Știri

Călător prin lume. Helsinki – capitala ţării celor 1000 de lacuri

Astăzi, echipa de fotbal a ţării noastre joacă un important meci cu naţionala Finlandei, aşa că vă invit să mă însoţiţi într-o scurtă călătorie prin Helsinki, capitala Finlandei.
Dintre toate capitalele scandinave, aici m-am simţit cel mai bine, poate şi pentru că de câte ori am ajuns în acest oraş, am fost singur, fără ghid local şi l-am străbătut pe jos sau cu tramvaiul.
Oraşul Helsinki a fost fondat în 1550, de regele suedez Gustav I Vasa, ca un centru comercial (Finlanda s-a aflat, aproape în întreaga sa existenţă, sub dominaţia suedeză, rusească sau sovietică) şi reconstruit, în 1640, pe locul actual. La începutul secolului al XIX-lea, Helsinki îşi depăşeşte, ca importanţă, vechiul rival, Turku. Oraşul este distrus de două incendii devastatoare, în 1657 şi 1808, dar se reface rapid de fiecare dată. În 1812 devine capitala Marelui Ducat al Finlandei (în cadrul Imperiului Ţarist), după ce capitala este mutată de la Turku, iar după declaraţia de independenţă din 6 decembrie 1917, devine capitala statului finlandez independent, ceea ce este şi astăzi.
Aşezat pe malurile Golfului Finic, oraşul Helsinki nu este mare, având o suprafaţă de 177 km pătraţi şi peste 500.000 de locuitori.
Vă propun să începem plimbarea noastră din Piaţa Senatului, de pe treptele largi ale Catedralei Luterane, o impunătoare clădire albă, adevărat simbol al oraşului, vizibilă din multe puncte şi chiar şi atunci când traversezi Golful Finic. Catedrala, terminată în 1852, atât de frumoasă la exterior, este dezamăgitoare în interior prin simplitatea sa, spre deosebire de Catedrala Ortodoxă Rusească “Uspenski” (sec. XIX), aflată nu departe de ea. Aici, exteriorul este cenuşiu şi monoton, salvat de o cupolă roşie şi verde având forma unei cepe, dar interiorul prezintă o bogată colecţie de icoane, decoraţiuni somptuoase şi candelabre impresionante.
Stând pe treptele de granit ale Catedralei Luterane, avem în dreapta noastră coloanele ionice ale Universităţii şi alături de aceasta, Biblioteca Universitară. Străzile înguste şi mici adăpostesc clădiri importante, cum ar fi Palatul Guvernamental, Palatul Prezidenţial (de altfel extrem de modest, doar uniformele soldaţilor de gardă atrăgând atenţia) sau Primăria. Privind în jur, peisajul devine brusc familiar, străzile şi casele parcă le-ai mai fi văzut undeva. Desigur, la Sankt Petersburg, pentru că după incendiul devastator din 1808 şi ridicarea oraşului la rang de capitală în 1812, arhitectul Carl Engel a construit o reţea de străzi şi clădiri neoclasice, având ca model Sankt Petersburg, capitala Rusiei pe atunci. Coborâm treptele catedralei, unde ne-am odihnit picioarele şi ne îndreptăm spre piaţa de lângă portul de sud, atraşi de mirosul de peşte prăjit ce-ţi lasă gura apă. Piaţa este împărţită în două: într-o parte tarabe cu diferite obiecte, în special confecţii din blană şi cealaltă cu mese din lemn, aşa cum poţi vedea şi în târgurile de pe la noi, unde servim nişte peşte care se topeşte în gură. Cu papilele gustative puse la punct, ne îndreptăm spre “Esplanada”, unul din bulevardele centrale ale oraşului, despărţit pe sensurile de mers de o fâşie verde, care acum este plină de restaurante în aer liber şi având, undeva în mijlocul ei, un chioşc ce adăposteşte diferite formaţii muzicale. Bulevardul, înconjurat de numeroase magazine, este vara veşnic plin de turişti ce îl transformă în loc de promenadă. La capătul Esplanadei, trecând pe lângă clădirea în formă de potcoavă a Teatrului Suedez, intrăm pe bulevardul Mannerheimintie, axa principală a oraşului, străbutut de celebrul tramvai 3T, cel ce-ţi oferă cel mai simplu mod de a vedea principalele obiective turistice. Ne oprim câteva minute la intersecţia celor două bulevarde pentru a bea o cafea într-una din multele cafenele în aer liber care se află în zonă, prilej de a observa că, din păcate, cerşetorii noştri au ajuns şi aici. Reconfortaţi de cafeaua de bună calitate, ne îndreptăm spre piaţa gării centrale, o construcţie Art Nouveau din 1914 ce-ţi dă impresia de forţă şi soliditate. Pe faţada gării se văd patru figurine pline de muşchi, fiecare ţinând strâns în braţe o lampă sferică din sticlă deasupra capetelor trecătorilor. Grupul statuar are menirea de a mai îndulci imaginea sobră a clădirii, imagine întărită şi de uşile uriaşe de la intrare.
