Scriam în numărul trecut că nu mulţi oameni îşi pot permite “luxul” de a cumpăra un bilet de fotbal, datorită preţului său. Rio, ca şi întreaga Brazilie, este împărţit în două mari categorii: foarte bogaţi şi foarte săraci. În această uriaşă metropolă găseşti cartiere ultramoderne, dar şi celebrele mahalale – favelele. “Favelas” sunt acele cartiere sărace cocoţate pe dealurile Rio-ului, unde eşti sfătuit să nu intri, decât într-o excursie organizată, datorită gradului mare de periculozitate. Aşa se face că Rio este al doilea oraş după Sao Paolo, din punct de vedere al infracţionalităţii. Şi toate acestea din cauza sărăciei extreme. Cum ajungi la hotel, ţi se atrage atenţia să nu porţi aur sau bijuterii la vedere, ca şi sume mari de bani asupra ta. Din fericire, nu am avut niciun incident cât am stat acolo, datorită poliţiei, foarte prezentă în perioada carnavalului. Dar să lăsăm “favelas” şi să călcăm nisipul fierbinte de pe Copacabana.
Celebra plajă este parte a unei staţiuni de pe malul oceanului, alături de alte staţiuni, dintre care renumite sunt Ipanema şi Leblon. Am avut fericirea să stăm la un hotel “Copacabana Sol”, la doar câteva minute de plajă, astfel că aproape în fiecare zi “am semnat condica” pe plajă. O plajă care impresionează prin nisipul fin, curăţenie şi ordine, dar şi prin facilităţile sale acordate sportului. Mulţi dintre dvs. ştiţi că fotbaliştii “cariocas”, întrebaţi unde şi-au început activitatea, răspund invariabil “pe Copacabana”. Într-adevăr, la marginea plajei dinspre marele bulevard ce străjuieşte Copacabana, pentru a nu stânjeni turiştii ce fac plajă, vei găsi porţi mici pentru fotbal sau terenuri pentru fotbal-tenis şi nu poţi să nu fii impresionat de jongleriile cu balonul sau de intensitatea antrenamentului de unul singur al unui viitor, posibil, mare jucător.
Scriam de ordine şi curăţenie. Într-un ghid al metropolei, alături de multe sfaturi practice, poţi găsi un “decalog ecologic” care începe cu: “Iubeşte-l pe Dumnezeu în primul rând şi apoi natura ca pe tine însuţi” şi se termină cu: “Dacă mergi pe plajă, nu uita să-ţi iei cu tine şi o pungă pentru gunoi”.
Stând pe plajă, cu faţa spre ocean, vei zări ieşind din apă un alt punct de atracţie renumit al Rio-ului – “Pan de Azucar”, “Sugar Loaf” sau Căpăţâna de Zahăr. Această stâncă înaltă de 396 m, sub forma unui pinten, oferă probabil cea mai frumoasă vedere a golfului Guanabara şi a “oraşului minune” Rio de Janeiro. Dacă vrei să ajungi acolo, un teleferic te var urca în câteva minute, iar vederea ce se deschide în faţa ta îţi va recompensa lipsa unei dimineţi de pe plajă. Dacă vara Copacabana este plină de cei care vor să se bronzeze, nici iarna plaja nu este uitată, căci este faimoasă pentru petrecerea de Revelion, când poţi admira fantasticele focuri de artificii.
