Călător prin lume. Roma – cetatea eternă (1)

Un vechi dicton spune că „toate drumurile duc la Roma”, aşa că astăzi vă invit să vizităm împreună „cetatea eternă”, dar nu înainte de a vorbi despre un mare patriot transilvănean, Gheorghe Cîrţan (Badea Cîrţan) care, urmând acest dicton, a plecat pe jos la Roma, pentru a vedea cu ochii lui „cine-o fost moş-to şi strămoş-to”, aşa cum îi spunea el unui redactor al gazetei „Poporul român” în 1906.

Originar din comuna Cîrţişoara, aşezată la poalele munţilor Făgăraş, Badea Cîrţan a făcut tot posibilul pentru a-i ilumina pe românii din Transilvania, ţinuţi în întuneric de Imperiul Austro-Ungar, răspândind cărţi, ziare sau reviste, pe care el le trecea, ilegal, dintr-o parte în alta a Carpaţilor. Însă  dorinţa sa cea mai mare era să vadă Columna lui Traian şi alte mărturii despre originea latină a poporului român. Aşa că într-o zi a plecat pe jos spre Roma. A mers – aşa cum spunea aceluiaşi redactor – 20 de zile „în cap” până la Viena şi apoi alte 23 până la Roma. Odată ajuns, s-a închinat de bucurie şi a dormit fericit la picioarele Columnei lui Traian.

Mare a fost surpriza carabinierilor italieni să vadă, a doua zi dimineaţa, un străin cu căciulă, păr lung, cojoc, cioareci şi opinci, ce părea coborât dintr-unul din basoreliefurile de pe Columnă ce ilustra povestea războaielor daco-romane. Atât de mare era asemănarea, în port, dintre Badea Cîrţan şi dacii de pe Columnă. A fost primit cu mare respect la ambasada noastră de primarul Romei şi de alte personalităţi, apoi s-a întors în ţară, fericit că văzuse o pagină din istoria neamului pe care l-a iubit atât de mult. Câţiva ani mai târziu, simţind că i se apropie sfârşitul, a trecut în Ţara Românească, în Regat, la Poiana Ţapului, spunând: „Eu îmi aştept sfârşitul, plec la taica Traian şi la Mihai Viteazul, dar voi care rămâneţi, veţi trăi într-o singură ţară. Eu plec, nu voi să rămân în Ardealul robit, vreau să mor pe pământul liber al României” (A.P. Bănuţ, „Tempi passati”, 1931). Şi aşa s-a şi întâmplat, pe 7 august 1911, pe cruce fiind scrise cuvintele: „Badea Cîrţan doarme, visând la întregirea neamului său”. Splendidă pagină de patriotism!

Sunt câteva legende legate de întemeierea Romei, dar o aleg azi pe cea mai cunoscută (nu pentru toată lumea), în care se spune că viteazul Enea, fiul zeiţei Venus/ Afrodita, scăpat din asediul Troiei, ajunge în Latium, unde se căsătoreşte cu Lavinia, fiica regelui Latinus şi întemeiată oraşul Lavinus, după numele soţiei sale. Fiul său, Ascaniu, întemeiază un alt oraş, Alba Longa. La o distanţă de aproximativ 200 de ani, doi descendenţi ai acestuia, Numitor şi Amulius, se găseau pe tronul ţinutului Latium. Amulius îl alugă pe Numitor, îi omoară fiii, lasând-o în viaţă doar pe fiica acestuia, Rea Silva, pe care o obligă să se facă vestală, preoteasă a Zeiţei Vesta şi astfel să nu poată avea copii, urmaşi la tron. Dar într-o zi, Marte, Zeul Războiului, o vede pe Rea Silva dormind, se îndrăgosteşte de ea şi din dragostea lor se nasc gemenii Romulus şi Remus.

