Săptămâna aceasta evocăm o clădire-simbol a orașului, esențială pentru identitatea sa, care a fost conservată și protejată până azi tocmai pentru locul său aparte în istoria orașului; toate generațiile de până la noi, dar în special ultimele, eliberate de mentalitățile comuniste, informate și educate, au conlucrat la punerea ei în valoare, pentru ca azi să ne bucurăm cu toții de ea.
Este vorba – ați ghicit, poate, unii – despre clădirea conacului familiei princiare Știrbey, aflată în curtea Colegiului Național „Nicolae Grigorescu”. Aceasta a fost construită de către cel din urmă mare boier al Câmpinei, principele Dimitrie Știrbey (1841-1913), mezinul ultimului domnitor al Țării Românești. Tatăl său Barbu Știrbey, locuind la bătrânețe pe riviera franceză, a cumpărat în 1864, prin intermediul altui fiu, jumătate din moșia Câmpina (partea ce fusese a boierilor Câmpineni). Era chiar anul înființării comunei urbane Câmpina.
 |
| Principele Dimitrie Știrbey, surprins în două etape ale vieţii: maturitatea şi bătrâneţea |
Contrar a tot ce se știa până acum, conacul ar putea să fi fost construit și în răstimpul 1864-1871. Pe planul din 1860 (publicat de Stoica Teodorescu) vedem o construcție cu alt amplasament și altă formă, însă între hârtiile și schițele topografului familiei Știrbey din perioada menționată [1], apare partea principală a conacului, de dimensiunea și în poziția pe care le știm. Într-un loc proprietarul e trecut Ștefan Burki [2], iar în alte părți apare denumirea „casele Polichron, proprietatea prințului Știrbey”. Rămâne de cercetat pe viitor despre acest nume Polichron, însă e posibil ca acel an „1872” de pe frontonul conacului să fi fost doar anul refacerii sale de către prințul Dimitrie Știrbey. Între timp tatăl său – după care a fost numită strada Știrbey-Vodă, Republicii de azi – murise la Nisa în 1869, nu înainte de a mai cumpăra un sfert din moșia Câmpina (de astă dată împuternicindu-l pe Dimitrie, care probabil se stabilise temporar la Câmpina). La moartea domnitorului, moșia a revenit acestuia, iar doi ani mai târziu Dimitrie a cumpărat și ultimul sfert, de la stat, devenind unic proprietar. Avea pe atunci 30 ani.
Prințul Dimitrie își făcuse studiile în Franța, iar când principatul a adus pe tron un domnitor străin, a intrat în serviciul lui Carol I și al țării, devenind diplomat la Constantinopol și apoi Viena, unde se va căsători în anul 1875 cu Alexandrina Soyka.
 |
| Alexandrina Ştirbey, născută Soyka |
În aceeași perioadă a construit în pădurea Voila și cunoscutul castel, probabil împreună cu frații săi, care mai aveau și alte afaceri și moșii în țară. Era epoca în care Câmpina se afirma ca stațiune balneară (se descoperiseră la 1873 apele minerale) și devenea unul dintre locurile preferate de retragere ale artiștilor și aristocrației. Tot la 1873, Dimitrie Știrbey a fost primul care a chemat geologi la Câmpina, pentru prospecțiuni asupra zăcămintelor de petrol. După finalizarea castelului, familia locuia mai mult acolo când venea la Câmpina – permanent s-a stabilit mult mai târziu, pentru că primele două fete (Maria și Martha) s-au născut în Occident. Nu știm încă ce făcea tânăra familie princiară în vremea Războiului de Independență, dar apoi, în 1880, prințul vindea antreprenorului Hernea cele 300ha (platoul sudic al Câmpinei) care ascundeau bogăția ce avea să ducă faima orașului în toată lumea. Probabil a decis să se concentreze pe partea nordică a moșiei, căci au urmat ani în care s-a ocupat de dezvoltarea zonei Șotrile, unde a ridicat biserica (1884) și școala (1891). E perioada în care s-a stabilit probabil definitiv la Câmpina (păstrându-și locuințele din București și Paris), pentru că aici i s-a născut în 1887 a treia fiică, Elisabeta. Cu doi ani înainte familia trecuse printr-o grea încercare, prima fiică murind la vârsta de numai 9 ani. Probabil că mai ales după acest moment Dimitrie Știrbey a devenit un mare filantrop și s-a implicat pozitiv în viața societății locale: avea deja 50 ani când ridica școala pentru sătenii de pe moșia sa, iar în același an avea să fie ales și deputat de Prahova. Începând cu anul 1895 a fost și epitropul Așezămintelor Brâncovenești, înființând un spital-filială și la Câmpina, pe locul actualelor blocuri din parcul Istrati. La 1899 a inițiat deschiderea străzii din fața bisericii Sf.Treime, prin curtea sa, construind apoi cu mari sacrificii și hala pieței (clădire azi dispărută).
