Știri

Călător prin lume. Din Valea Regilor înapoi la Luxor şi Karnak

Debarcăm la Luxor (fosta Theba, capitala imperiului egiptean) dimineaţa, devreme şi plecăm rapid, pentru a evita căldura nimicitoare a amiezii, spre malul vestic al Nilului, unde se află Valea Regilor, Valea Reginelor, Valea Nobililor şi Valea Artizanilor sau a Muncitorilor. Părăsim malul estic al Nilului, socotit tărâmul vieţii, căci aici templele salută răsăritul soarelui şi traversăm Nilul spre malul vestic, tărâmul morţii, pentru că aici se află toate mormintele faraonilor.
Drumul trece prin sate sărăcăcioase, pline de praf, printr-o zonă unde se cultivă trestia de zahăr şi porumbul. Sunt impresionat de zecile de copii pe care-i văd străbătând distanţe lungi, cu ghiozdanele în spate, îmbrăcaţi în uniformă, mergând pe marginea şoselei către şcoala dintr-un sat.
Este din ce în ce mai cald şi deodată, în dreapta drumului, cerul se umple de baloane multicolore cu aer cald, în care sunt turişti ce survolează zona. Privim cu admiraţie, dar şi invidie, acest mod de a face turism, când două statui enorme apar în faţa noastră – “Coloşii lui Memnon”. Aceste statui de 20 m înălţime, cu picioare de 2 m lungime şi 1 m grosime, sculptate dintr-un monobloc de gresie, îl reprezintă pe Memnon, fiul mitic al lui Tithon şi al Aurorei, regi ai Egiptului şi Etiopiei, trimis de tatăl său în ajutorul Troiei asediată de greci, unde s-a acoperit de glorie ucigându-l pe Antiloqus, fiul celui mai bătrân rege grec, Nestor, dar fiind la rându-i ucis de Ahile. Statuile reprezintă tot ceea ce a mai rămas dintr-un templu al lui Amenophis al III-lea, care se spune că ar fi fost cel mai mare din Egipt. Statuile nu sunt foarte bine conservate, sunt erodate din cauza forţelor naturii. Facem obişnuitele fotografii şi ne îndreptăm spre o capodoperă – templul reginei Hatshepsut, singura femeie faraon, prezentată în unele imagini cu o barbă falsă, semnul distinctiv al monarhilor, cea care a condus o expediţie în ţinutul Punt şi a construit acest templu pentru tatăl său, Tuthmosis I. Templul a fost descoperit la jumătatea secolului al XIX-lea, iar o echipă polono-egipteană a lucrat la reconstrucţia sa din 1961. Văzut din parcarea de autocare, pare o construcţie modernă, dar în interior impresia dispare. Pe pereţii templului poţi vedea scene cu oameni la pescuit, naşterea divină a reginei şi copilăria ei, expediţia din Punt, primirea solilor egipteni de către regele din Punt. Templul se află într-o zonă deosebit de frumoasă, la poalele unor dealuri din calcar înalte de 200-300 m, locul fiind asemănător unui amfiteatru natural.
Mormintele din Valea Regilor
Imortalitatea sufletului, viaţa de apoi, erau lucruri fundamentale în credinţa egiptenilor. Faraonii se considerau nemuritori şi din acest motiv au apărut piramidele, mastabele, mormintele şi mumificarea, pentru a adăposti sufletul celui mort. În mormintele lor tăiate în stâncă, faraonii trebuiau să aibă toate cele necesare traiului în lumea veşnică. Iată de ce în morminte se puneau alimente, obiecte casnice, unelte, papirusuri, podoabe, paturi sau câte o caleaşcă, iar pereţii erau decoraţi cu scene închipuite din viaţa de apoi, de o mare frumuseţe şi diversitate. Fiecare mormânt este format, în general, din trei coridoare, o anticameră şi camera în care se află sarcofagul. Există 63 de morminte, dintre care cel mai cunoscut este cel al lui Tutankhamon.
Ajungem în această vale strâmtă, la poalele unor dealuri de 200 m înălţime şi când ieşim din autocar suntem gata să luăm foc: sunt peste 45 de grade. Luăm câte o sticlă cu apă, biletele de intrare ce ne dau posibilitatea să vizităm trei morminte (nu şi pe cel al lui Tutankhamon, pentru care se plăteşte separat) şi alegem mormântul lui Seti I, cel mai lung, având aproximativ 100 m şi 11 camere. Este în acelaşi timp cel mai împodobit şi cel mai adânc. De un interes aparte este pasajul ce reprezintă ceremonia de Deschidere a Gurii, prin care sufletul şi simţurile regelui reveneau la viaţă. Coborâm în camera mortuară şi în lipsa sarcofagului din alabastru, ce se află acum la un muzeu din Londra, admirăm bolta cerească, pe care apar constelaţiile şi diferite divinităţi. Mai vizităm un mormânt, cel al lui Ramses al VI-lea, cu un tavan minunat ce înfăţişează zeii stelari în procesiune, urmând bărcile stelare ce navighează în jos pe Nilul ceresc şi copleşiţi de căldura insuportabilă luăm un fel de “kiki car”, cu vagoane cam ruginite, ce ne duce înapoi la autocar.