Aflând asta, Amulius ordonă ca nou-născuţii să fie puşi pe o plută şi lăsaţi pradă curentului, pentru a se îneca. Însă pluta, împinsă de vânt, nu ajunge în mare, ci se împotmoleşte în plină câmpie. Plânsetul celor doi copii atrage o lupoaică, care îi alăptează (şi care va deveni simbolul Romei). În cartea sa, „Roma, o istorie inedită”, scriitorul italian Indro Montanelli prezintă istoria Romei într-o notă mai umoristică, susţinând că lupoaica nu era un animal, ci numele unei femei, denumită aşa pentru firea ei sălbatică şi care i-a găsit şi crescut pe cei doi fraţi. Noi rămânem însă la povestea consacrată. Băieţii cresc, află povestea lor, îl ucid pe Amelius şi îl pun pe tron pe bunicul lor, Numitor. Pleacă din Alba Longa şi se stabilesc acolo unde se oprise pluta cu ei înainte de vărsarea râului Tibru în mare. Şi pentru că nu se hotărâseră cum să numească noua cetate, au hotărât ca acela care va vedea mai multe păsări, să aibă dreptul de a da numele cetăţii. Fiecare a ales câte o colină din cele şapte. Remus pe Aventin a văzut 7 păsări, iar Romulus de pe Palatin a văzut 12, aşa că acesta a numit locul Roma şi apoi a ridicat un zid, jurând că oricine va trece peste el va fi ucis. Remus a dărâmat zidul, iar Romulus, credincios jurământului său, şi-a ucis fratele. Toate acestea se întâmplau, spun istoricii, în 21 aprilie 753 (î.Hr.), dată la care se sărbătoreşte astăzi Ziua Romei. Şi astfel, Roma devine centrul ţinutului Latium şi apoi al Italiei şi al lumii, atât cât era ea cunoscută atunci. Din 753 (î.Hr.) începe istoria Romei şi a civilizaţiei sale.

Din legende, revenim în timpurile noastre. Autocarul cu care venim din staţiunea Monte Catini intră în Roma prin Poarta Aurelia, după ce plătim taxa de intrare în oraş, de peste 100 de euro. Autocarul ne lasă undeva lângă Piaţa San Pietro, în care intrăm prin nişte străzi laterale, trecând pe lângă muzicanţii ce-şi câştigă existenţa aici cântând.

Piaţa din faţa Catedralei este impresionantă. De formă elipsoidală, lungă de 240 m până la cele trei nivele de trepte ce duc spre intrarea în Bazilică şi 196 m lăţime până la galeriile duble cu peste 240 de coloane şi 140 de statui de sfinţi ce mărginesc piaţa. Ea este opera marelui arhitect Bernini, cel care a realizat întreg ansamblul între 1656 – 1667. În centrul pieţei se află un obelisc egiptean adus aici în 1586, după ce anterior decorase Circul lui Nero. Obeliscul este flancat de două fântâni construite de Bernini şi  Maderno. Din centrul pieţei admirăm uriaşul Dom proiectat de Michelangelo, cu un diametru de 42 m şi 132 m înălţime şi apropiindu-ne de faţada bogat ornamentată vedem cele nouă balcoane, dintre care cel central – Logia Benedictina – este cel de unde Papa îşi rosteşte celebrul „Urbi et orbi”, binecuvântând zecile de mii de credincioşi veniţi din toate colţurile lumii.

Bazilica este ridicată pe locul în care a fost înmormântat Apostolul Petru, răstignit pe cruce în anul 64. În anul 324, împăratul Constantin cel Mare ridică un edificiu închinat acestuia. În 1506, Papa Iulius al II-lea îi încredinţează lui Donato Bramante (1444 – 1516) reconstrucţia Catedralei, iar în anii ce au urmat, celebri arhitecţi şi artişti precum Rafael, Peruzzi, Michelangelo, au fost implicaţi în construirea acestui monument al lumii de o mare frumuseţe, inaugurat de Papa Urban al VIII-lea în 1626, la 1300 de ani de la ridicarea primei biserici. Catedrala are o suprafaţă de 22.000 de metri pătraţi, o lungime de 190 m, iar faţada are o lăţime de 115 m. Aici pot încăpea peste 60.000 de oameni. Intrăm prin una din cele cinci uşi uriaşe (una din ele a fost deschisă doar la trecerea în anul 2000) şi avem în stânga şi în dreapta statuile ecvestre ale lui Carol cel Mare şi Constantin cel Mare, creaţii ale aceluiaşi Bernini. Intrând în catedrala propriu-zisă atenţia ne este atrasă de mulţimea de oameni aflată în faţa unei vitrine din sticlă, în spatele căreia se află „Pieta” lui Michelangelo (1499), înfăţişând-o pe Fecioara Maria ţinând trupul lui Iisus mort pe genunchi.

