Marrakech – oraşul roşu
Acum câţiva ani, dacă trei gospodine se întâlneau, două, în mod sigur, discutau despre filmul “Clona”, care cucerise inimile telespectatorilor români. Ei bine, majoritatea scenelor din acest serial au fost filmate în Medina din Marrakech, oraşul imperial către care ne îndreptăm acum.
Marrakech, numit şi “Oraşul roşu” datorită fosfaţilor de fier ce colorează pământul şi chiar apele din zona oraşului, este al doilea oraş imperial ca vechime, fiind fondat în 1062 de berberii din sudul Marocului, conduşi de Abu Bakr. Capitală a dinastiilor Almoravidă şi Almohadă, oraşul se dezvoltă rapid, fiind situat la o răscruce de drumuri între Agadâr, Casablanca, Meknès şi Fès, nu departe de Atlantic sau Sahara. În secolul al XI-lea este capitala unui imperiu ce se întindea de la Atlantic până în Algeria şi avea o reţea subterană ce aproviziona oraşul cu apă, reţea ce se poate vedea şi în zilele noastre. În secolul al XII-lea, este capitala regatului Almoravid, pentru ca un secol mai târziu să decadă şi capitala să se mute la Fès. Cea mai bună perioadă pentru a vizita oraşul este noiembrie – mai, când soarele nu mai arde aşa de puternic şi când vârfurile înzăpezite ale munţilor Atlas pot fi văzute deasupra plamierilor în floare.
Începem vizita, în care vă rog să mă însoţiţi, cu un simbol al Marrakech-ului. Aşa cum Turnul Eiffel este un simbol al Parisului, Minaretul Koutoubia al moscheei cu acelaşi nume, construit în 1190 de dinastia Almohadă.
Minaretul este înalt de 77 metri, având patru laturi, fiecare parte măsurând 13 metri şi pereţii exteriori având 2,5 metri grosime, având în vârf trei sfere mari din cupru aurit, cu un diametru de doi metri. Este un exemplu perfect al artei hispano-maure. Decoraţiunile exterioare, care diferă de la o parte la alta, reprezintă desene florale, ornamente caligrafice sau mici arce, arabescuri în relief, toate în piatră, cărămidă sau ciment. Minaretul este foarte asemănător cu Tur Hassan din Rabat sau Giralda din Sevilla, iar prin înălţimea sa, domină linia de orizont a oraşului. Admirăm încă o dată această minune şi ne îndreptăm spre un loc cum altul nu-i probabil în întreaga lume: Piaţa Djemaa el Fna. Traducerea numelui acestei pieţe este “locul mortului”, pentru că aici se afla în vechime o spânzurătoare unde erau executaţi condamnaţii la moarte. Piaţa este un tablou parcă desprins din “O mie şi una de nopţi”. Este cel mai mare punct de atracţie al oraşului, în permanenţă plină de oameni.
Închipuiţi-vă o piaţă mare, pe caldarâmul căreia vezi, din loc în loc, un om care cântă din fluier, lângă un coş din care un şarpe boa îşi ridică capul, un altul care înghite flăcări ori o sabie, înconjuraţi de sute de gură-cască, inclusiv de noi, grupul de români. Nişte acrobaţi fac salturi pe un covoraş, în uralele unei asistenţe entuziasmate. Dar cercul viu cel mai mare este în jurul unui bărbat mai în vârstă care, stând cu picioarele sub el, povesteşte ceva; este unul din renumiţii “story-tellers” (povestitori). Şi lumea îi ascultă, parcă vrăjită, cum deapănă o poveste de mult uitată, o parabolă ori o învăţătură pentru cei mai tineri. Găseşti aici leacuri pentru toate bolile, ghicitori gata să-ţi citească viitorul, vânzători ambulanţi, vânzători de apă. Şi toate acestea pe un fundal zgomotos, asemănător bâlciurilor de la noi. Piaţa este înconjurată pe trei laturi de cafenele, restaurante, magazine ce dau culoare acestui loc. În aer se simte din plin mirosul de grătare încinse, iar sucurile noastre gastrice ne îndeamnă să mergem spre o terasă, la etaj, de unde avem o vedere panoramică a pieţei. Comandăm rapid o “tajine”, un fel de tocană de pui cu lămâie şă măsline, servită în vase de lut, un bol cu cuşcuş, toate bine condimentate să-ţi dea lacrimile, o salată marocană cu felii de roşii şi castraveţi şi ne delectăm cu o cafea la nisip, “nus nus”, servită la pahar. Plătim şi coborâm din nou în piaţă, cumpărăm câteva suveniruri şi plecăm spre hotel, urmând ca a doua zi să vizităm Medina.
O zi frumoasă, mai puţin caldă decât de obicei şi labirintul obişnuit al străzilor înguste, magazine care vând orice ţi-ar trece prin minte, dar noi vrem să vedem felul în care sunt tăbăcite şi vopsite pieile de miel, oaie sau capră. Alegem un magazin de pielărie, urcăm la etajul al doilea, unde găsim toate confecţiile din piele posibile. Privind afară, printr-o uşă larg deschisă, vedem sub noi, pe o terasă sau platformă, zeci de găuri, asemănătoare unor cazane mari, pline cu vopsea de diferite culori, în care un muncitor stă cu picioarele vopsind pieile, care mai apoi sunt expuse la soare pentru a se usca.
O muncă istovitoare într-un miros greu de suportat. Ne întoarcem la ceaiul de mentă oferit de gazde, încercăm să negociem un preţ pentru confecţii, ştiind că pielea aici este chiar mai bună decât cea turcească. Nu prea reuşim şi ne întoarcem în labirintul de străzi, trecând pe lângă un “souk”, o piaţă, un bun prilej pentru a admira artizanii ce lucrează în cupru. Recunoaştem locurile ce au fost filmate în “Clona” şi obosiţi, copleşiţi de căldură, dar şi de diversitatea locurilor pe care le-am văzut (şi pentru care, din păcate, nu avem suficient spaţiu aici), ne întoarcem la aerul condiţionat din hotel.
A doua zi revenim la Casablanca, pentru că la ora 14.20 ne aşteaptă zborul Alitalia 879 care, cu o escală la Milano, ne va depune lin, puţin după miezul nopţii, pe pista aeroportului Henri Coandă. Obişnuita grijă a recuperării bagajelor, îmbrăţăşări, strângeri de mână cu turiştii din grupul meu. Şi plec în noapte spre oraşul meu drag şi liniştit, purtând pentru mult timp în minte şi în inimă (dovadă şi aceste însemnări), o lume complet diferită de a noastră, dar una încântătoare, cu oameni buni, harnici şi prietenoşi.
Alex. BLANCK
În numărul viitor: Londra la pas.