Mormântul lui Tutankhamon
Spuneam că nu am vizitat mormântul lui Tutankhamon, dar am văzut la Muzeul de Egiptologie din Cairo, de mai multe ori, etajul ocupat de fabulosul tezaur descoperit în mormântul său. Mormântul acestui faraon, care a murit la vârsta de 18 ani, a fost descoperit pe 4 noiembrie 1922 de către britanicul Howard Carter, care acţiona în numele lordului Carnavon. Toate mormintele din Valea Regilor au fost jefuite de hoţii de morminte, însă acesta a fost găsit intact. În interior au fost găsite trei sarcofage, unul în interiorul celuilalt, ca o Matroşka rusească. Primul mare sarcofag era făcut din lemn aurit, cel de-al doilea la fel, dar la care s-a adăugat o pastă din pudră de sticlă, iar cel de-al treilea era făcut din aur solid. Ultimul sarcofag conţinea 200 kg de aur, avea 1,50 m lungime şi era încrustat cu lapislazuli, turcoaze şi alte pietre preţioase. Toată lumea se îmbulzeşte să admire masca faraonului din aur (32 kg) şi petre preţioase. I-au trebuit patru ani lui Carter pentru a cataloga toate obiectele găsite aici. S-a vorbit de un “blestem al faraonului”, căci majoritatea celor care au făcut parte din echipa ce a descoperit mormântul, a decedat în împrejurări mai mult sau mai puţin ciudate, mai puţin Howard Carter, care nu a fost “lovit” de acest blestem.
Templele Luxor şi Karnak
Copleşiţi de cele văzute şi învinşi de căldură ne întoarcem de pe malul vestic (tărâmul morţii), pe malul estic (tărâmul vieţii), la Luxor pentru a vizita grandiosul templu, martor tăcut al trecutului glorios, când Theba (Luxorul de azi) era măreaţa capitală a Regatului Egiptean, timp de cinci secole. Templul dedicat lui Amon Ra, zeul suprem, se află în centrul oraşului şi este foarte bine conservat, fiind de-a lungul timpului acoperit cu nisip. El a fost început de Amenophis al II-lea şi terminat de Ramses al II-lea. Poarta monumentală ce ne întâmpină la intrare, cu o lăţime de 65 m, este decorată cu basoreliefuri reprezentând scene din din campania lui Ramses al II-lea împotriva hutiţilor. În faţa porţii au fost cândva două obeliscuri de 25 m, dar astăzi mai există doar unul, în partea stângă, celălalt aflându-se în Place de la Concorde din Paris, din 1836, ceea ce l-a făcut cândva pe scriitorul francez Gustave Flaubert să exclame: “Ce plictisit trebuie să fie. Probabil că îi este dor de Nil!” De ambele părţi ale intrării se află două statui din granit de peste 15 m, reprezentându-l pe Ramses pe tron. În spatele porţii se află Marea Curte a lui Ramses al II-lea, cu coloane ce au ca ornament o floare de papirus închisă, iar între cele două şiruri de coloane sunt statui ale lui Osiris, zeul vegetaţiei şi al Duatului (lumea de dincolo). În stânga noastră vedem un lucru cu totul neobişnuit pentru un templu: Moscheea Abu Al Haggag, moschee din secolul XIII, care este şi astăzi folosită de credincioşi. Principala atracţie este Curtea Soarelui a lui Amenhotep al III-lea, înconjurată din trei părţi de coloane având capiteluri în formă de papirus, o adevărată pădure pietrificată. Ultima “cameră” pe care o vizităm este “sfânta sfintelor”, cea mai veche din templu, unde se ţinea statuia zeului Amon, “cameră” din care a mai rămas doar temelia.
Zgomotul oraşului, claxoanele, motoarele, trăsurile ce le vedem sau auzim pe lângă noi ne cheamă înapoi în lumea de azi, aşa că părăsim templul Luxor pentru a vizita templul de la Karnak, unul dintre cele mai mari temple construite vreodată.