Lucrul care atrage însă numărul cel mai mare de turişti este Carnavalul şi parada şcolilor de samba. În cele cinci zile, aproape tot oraşul iese în stradă, cântând şi dansând. Preţurile explodează, iar oraşul se transformă într-un Babilon, unde poţi auzi toate limbile pământului. Parada şcolilor de samba este evenimentul cel mai aşteptat, pentru care fiecare şcoală se pregăteşte un an întreg, alegându-şi o anume tematică. Dar până în seara finalei, pentru care noi avem bilete, mai este timp, aşa că rezervăm o zi unei călătorii de excepţie în pădurea tropicală, iar seara ne desfătăm cu bunătăşi marine la unul din multele localuri ce străjuiesc bulevardul din Copacabana, în ritmurile binecunoscute ale sambei. Toată lumea cântă şi dansează până noaptea târziu, uitând de grijile de zi cu zi ale vieţii. Cu o zi înaintea finalei, ne hotărâm să mergem în Ipanema şi să vedem o paradă, neobişnuită pentru noi, fără de care carnavalul nu ar fi un adevărat eveniment – parada homosexualilor. Şi iată-ne în Ipanema, parcurgând câteva sute de metri alături de această multicoloră şi gălăgioasă demonstraţie de toate vârstele, din multe ţări ale lumii, cu oameni veseli şi prietenoşi. În sfârşit, a sosit şi clipa mult aşteptată, pentru care eram probabil invidiaţi de milioane şi milioane de oameni: parada finală a şcolilor de samba. Spectacolul are loc pe “Sambadrom”, un fel de stradă de pe la noi, cu două benzi de circulaţie, mărginite pe o parte de o tribună cu gradene, ca pe stadioanele noastre mai vechi, iar pe partea cealaltă, de loje destinate arbitrilor şi persoanelor cu mulţi bani. Şi pentru că noi stăm în sectorul 5, pe partea cu gradene şi beton, ne cumpărăm cu doi dolari câte o perniţă pe care să stăm mai confortabil.
Este ora 21 şi Sambadronul este iluminat feeric. Începe parada celor mai bune şase şcoli de samba. Aşa cum spuneam, fiecare şcoală şi-a ales o tematică, culorile, şi-a pregătit costumele, şi-a decorat carul alegoric – asemănător cu cele prezente înainte de 1990 la demonstraţiile de 1 Mai şi 23 August în ţara noastră -, şi-a ales fondul muzical şi cea mai bună dansatoare. În fiecare seară au fost opt şcoli, dar în seara aceasta sunt şase cele mai bune. Fiecare prezintă în jur de 2.000 de dansatori, dacă cifra avansată de ghidul nostru este cea reală. Parada fiecărei şcoli este deschisă de cea mai bună dansatoare, îmbrăcată – vorba vine – sumar, într-un costum strălucitor ce lasă să se vadă formele perfecte ale corpului bine bronzat, urmată de o formaţie muzicală având în frunte dirijorul, îmbrăcat în costum alb, cu pălărie de paie şi cămaşă albă. Formaţia este urmată de un grup de dansatori şi de celebrul car alegoric ce poate avea o tematică cum ar fi “Istoria şi colonizarea Braziliei” sau “Ecologia – lupta pentru salvarea naturii”. Carul alegoric, platforma extrem de mare a unui camion cu diferite efecte dintre cele mai spectaculoase, este urmat de un grup masiv de dansatori care încheie parada şcolii respective. Juriul trebuie să acorde câte o notă pentru solistă, formaţia muzicală, car alegoric, tematica transpusă în realitate şi dansatori. Şi, încet-încet, orele trec, ne uităm la ceas, este ora 3 dimineaţa şi n-am văzut decât patru şcoli, dar ne hotărâm să plecăm, pentru că ziua de mâine ne aşteaptă cu o altă călătorie de 12 ore.
Ultima zi în “Wonder City”, Oraşul Minune. Dimineaţa, drum pe Copacabana, să sărutăm oceanul, să ne luăm rămas bun de valurile sale, bagaje, aeroport, îmbarcare, avion, sub noi luminile acestui oraş care ne-a fermecat şi plonjăm în noapte, spre iarna de acasă, dar totuşi casa noastră dragă, cu amintiri greu de uitat.
Alex Blanck
În numărul viitor: Bruxelles, capitala Europei
Aici puteţi citi prima parte a articolului „Am fost la Rio”:
