Călător prin lume. Luxemburg, un stat mic, dar puternic

Luxemburgul este unul dintre cele mai mici state europene, alături de Vatican, Andora, Sanmarino, Lichtenstein şi Malta. Aşezat în vestul Europei, are ca vecini Belgia, Franţa şi Germania. Măsoară 82 km lungime şi 57 km lăţime, la o suprafaţă de 2585 km pătraţi, având o populaţie de circa 500.000 de locuitori, dintre care 39% sunt străini.

Denumirea oficială a statului este Marele Ducat de Luxemburg, ţara fiind o democraţie parlamentară cu o monarhie constituţională condusă de Marele Duce şi cu un Parlament Unicameral, format din 60 de membri. Este interesant de menţionat faptul că pe lângă acesta există şi un Consiliu de Stat format din 21 de cetăţeni obişnuiţi, numiţi de Marele Duce, care îi sfătuiesc pe deputaţi în legătură cu proiectele de lege. Trei limbi se vorbesc în Luxemburg: franceza, germana şi luxemburgheză (lëtzebuergesch).

În timpurile romane, Luxemburg face parte din provincia romană Gallia Belgica şi primul atestat documentar datează din 963, când Siegfried, Conte de Ardeni, îşi construieşte un castel pe o stâncă – Le Bock. În jurul castelului ia naştere o cetate ce se dezvoltă rapid, datorită aşezării sale cu mare importanţă strategică, cetate ce devine în 1354 ducat. Între 1308 şi 1437, familia de Luxemburg dă o serie de regi Germaniei, Boemiei şi Ungariei, precum şi patru împăraţi Sfântului Imperiu Romano-German, inclusiv pe Sigismund de Luxemburg, cel care în 1431, în catedrala din Nürnberg, îl numeşte pe Vlad Dracul (tată lui Vlad Ţepeş), Cavaler al Ordinului Dragonului, una dintre cele mai mari distincţii ale epocii. Între secolele XV – XVIII, statul aparţine pe rând Burgundiei, Spaniei, Franţei şi Austriei. După 1815, devine Mare Ducat legat de Olanda (suveranul Olandei era şi Duce de Luxemburg), pentru ca în 1867, prin Tratatul Internaţional de la Londra, să îi fie recunoscută independenţa. Astfel, prin Constituţia din 1868, devine monarhie constituţională. Din 1922, este legat de Belgia printr-o uniune vamală, pentru ca în 1947, alături de Belgia şi Olanda, să formeze o uniune economică şi vamală – Benelux. În timpul celui de-al doilea război mondial, a fost anexat Germaniei şi eliberat de americani în 1944.

Luxemburgul, un stat mic, este deosebit de puternic din punct de vedere economic. Iniţial, avântul economic s-a bazat pe industriile oţelului şi cărbunelui, unele dintre cele mai puternice din Europa, dar treptat economia a început să se bazeze pe servicii, Luxemburg devenind un important centru bancar şi de afaceri. Este membru fondator al NATO şi UE, jucând un rol important în viaţa Europei.

Autocarul ne lasă într-o mică piaţă, la picioarele Monumentului Victoriei, un obelisc în formă de piramidă, de 12 m înălţime, având în vârf statuia aurită a Zeiţei Victoriei. Monumentul este dedicat ostaşilor care s-au jertfit pentru libertatea ţării. De pe terasa acestei pieţe se deschide o panoramă splendidă spre oraş, aşezat pe trei trepte de nivel, cât şi spre un pod emblematic al oraşului, unul dintre cele peste 95 (!) de poduri sau viaducte arcuite peste văile oraşului, Podul Adolf, construit între 1900 – 1903, o construcţie extrem de îndrăzneaţă pentru acele timpuri. Facem tradiţionalele fotografii şi traversăm strada spre Catedrala Notre Dame, aflată în imediata apropiere.

Devenită catedrală în 1870 este fosta biserică a Colegiului Iezuit (dizolvat în 1773), a cărui piatră de temelie a fost pusă în 1613. Pe un stâlp la intrare, între cele patru uşi, se află o statuie a Fecioarei Maria. În piaţa din faţa Catedralei, în stânga noastră, este vechea clădire a Bibliotecii Naţionale. Intrăm în catedrala extinsă între 1935 – 1937 şi rămânem impresionaţi de frumuseţea decoraţiunilor, la care au contribuit cei mai buni artişti ai Ducatului, dar în special de minunatele vitralii. În altar admirăm o splendidă statuie a Fecioarei, într-o ipostază mai puţin obişnuită, îmbrăcată în rochie de mireasă. Statuia, numită şi consalatoarea celor în suferinţă (afectaţilor), este considerată făcătoare de minuni şi este centrul pelerinajului naţional (şi nu numai) în timpul celor două săptămâni ce încep în a treia duminică de după Paşte. Cripta adăposteşte mormintele familiei Marelui Ducat.

Părăsim Catedrala şi prin câteva străzi înguste ajungem în Place des Armes (Piaţa Armelor), numită aşa în cinstea regimentului de gardă ce îşi are cazarma aici din 1685, cât şi a faptului că aici, în timpurile vechi, se vindeau arme. Piaţa este considerată centrul social al oraşului şi este veşnic plină de un furnicar de oameni. Pe o latură a sa se află proaspăt renovatul Teatru Naţional, iar în centru, într-un spaţiu verde, se află monumentul dedicat poeţilor naţionali Dicks şi Lentz, cei ce au scris versurile imnului de stat. Mergând mai departe, după câteva sute de metri ajungem într-o altă piaţă, Place Guillaume, dominată de statuia ecvestră a lui William al II-lea, Rege al Ţărilor de Jos, fondatorul Marelui Ducat. Tot aici vedem clădirea modestă a primăriei, construită în 1838, în stil neoclasic, flancată de doi lei din bronz. Primăria este şi gazda diferitelor ceremonii legate de Uniunea Europeană, căci Luxemburgul este una din capitalele Uniunii Europene, alături de Bruxelles şi Strasbourg. Oficiul Naţional de Turism îşi are sediul tot în această piaţă,  aşa că facem o programare pentru o vizită în Palatul Ducal, cu un grup de limba engleză, deoarece vizita se face la diferite intervale, pe grupe de limbi: engleză, franceză, germană şi luxemburgheză.

Reşedinţa Marelui Duce este un monument istoric şi arhitectural. Privind faţada sa, cu o arhitectură mauro-spaniolă, se poate observa că cele două părţi ale acesteia sunt diferite. Partea stângă, construită între 1572 – 1573 şi înfrumuseţată cu două turnuri, a servit drept Primărie, în timp ce partea dreaptă, construită în 1741, a fost şi este ocupată de Camera Deputaţilor. Astfel, începând de la 1890, când palatul a devenit reşedinţa oficială a Marelui Duce şi a familiei sale, două elemente esenţiale ale unei monarhii constituţionale, suveranul şi Camera Deputaţilor (Parlamentul) sunt vecini în acelaşi palat.

Interiorul este, după părerea mea, destul de modest, remarcabile fiind candelabrele, tapiseriile dăruite de Napoleon, care a locuit aici în 1804, cât şi cele două săli: Salon des Rois (Salonul regilor) şi Salles des Fetes (Salonul de festivităţi), unde au loc recepţiile oficiale. Din faţa Palatului Ducal, drumul coboară uşor spre celebrele cazemate ale oraşului şi de pe podul aflat lângă una din intrările în aceste fortificaţii se deschide o splendidă panoramă, pe care nu te mai saturi s-o priveşti: în dreapta, cele trei trepte distinctive ale oraşului în pantă, în stânga podul feroviar lung de 308 m, sprijnit pe 25 de arce, primul mare pod din oraş, iar în depărtare, peste valea râului Alzette, cel mai recent pod, Podul Marea Ducesă Charlotta sau Podul Roşu, lung de 355 m, cel mai modern, cu un singur pilon de sprijin, care uneşte centrul oraşului cu cartierul Uniunii Europene.

În imediata apropiere se află una din intrările în catacombele Luxemburgului, un adevărat oraş subteran, care iniţial avea 23 km lungime, dintre care astăzi pot fi vizitaţi 17 km. Aceste catacombe puteau adăposti mii de soldaţi cu caii lor, dar şi ateliere, brutării, bucătării sau abatoare. Existau aici trei inele fortificate cu 24 de forturi. În 1867 militarii s-au retras din aceste fortăreţe după declaraţia de neutralitate a Luxemburgului. În timpul celui de-al doilea război mondial, catacombele au servit drept adăpost pentru miile de oameni ce şi-au găsit un refugiu aici, în timpul bombardamentelor. Pentru valoarea lor istorică au fost declarate monumente pe lista patrimoniului UNESCO.

Ne întoarcem în Place des Armes străbătând cele mai importante artere comerciale ale oraşului, cu magazine ce expun lucruri de o calitate superioară şi privind preţurile ne dăm seama de nivelul ridicat de trai al luxemburghezilor, unul dintre cele mai înalte din Europa. Dacă iniţial Luxemburgul era capitala oţelului şi a cărbunelui european, astăzi oraşul este unul din cele mai importante centre bancare din Europa, existând peste 160 de bănci, faţă de doar 17 câte existau în 1960. Această creştere uriaşă s-a datorat seriozităţii, încrederii şi discreţiei instituţiilor bancare de aici. Astăzi, o arteră principală a oraşului, Bulevardul Regal, a devenit un mic Wall Street. Datorită prestigiului de care se bucură în Europa şi în lume, Luxemburg a devenit o voce puternică în comunitatea europeană. Este membru fondator al NATO şi al Uniunii Europene şi aşa se explică faptul că, fiind a treia capitală europeană a UE, este pe picior de egalitate cu Bruxelles şi Strasbourg.

În partea de nord a oraşului, pe platoul Kirchberg, a apărut “Cartierul European”, un cartier modern ce găzduieşte sediile diferitelor organisme ale Uniunii Europene, cum ar fi Centrul European de Conferinţe, cu 22 de etaje (al doilea ca înălţime din Luxemburg), Curtea Europeană de Justiţie (cea mai înaltă clădire din oraş), Secretariatul General al Parlamentului European, cât şi Centrul “Robert Schumann” (cetăţean de onoare al oraşului, cel care a avut ideea creării comunităţii europene, cea care se va transforma în Uniunea Europeană de azi).

Luxemburg este şi un important centru cultural. Orice vizită aici ar trebui să includă Muzeul Naţional de Istorie şi Artă, Muzeul de Istorie a oraşului sau noul Muzeu de Artă Modernă. Nu este de mirare că Luxemburg este singurul oraş european ce a fost desemnat de două ori “capitala europeană a culturii”.

Nici nu ştiu cum au trecut orele petrecute aici şi ar mai fi atât de multe de văzut. Poate data viitoare. Spuneam la început că Luxemburg este un stat mic, dar important şi puternic, iar dvs., cititorii, după ce veţi fi lecturat aceste însemnări, sper că îmi veţi da dreptate.

În numărul viitor: Majorca – insula contrastelor