Călător prin lume. Veneţia sub picăturile de ploaie 

Traversăm laguna venind dinspre Lido di Jesolo într-un vaporeto ce ne duce spre celebra piaţă San Marco – inima Veneţiei. Plouă cu picături mari, dar Veneţia este la fel de frumoasă ca şi anul trecut. Coborâm, deschidem umbrelele şi traversăm prima punte din cele peste 400 de poduri, arcuite peste 180 de canale ale oraşului. Trecem peste monumentala statuie a lui Garibaldi şi ne oprim – oprire obligatorie pentru fotografii – pentru a admira celebra „punte a suspinelor” care unea sala de judecată din Palatul Dogilor de celulele întunecate ale închisorii. Numele provine de la suspinele celor ce treceau puntea şi care ştiau că nu mai au nicio şansă de a scăpa cu viaţă. Legenda spune că, totuşi, ar fi existat un singur om care a reuşit să evadeze: faimosul Don Juan.

Facem câteva fotografii şi trecem pe lângă minunea arhitectonică ce se numeşte Palatul Ducal sau Palatul Dogilor. Coada lungă, ca de obicei, duce spre intrarea numită Porta della Carta, construită între 1438 – 1442. Nu avem timpul necesar pentru a vizita Palatul, dar nu pot să nu-mi aduc aminte, dintr-o vizită anterioară, de Sala Marelui Consiliu, de o frumuseţe rară, cu celebra lucrare a lui Tintoretto – „Paradisul” (22m/ 7m), precum şi de plafonul său situat la 15 metri, cu picturi de Tintoretto şi Veronese.

Plouă şi ajungem la Piaţa San Marco având în stânga laguna şi pe malul ei cele două coloane aduse aici în 1170, reprezentându-l pe Sf. Marco şi leul veneţian, iar cealaltă, Teodoro, unul dintre protectorii oraşului. Spaţiul dintre cele două coloane era în vechime locul de execuţie al condamnaţilor la moarte. Se spune că dacă pui piciorul în acest spaţiu, vei avea ghinion.

Piaţa este principalul obiectiv turistic al Veneţiei. În colţul din stânga se află clădirea fostei monetării – Zeca – unde se bătea ţechinul, moneda cu care Paşa dorea să-l cumpere pe El-Zorab în poezia lui George Coşbuc. Alături este Biblioteca Naţională şi la câţiva metri mai departe Campanila înaltă de 98,5 metri, turn ce poate fi văzut din depărtări datorită înălţimii sale ce domină acest oraş, construit în mare parte pe piloni de lemn. Turnul, construit în 912, a fost folosit ca punct de observaţie, far şi clopotniţă până în 1902, când s-a prăbuşit, fiind reconstruit în 1912, la o mie de ani de la prima sa construcţie.

Şi plouă, plouă cu stropi mari, dar avem noroc că piaţa nu se inundă, ca acum câţiva ani, când nivelul apei ajunsese la câţiva zeci de centimetri şi se mergea pe nişte băncuţe/ podeţe pentru a putea circula prin piaţă. Dar uităm de ploaie privind Turnul cu ceas şi minunata Basilică San Marco.

Turnul cu ceas a fost construit în 1499 şi pe el scrie: „Eu număr doar orele fericite”. În vârf se află un clopot pe care îl bat doi mauri, sub el, leul veneţian – emblema oraşului, puţin mai jos Madona cu Pruncul flancată de două nişe pe care sunt înscrise ora şi minutele. Uşile celor două nişe se deschid la schimbarea orei şi Cei Trei Magi, însoţiţi de îngeri, ies, se apleacă în faţa Fecioarei, după care intră în cealaltă nişă. Sub Madona cu Pruncul se află cadranul rotund al ceasului astrologic, cu luni şi zodii. Legenda spune că Dogele Veneţiei a dat ordin să-i fie scoşi ochii constructorului, pentru a nu mai putea să construiască ceva asemănător.

