Câmpina – cetate a filmului

A ultimului film semnat de Cristian Mungiu

Din toamna lui 2011, Câmpina a ajuns locaţie pentru ultimul film ce va fi semnat de Cristian Mungiu, unul dintre cei mai talentaţi regizori ai generaţiei postdecembriste. Filmul (a cărui denumire încă nu a fost stabilită cu certitudine), a fost turnat aproape în întregime în oraşul nostru: într-o mănăstire construită din lemn pe un platou de pe dealul Muscel, situat în vecinătatea bazei hipice a Sport Club Horse, dar şi în spitalele şi parcurile câmpinene. 
Dacă unii sunt de părere că faima lui Cristian Mungiu nu o întrece încă pe cea a lui Lucian Pintilie, regizorul ieşean (frate al Alinei Mungiu-Pippidi, cunoscutul analist politic), este, orice s-ar spune, cel mai titrat regizor de film român.
În 2002, s-a făcut remarcat la Cannes cu lungmetrajul „Occident”, pentru ca, în 2007, să câştige, în calitate de regizor, Marele Premiu “Palme d’Or” la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes, pentru pelicula „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, film distins, la acelaşi festival, şi cu premiul acordat de Federaţia Internaţională a Presei Cinematografice. Ulterior, „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” a fost nominalizat şi la „Globurile de aur”.

În noiembrie 2011, compania producătoare a filmului turnat la Câmpina  a terminat de construit complexul mănăstiresc de pe Muscel (cu chilii şi toate anexele aferente), după care au început şi filmările, care au durat circa două luni. Filmul a fost înconjurat de o aură de mister, nefiindu-le permis cameramanilor singurei televiziuni locale să filmeze nici măcar atunci când se montau schelele mănăstirii. Ceea ce este, până la urmă, de înţeles, căci niciun artist nu doreşte să-şi arate lumii opera până nu o finalizează în cele mai fine detalii. De neînţeles a fost însă invitaţia unor reprezentanţi ai Primăriei Câmpina adresată presei locale, care a fost chemată, sâmbătă, la ora 11.00, la filmarea ultimelor secvenţe ale filmului, la intersecţia dintre Bulevardul Carol I şi Calea Doftanei.
Conform comunicărilor  purtătorului de cuvânt al Primăriei, cu acest prilej, într-o pauză a filmărilor, Mungiu avea să facă o scurtă declaraţie presei locale, la întâlnirea cu talentatul regizor urmând să participe şi primarul Horia Tiseanu.  Adunaţi pe terasa din faţa Băncii Române de Dezvoltare, de unde se vedea cel mai  bine locul fimărilor, jurnaliştii câmpineni au aşteptat în frig aproape o oră (împreună cu doi reprezentanţi ai Primăriei şi edilul-şef, care a sosit ceva mai tâziu), pentru a li se spune, într-un  târziu , de către doi asistenţi ai lui Mungiu că ar fi mai oportună o întâlnire la începutul acestei săptămâni, după ce se vor definitiva toate filmările, inclusiv la cadrele ce trebuie repetate. Nicio declaraţie nu au putut obţine jurnaliştii locali, invitaţi (parcă în băşcălie), la o întâlnire scurtă cu unul dintre cei mai apreciaţi regizori de film ai “Noului Val” din cinematografia noastră postdecembristă.
Şi dacă nu s-a putut obţine o vorbuliţă din partea lui Mungiu (care era prea ocupat cu filmările şi pe care nu l-a deranjat decât primarul, pentru un schimb de vorbe şi de amabilităţi, desfăşurat în mijlocul drumului), măcar câteva explicaţii ar fi putut da asistenţii săi, care au venit să-i întrebe pe jurnalişti de sănătate, dar mai mult să-i mulţumească primarului pentru sprijinul acordat. 

Aşa că din această întâlnire cu presa (iniţiată neinspirat ori de Tiseanu, ori de oamenii lui Mungiu), s-a cam ales praful, ea sfârşindu-se chiar înainte de a începe, în cel mai cunoscut stil balcanic, cu o maximă repezeală şi o minimă rigoare.  

Chiar dacă a fost de neînţeles invitaţia Primăriei, care a lăsat un gust amar, asta nu ne împiedică să urăm succes ultimului film al lui Cristian Mungiu, inspirat din celebrul caz de la Mănăstirea Tanacu, al exorcizării unei măicuţe bolnave de epilepsie de către un călugăr prea zelos, exorcizare  care s-a terminat tragic, cu moartea tinerei călugăriţe. Exorcistul a fost condamnat la ani grei de închisoare, fiind eliberat în urmă cu un an, după ce şi-a ispăşit pedeapsa. Ca o ironie a sorţii, eliberarea sa aproape a coincis cu începutul proiectului acestui film, care povesteşte relaţia dintre două prietene, una stabilită într-un oraş din Occident, iar cealaltă într-o mănăstire din Moldova. În film, aceasta din urmă va fi exorcizată de un preot până îşi va da ultima suflare.
Aşa cum am amintit ceva mai devreme, ultima secvenţă a filmului s-a realizat sâmbăta trecută, la intersecţia dintre Bulevardul Carol I şi Calea Doftanei. Circulaţia a fost deviată, maşinile care circulau dinspre Rafinărie spre centru (sau în sens invers), fiind obligate să vireze pe strada Mihai Eminescu spre Piaţă. Oamenii lui Mungiu au pregătit pentru secventa de final câteva zeci de figuranţi. O echipă de lucrători care se îndeletniceau cu săparea unui şant la marginea intersecţiei, o duzină de “trecători” (persoane adulte), pregătiţi să traverseze strada la comandă, urmaţi de vreo 20 de şcolari în frunte cu învăţătoarea lor. 
Din câte am înţeles (din cele văzute şi auzite), acţiunea din ultimele cadre ale ultimului film al lui Cristian Mungiu se poate descrie succint astfel. O maşină de poliţie (în care se afla şi camera pentru filmare), îl duce la închisoare pe exorcistul asasin. Apropiindu-se de intersecţie, un autobuz trece pe lângă duba poliţiei, stropindu-i parbrizul (stropire care ar putea simboliza oprobriul comunităţii pentru fapta preotului). Camera de filmat îi fixează şi îi urmăreşte apoi pe lucrătorii care săpau şanţul de la marginea drumului (un şanţ ca o groapă de cimitir, reprezentând probabil sfârşitul tragic al tinerei călugăriţe). Sunt filmaţi apoi trecătorii care traversează strada; întâi cei adulţi, apoi grupul de copii care simbolizează, în opinia noastră, inocenţa victimei, dar şi continuitatea vieţii în orice condiţii, faptul că viaţa trebuie să meargă înainte prin frumuseţea şi adevărurile sale, oricât de mult ar fi pângărită de urât, de răutăţi şi de minciuni. Poate că părerea noastră despre simbolistica secvenţelor finale nu coincide cu cea a “părintelui” filmului, dar după o oră de stat în frig, de aşteptare în van, la o întâlnire la care am fost invitaţi de către autorităţile locale, terminată într-un mod penibil, nu am putut trage alte concluzii şi construi alte interpretări. Atât.