiul dus de Puterile Centrale. Imensa pădure de sonde a Câmpinei, ajunsă la apogeul producției, a fost prima grijă a ocupantului, care a reușit în câteva luni să o repună în funcțiune împreună cu rafinăria. Germanii cunoșteau foarte bine zona, pentru că făcuseră chiar zboruri de recunoaștere în care o fotografiaseră. Una dintre aceste imagini, ajunsă în mâinile francezilor, a fost publicată la începutul anului 1917 la Paris. O puteți admira aici, poate în premieră pentru o publicație din țară.

Fotografia, realizată din avion aproape la verticală, ne arată partea de sud a orașului, cu câmpul de sonde vizat de inamic; putem astfel să ne dăm seama cum arăta zona acum un secol. În primul rând remarcăm la est albia lată a Doftanei, cu prundișul de culoare deschisă, iar la vest cea a Prahovei (mai puțin vizibilă din cauza numeroaselor amenajări și lucrări petrolifere). Între ele, linia dreaptă mai groasă este strada principală a orașului, bulevardul Carol, pe atunci același cu drumul național București – Predeal. Ea se poate urmări cu ușurință de la podul vechi peste Doftana, traversând satul Slobozia (ce ținea pe atunci în cea mai mare parte de comuna Poiana), trecând apoi în linie dreaptă printre câmpurile petrolifere Gahița și Bucea, și până dincolo de bariera orașului, în zona actualului Liceu Forestier.

Mai putem vedea cu ușurință străzile secundare ce porneau din aceasta, dintre care se remarcă o linie dreaptă și lungă spre răsărit: era vechea stradă Bucea (vezi foto – carte poștală interbelică), care traversa schela petroliferă omonimă. Actualmente a rămas din ea un mic fragment ce-i păstrează numele, precum și ultima linie dreaptă din strada Orizontului. Pe partea cealaltă a străzii principale, tot din intersecția veche cu Bucea pornea actuala stradă a Schelelor. La sud de aliniamentul lor, putem vedea, ca niște puncte cu umbre, sondele din schelele Gahița și Bucea – cele care făceau faima orașului. Printre ele, câmpul gol mai era străbătut doar de câteva drumuri, pe atunci mai mult de servitute pentru exploatări. Distingem imediat la sud de str. Bucea prima porțiune din strada Orizontului de azi, apoi mai la sud o mare parte din strada Petrolistului de azi. Aceasta se prelungea la vest de șoseaua națională cu drumul principal al schelei Gahița, prima porțiune fiind azi str. Uniunea Europeană. Se mai disting și alte drumuri încă existente azi, cum ar fi străzile Câmpului și Nucilor din Slobozia (unde se pot observa biserica veche – pe atunci proaspăt restaurată – și dependințele sale), aleea Parcului cu capela Hernea, străzile Sălaj, B.P. Hasdeu sau Kogălniceanu.

Dintre clădiri, putem distinge cele cinci perechi de case-tip de pe strada Ipătescu, și încă patru pe str. Maramureș (mai există azi doar 3; clădirea cu etaj din continuarea lor, azi la capătul străzii Sondei, nu apare deloc, dar se vede bine în cartea poștală cu schela Bucea).

Mai pot fi remarcate clădiri ale societății „Steaua Română”: Atelierele Centrale de pe str. Hasdeu sau birourile vechi, aflate pe str. Schelelor (pe locul lor avea să apară abia în 1941 clădirea actuală).

Chiar dacă e o imagine generală cu claritate slabă și nu cuprinde tot orașul, această fotografie aeriană ne duce înapoi în timp acum un veac, amintindu-ne de lumea de atunci și de ce a însemnat petrolul câmpinean în Marele Război. Micul nostru orășel se afla pe atunci în centrul atenției mondiale; peste puțină vreme, în vara lui 1917, avea să fie vizitat de însuși kaiserul Germaniei, care făcea planuri pentru exploatarea cât mai eficientă a zonei în folosul Puterilor Centrale. Dar visurile lui n-au fost din fericire de durată, iar jertfele românești de pe fronturile Războiului de Întregire nu aveau să fie nici ele în zadar…

Mădălin-Cristian Focșa