Ne întoarcem în bulevardul Mannerheimintie şi trecând pe lângă statuia ecvestră a mareşalului Mannerheim (1867 – 1951), preşedinte al Finlandei (1944 – 1946), comandant al forţelor finlandeze (1941 – 1944), vedem pe partea stângă coloanele impunătoare ce aduc a templu grecesc ale Parlamentului Finlandez. Clădirea a fost terminată în 1931 şi din punct de vedere arhitectural seamănă cu clădirile publice construite în stil neoclasic în Italia sau Germania acelor timpuri. Puţin mai departe, tot pe partea stângă, privirea îţi este atrasă de o clădire cu un turn ce aminteşte de un vechi castel din granit, străjuită la intrare de statuia unui urs. Este Muzeul Naţional, unde poţi descoperi istoria acestei ţări, de la obiecte de artizanat, prezentând viaţa ţăranilor finlandezi, până la lupta de eliberare pentru crearea unui stat naţional şi până la statul prosper de astăzi. Ne continuăm drumul şi pe partea dreaptă, în mijlocul unui parc, vedem o clădire albă, impresionantă, o emblemă a oraşului – Sala Finlandia (1975), o modernă sală de concerte, centru de conferinţe. Cosmopolită şi totuşi atât de finlandeză, sala de concerte are o capacitate de 1700 de locuri, iar centrul de conferinţe, cu peste 1000 de locuri, a găzduit întâlniri extrem de importante pentru istoria Europei, cum ar fi Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa sau întâlniri “la vârf” legate de Uniunea Europeană.
Ne continuăm drumul în această parte de nord a oraşului şi admirăm noua clădire a operei, pentru ca mai apoi să zărim turnul înalt de 60 de metri al Stadionului Olimpic, locul unde astăzi se înfruntă cele două naţionale de fotbal. Stadionul, aflat într-un parc sportiv, cuprinzând mai multe baze sportive, a fost construit pentru jocurile olimpice din 1940, jocuri care nu au mai avut loc din cauza celui de-al doilea război mondial, dar care a găzduit prima ediţie postbelică din 1952. La intrarea în parc, pe stânga, te întâmpină statuia celebrului alergător Paavo Nurmi, în plină alergare. Dintr-un colţ al unei tribune admirăm stadionul micuţ, dar foarte cochet, pentru ca apoi liftul să ne ducă în vârful turnului, de unde se deschide o splendidă panoramă a oraşului şi a lacurilor ce-l înconjoară. Pasionat de sport, la coborârâre, nu pot rata ocazia de a vizita Muzeul Sporturilor, găzduit în incinta stadionului, muzeu ce prezintă sportul ca o parte integrantă a vieţii şi culturii finlandeze. Părăsim această “oază” sportivă, nu înainte de a face o fotografie lângă statuia, în mărime naturală, a lui Paavo Nurmi.
Fiind în Finlanda şi în Helnsiki, nu poţi să nu vizitezi Parcul Sibelius, care poartă numele compozitorului Jan Sibelius (1865 – 1957), autorul unor lucrări ca: “Patru legende din Kalevala” sau suita “Karelia”. Treversăm bulevardul Mannerheimintie şi prin câteva străzi lăturalnice ajungem în acest mare parc, unde admirăm monumentul compozitorului, ce reprezintă o orgă uriaşă, suprarealistă, făcută din 24 de tone de oţel inoxidabil şi având alături capul compozitorului, făcut din acelaşi material.
Oboseala îşi spune cuvântul, aşa că ne aşezăm pe iarbă, privind spre lacul din mijlocul parcului şi discutând despre cele văzute. S-a înserat, dar fiind “nopţile albe”, nu prea se observă. Obosiţi, luăm tramvaiul şi ne oprim în faţa centrului comercial “Forum” pentru mici cumpărături. Mă despart de restul grupului şi merg să mănânc ceva într-unul din multele pub-uri din centrul oraşului, prilej pentru mine de a mă împrieteni cu câţiva localnici, oameni veseli şi prietenoşi. După obişnuitele întrebări (de unde eşti, ce cauţi aici, îţi place oraşul) şi sfaturi pentru a vizita alte părţi ale Finlandei, ajungem şi la întrebarea: “de ce beau finlandezii mult?”, la care răspunsul vine prompt: “tu ce-ai face dacă în zilele de iarnă ai avea lumină câteva ore pe zi, de la 10 până la 15 şi în rest întuneric, iar în unele zone ale ţării chiar întuneric deplin 24 de ore?” Dar pentru marea majoritate a finlandezilor, asta nu este o problemă; nu se bea în exces, iar oamenii sunt prietenoşi, harnici şi îşi iubesc ţara.
Am mai petrecut o zi în această frumoasă metropolă din nordul Europei, am cunoscut mai bine acest oraş, bun prieten al meu şi mă îndrept spre hotel, gândindu-mă că şi data viitoare, dacă cu ajutorul lui Dumnezeu va exista o dată viitoare, voi veni să-mi văd “prietenul” cu aceeaşi dragoste şi acelaşi interes.
Înserarea pune stăpânire pe oraş, străzile s-au mai golit şi liniştea se aşterne peste Helsinki. Muncitorii de la salubritate spală şi curăţă oraşul, pentru ca mâine să-şi arate la fel de frumos. Noapte bună, oraş stăpân peste o mie de lacuri şi peste sufletul meu! Näkemiin, Helsinki! Kiitos! (La revedere, Helsinki! Mulţumesc!)
Alex. BLANCK
În nr. viitor: La Gomera, insula unde oamenii comunică  prin fluierat

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Articole similare