Punctul forte al pieţei este Basilica San Marco, închinată Sfântului Evanghelist Marcu, ale cărui oseminte au fost aduse aici în 832 din Alexandria. Înainte de a păşi pe câteva podeţe pentru a intra în Basilică, căci nivelul apei a început să crească, admirăm excepţionala faţadă cu cinci porţi, faţadă din marmură şi mozaicuri de o rară frumuseţe, cu scene din Biblie, inclusiv aducerea Sf. Marcu şi Naşterea Domnului. Deasupra intrării tronează o copie (originalul e în muzeu) a celor patru cai de bronz, aduşi ca pradă de război după jefuirea Constantinopolului în 1204. Păşim în interior şi suntem uimiţi de frumuseţea mozaicurilor de pe pereţi, boltă sau podea, toate pe fond auriu, cu scene din Noul Testament. Ieşim din Basilică, admirăm cele cinci cupole şi privind în jurul nostru, căutând porumbeii ce făceau deliciul turiştilor. Sunt şi acum, dar mai puţini. Piaţa este mărginită pe două laturi de vechile Procuraţii şi noile Procuraţii, care pe vremuri adăposteau Procuratorii – cei ce administrau Basilica. Astăzi toate acestea s-au transformat în cafenele sau restaurante, parte integrantă a peisajului veneţian. O muzică plăcută şi o cafea bună pe aceste terase, când nu plouă, sunt ingredientele unei zile reuşite. În spatele lor se află magazine de lux cu aur, bijuterii, vase de Murano sau celebrele măşti pentru carnaval. Pe fundalul pieţei se află Galeria Napoleoniană, care astăzi adăposteşte Muzeul Correr, unul dintre cele mai importante din Veneţia. Şi deodată, ca prin minune, ploaia a stat şi noi ne îndreptăm spre podul Rialto, cel mai vechi pod al Veneţiei, construit între 1588-1592 în locul unui mai vechi pod. Arc monumental peste Canal Grande, acesta are o lungime de 48 metri şi o lăţime de 22 metri, flancat de mici magazine ce vând suveniruri. Podul din piatră este în permanenţă plin de turişti care fac poze cu Canal Grande, cel mai important canal, în lungime de 4 km şi o lăţime variind între 30 şi 70 metri, canal ce împarte Veneţia în două şi care este „şoseaua” principală a oraşului.

Totul se transportă pe apă. Poţi vedea vaporetele pentru transportul public, vaporaşe ale Poliţiei sau ale Salvării şi bineînţeles vaporaşe ce transportă mărfuri. Trecem podul şi ajungem în piaţa de peşte, unde poţi găsi  tot ceea ce marea are să ofere.

Ne uităm la ceas şi ne întoarcem în Piaţa San Marco, căci vrem să ajungem pe insula Murano, la celebrele fabrici de sticlă. Trecem peste câteva poduri ce se arcuiesc deasupra micilor canale, admirând gondolele ce alunecă uşor pe apa lină, cu gondolierul îmbrăcat în ţinuta sa tradiţională, cunoscută din fotografii. Nu este uşor să conduci această ambarcaţiune lungă de 11 metri şi lată de 1,5, cu patru, şase sau opt locuri, dar nici plimbarea cu o gondolă nu este pentru toate buzunarele.

Ne întoarcem în Piaţa San Marco. Orientarea în întreaga Veneţie e simplă, datorită săgeţilor de pe pereţii clădirilor, ce indică direcţia dorită. Şi plouă din nou, spre marea mulţumire a vânzătorilor ambulanţi de umbrele şi pelerine de ploaie. Ajungem la un debarcader de unde luăm vaporeto nr. 7 spre Murano, ieşim în lagună şi aruncăm o ultimă privire asupra acestui minunat oraş, rugându-ne ca viaţa lui, precară, tot timpul ameninţată de apele din mijlocul cărora s-a născut, să fie veşnică, pentru a bucura generaţiile ce vor veni.

În nr. viitor: Nopţi albe la Sankt Petersburg