În timpurile vechi exista o alee a sfincşilor cu cap de berbec ce unea cele două temple, alee ce poate fi văzută parţial şi astăzi. Noi alegem însă să mergem cu autocarul pe promenada oraşului, paralel cu Nilul, pentru a admira clădirea muzeului din Luxor, unul dintre cele mai bune muzee din Egipt.
Karnak se află la aproximativ 3 km de templul de la Luxor şi pentru vechii egipteni era “Ipet-Isut” (locul cel mai desăvârşit). A fost construit de-a lungul a 1500 de ani şi este format din trei temple. Templul lui Amon, zeul suprem, în mijloc, flancat de cel al lui Montu, zeul războiului şi cel al lui Mut, zeiţa războiului, reprezentată printr-un vultur. Întregul complex este impresionant, însă Marea Sală Hipostilă (a coloanelor) din templul lui Amon este uluitoare. Are o lungime de 102 m, o lăţime de 53 m şi numără 134 de coloane de 23 m înălţime, cu capiteluri în forma unei flori de papirus deschisă. Uimiţi de această “pădure” de coloane, încercăm să cuprindem cu braţele o coloană şi constatăm că avem nevoie de 13 turişti din grupul nostru pentru a face acest lucru. Sentimentul pe care îl ai este acela al unui intrus, muritor, în sala zeilor. Mergem mai departe şi trecând de cea de-a doua poartă, întâlnim obeliscul lui Hatshepsut, singura femeie faraon, de 30 m înălţime, cel mai înalt din Egipt, cioplit dintr-o singură bucată de granit. Continuăm să urmăm axul principal şi ajungem în faţa unui monument reprezentând un scarabeu enorm. Şi cum legenda spune că înconjurând scarabeul de nouă ori ţi se va îndeplini orice dorinţă, facem şi noi acest lucru, dorindu-ne sănătate, linişte, dar şi să revenim în aceste locuri. În imediata sa apropiere se află “Lacul Sacru”, de unde preoţii îşi luau apa necesară rugăciunilor şi vedem, de asemenea, templul lui Tuthmosis al III-lea, cu coloane pătrate, ce a servit cândva, la începutul epocii creştine, drept biserică.
Ne uităm la ceasul ce ne aduce înapoi la realitate şi care ne aminteşte că la ora 18.00 trebuie să fim în “convoiul” de zeci sau sute de maşini şi autocare ce părăsesc Luxorul, îndreptându-se spre staţiunile de la Marea Roşie. Cu sufletul plin şi retina suprasaturată de cele văzute, părăsim Luxorul şi ne îndreptăm spre staţiunea Hurgada pentru ultimele două zile în Egipt.
Descifrarea hieroglifelor
Descifrarea hieroglifelor a fost un mare mister, nedezlegat timp de secole, până în 1799, când căpitanul francez Douchard, supreveghind lucrările de fortificaţii ale fortului St. Julien, aflat la 4 km de orăşelul Rosetta, situat malul vestic al Nilului, a descoperit o piatră neagră, dintr-un bazalt dur, cu inscripţii în trei limbi, scrise unele sub altele. Prima dintre  inscripţii, de 14 rânduri, era “scrisă” în hieroglife, a doua, de 32 rânduri, era scrisă în demotică (de la grecescul “demos”, însemnând oameni, cu referire la scrierea oamenilor obişnuiţi), iar a treia, de 54 de rânduri, în greacă, ceea ce a permis înţelegerea textului. Descifrarea acestuia se datorează învăţaţilor Francois Champollion, francez şi englezului Thomas Young, care au început să lucreze simultan la acest lucru. Textul din greacă a fost descifrat cu uşurinţă şi s-a dovedit a fi un decret preoţesc în onoarea lui Ptolemy Epiphanes, decret ce trebuia gravat în fiecare mare templu ale Egiptului. Dintre cei doi, Champollion a folosit o metodă ştiinţifică, în timp ce Young şi-a folosit instinctul. Champollion a avut însă o contribuţie mai mare şi până la moartea sa, în 1832, a reuşit să scoată o gramatică şi un dicţionar al vechii limbi egiptene.
Astăzi, originalul Pietrei de la Rosetta poate fi văzut la British Museum din Londra, iar o copie a sa se află la Muzeul de Egiptologie din Cairo.
Aici se termină călătoria noastră prin Egipt, în josul Nilului. Am încercat în aceste trei episoade să urmez traseul pe care l-am străbătut cu grupurile de turişti şi am încercat să aduc în casele dvs. o picătură din “oceanul” egiptean. Dacă am reuşit, dumneavoastră decideţi.
Alex. Blanck
În numărul viitor: Budapesta şi podurile sale

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Articole similare