 |
| Martha de Blome, fiica prințului Știrbey |
Între timp conacul din oraș nu se știe bine la ce a servit în ultimul sfert al veacului al XIX-lea; probabil era folosit mai mult ca birou de lucru sau loc pentru diverse întâlniri. După 1900 am găsit dovezi că era închiriat, fiind folosit de Steaua Română ca locuință pentru directori. După moartea prințului în 1913, care a fost mult deplânsă de localnici (există un necrolog mișcător și mărturii ale marilor serbări care se dădeau în fiecare an pentru localnici de ziua sa onomastică), conacul din oraș a rămas fiicei sale Martha (1877-1925). A fost probabil martorul distrugerilor din vremea ocupației germane din 1916-1918, când găzduia cazinoul ofițerilor. Ce a urmat apoi, au mai scris și alții: găzduind din 1919 primul gimnaziu din oraș (întâi cu chirie, apoi oferit prin donație – actul fiind publicat în premieră de dl. Octavian Onea, tot AICI în „Oglinda”), ulterior în clădire a rămas doar internatul liceului.
Clădirea care, iată, are o vechime de peste 150 ani, a ajuns până la noi neatinsă, așa cum merita un simbol al orașului ce amintea de cel mai nobil „părinte” al său. Chiar dacă după cutremurul din 1977 a fost destinat bibliotecii, arhivei și altor folosințe, iar din 1989 aici au funcționat și magazine, vechiul conac boieresc a fost reparat prin 1999, iar apoi s-a construit alături de el și o sală de sport (care se încadrează perfect peisajului, prin liniile sale armonioase, în spiritul celor proiectate în anii interbelici de marele arhitect Toma T. Socolescu). Cu decorații sub cornișă și o intrare de onoare cu marchiză, având aspect de factură neoclasică, conacul rămâne și azi dovada vie că ne cunoaștem și respectăm propria identitate. Ca și clădire în sine nu are prea mare valoare artistică, însă este de neprețuit pentru istoria locală, și fără el nu se poate concepe existența liceului care poartă și azi numele binefăcătorului Câmpinei de altădată. Astfel că, la un secol de la aniversare, liceul și orașul nostru se pot mândri, cum bine remarca un fin observator, cu o bază materială unică, cu clădiri vechi, superb restaurate, ce adună la un loc toate epocile și treptele învățământului local: școală domnească din epoca fanariotă devenită școală primară, conac princiar ajuns gimnaziu și acum expoziție muzeală dedicată familiei Știrbey și istoriei locale, în sfârșit liceu în stil neoromânesc păstrat autentic, fără adăugiri care să-l desfigureze. Și toate acestea datorită conducerii școlii, ministerelor de resort, specialiștilor de patrimoniu și edililor locali din toate epocile, care și-au dat mâna în mod fericit, intuind importanța acestui ansamblu coerent de clădiri pentru orașul nostru.
Așa-i că ne-ar fi plăcut tuturor să nu fi fost trimis la tipar acest articol pe 1 Aprilie ?
Mădălin-Cristian Focșa
Tel. 0722560566
Fotografiile cu prinţul Ştirbey sunt preluate din monumentalul volum al istoricului de artă Oana Marinache, Știrbey – reședințe, moșii, ctitorii, ed. ACS, București 2014
PS: După cum ați dedus, nu evitarea cifrei 13 din superstiție este motivul alegerii numărului 12bis pentru acest episod, ci faptul că am tratat de fapt o clădire care nu mai există… Cât privește gluma de 1 Aprilie, atrag atenția celor ce nu cunosc deloc realitățile că ideile culese cu litere italice/ cursive din primul și ultimul paragraf nu pot fi luate – din păcate – de bune…
Note:
1 Extrase de subsemnatul din arhive de peste hotare.
2 Cel ce cumpărase de la Câmpineni în 1860 și revânduse după patru ani fostului domnitor.
Episodul 12, despre Casa Ion Socolescu, poate fi citit AICI