În partea centrală a Catedralei, pe podea, sunt înscrise lungimile altor catedrale, raportate la Catedrala Sf. Petru. Ne continuăm drumul printre minunatele coloane pentru a ajunge sub cupola lui Michelangelo, considerată cea mai mare construcţie de acest gen. Ea se sprijină pe patru stâlpi puternici, având în nişte nişe statuile enorme ale Sfinţilor Elena, Vernonica, Longin şi Andrei. Punctul central de sub cupolă este ocupat de Baldachinul lui Bernini (1678), cu coloanele sale spiralate, din bronz, aşezat exact deasupra mormântului Sf. Petru, ce se află într-o criptă sub biserică. Hotărâm să coborâm în ceea ce poartă denumirea de „Criptele Vaticanului” (Grotte Vaticane), unde pe lângă mormintele Sf. Petru, al Papei Paul al II-lea, se află alte numeroase morminte ale papilor sau sarcofage ale primilor creştini.

Impresionaţi de cele văzute, părăsim Bazilica, ne urcăm într-un troleibuz şi coborâm, o jumătate de oră mai târziu, în apropierea unui alt punct de referinţă pe harta istorică a Romei.

Colosseumul a reprezentat cea mai mare construcţie a Romei antice, construcţie ce putea adăposti peste 50.000 de oameni. Ea a apărut la dorinţa Împăratului Vespasian, ce dorea să sărbătorească în felul acesta campania sa glorioasă din Orientul Mijlociu. După moartea lui (79), construcţia a fost continuată de Titus, fiul său, cel care a inagurat-o în anul 80. Numele de Colosseum se pare că provine din statuia colosală din bronz a Împăratului Nero, ce se afla în apropiere. Construcţia de formă elipsoidală avea o circumferinţă de 527 m, iar ultimul nivel al tribunelor se afla la peste 50 m înălţime. Avea peste 50 de intrări, iar 240 de stâlpi din lemn fixaţi pe rândul de sus sprijineau o pânză ce se putea trage în caz de ploaie peste arena unde aveau loc luptele între gladiatori.  Podeaua era acoperită cu nisip (arena), pentru ca luptătorii să nu alunece, cuvântul „arena” având să însemne de aici înainte locul de desfăşurare a unui spectacol. În timpul lui Dominitian, luptele au început să fie considerate un dar al Împăratului făcut poporului. După victoria lui Traian în Dacia, au urmat 123 de zile de întreceri, cu peste 10.000 de gladiatori. Spectatorii aveau soarta acestora în mâinile lor, o bastistă fluturată însemnând viaţă, iar degetul mare îndreptat în jos însemnând moarte. Aceste întreceri s-au terminat în 438.

Deşi construcţia a suferit mult de-a lungul timpului din cauza intemperiilor şi a faptului că o parte a fost demolată pentru a se folosi piatra la construcţia unor castele sau palate, Colosseumul nu şi-a pierdut măreţia, faimoasă fiind profeţia (foarte asemănătoare cu cea legată de existenţa Turnului Londrei cu ai săi corbi), profeţie pe care am găsit-o într-un ghid al Italiei: „Atât timp cât Colosseumul este în picioare, Roma va rezista. Când el va cădea, Roma se va prăbuşi şi când Roma va cădea, se va sfârşi lumea”.

Privesc reţeaua densă de galerii aflată sub podeaua arenei şi încerc, pentru o secundă, să mă pun în pielea unuia din cei 50.000 de spectatori, imaginându-mi că flutur o bucată de pânză pentru a salva viaţa gladiatorilor aflaţi în luptă şi respingând total gândul că aş fi putut măcar o dată să fac semnul aducător de moarte.

La ieşire facem fotografii cu unul din mulţii „gladiatori” ce sunt în faţa Colosseumului şi mergem mai departe pe Via dei Fiori Imperiale spre Forul lui Traian.

Dar despre Forurile Imperiale şi pieţele Romei, în numărul viitor.

P.S. Stimaţi profesori de istorie, stimaţi diriginţi, luaţi-vă elevii şi mergeţi într-o excursie de o zi la Adamclisi, nu departe de Constanţa şi de Murfatlar. Aici veţi găsi un monument cum altul nu-i – „Tropaeum Traiani” (108 – 109) – dedicat războaielor daco-romane, iar în sat, puteţi vizita unul dintre cele mai bine organizate muzee din ţară, dedicat aceluiaşi eveniment.  O adevărată lecţie vie de istorie.