Știri

Călător prin lume. Maroc – oraşele imperiale (II)

Părăsim Rabatul pe lângă zidurile de apărare ce datează din secolul al XII-lea şi ne îndreptăm spre Fès, unul dintre cele mai importante centre culturale şi religioase ale lumii musulmane.
Fès este cel mai vechi oraş imperial şi capitala primei dinastii arabe din Maroc. Este socotit a fi oraşul cu mai multă istorie decât oricare alt oraş marocan. Istoria sa ne duce înapoi în secolul VIII, când Idriss I se stabileşte aici, într-un mic sat de berberi. Un secol mai târziu, în 809, Idriss II îşi stabileşte capitala Idrissidă aici şi aşezarea se dezvoltă rapid. Dinastiile Almoravidă şi Almohadă multă capitala la Marrakech, fără a neglija Fèsul , dar dinastia Merinidă mută încă o dată capitala aici, după care alte dinastii stabilesc capitala, pe rând, la Marrakech sau Meknès, pentru ca sultanul Moulay Abdullah să o restabilească la Fès. Şi aşa va rămâne până în timpul protectoratului francez (1912).
Fiecare om care vizitează o ţară străină doreşte să vadă specificul acelei ţări. Iată de ce ne îndreptăm direct spre partea veche a oraşului – Fès el Bali – unde timpul s-a oprit în loc şi ne duce cu gândul la poveştile din “O mie şi una de nopţi”. Zidurile groase ce înconjoară Fès el Bali, străzile înguste pline de oameni şi prăvălii, unde poţi găsi orice lucru pe care ţi-l doreşti, strigătele vânzătorilor, care te îndeamnă să le treci pragul prăvăliilor, măgarii ce trec pe lângă tine, însoţiţi de conducătorii lor care fac  în acest fel aprovizionarea prăvăliilor şi care te atenţionează pentru a le face loc să treacă, toate acestea dau adevărata imagine colorată a lumii arabe, a Medinei, unde totul se vinde sau se cumpără, negociind “la sânge” pentru a obţine un preţ bun.
Şi pentru că este foarte uşor să te rătăceşti în acest labirint de străzi, unde trăiesc peste 250.000 de oameni, suntem însoţiţi atât de ghidul nostru, cât şi de un bodyguard marocan, ce are grijă ca nimeni să nu rămână în urma grupului, căci cu greu mai poţi găsi o ieşire din acest labirint.
Intrarea în Medina se face printr-o poartă monumentală de o frumuseţe deosebită, decorată pe o parte cu faianţă albastră şi cu verde pe partea cealaltă, având în mijloc poarta principală, sub forma unei potcoave galbene, flancată de două porţi pietonale de aceeaşi formă şi culoare. Medina din Fès este una dintre cele mai mari din lume şi se află pe lista patrimoniului UNESCO. Este, în acelaşi timp, un important centru religios, căci aici se află câteva şcoli religioase numite “medrassa”, unde se studiază învăţămintele Coranului. Una dintre acestea este Bou Inania, construită între 1350 şi 1355 şi care este şi medrassa şi moschee pentru rugăciunile credincioşilor. Treptele ce duc spre curtea interioară sunt decorate cu onix şi marmură, iar curtea interioară pavată cu marmură este străbătută de mici canale cu apă.
Ne retragem, lăsând credincioşii să se roage şi ne îndreptăm spre o drogherie, pentru o prezentare de produse cosmetice, creme şi celebrul ulei de argan. Intrăm, suntem invitaţi să luăm loc pe canapelele de catifea şi suntem întrebaţi, conform obiceiului local, ce dorim să bem, cafea, celebrul ceai de mentă sau sucuri. Urmează prezentarea propriu-zisă, în timpul căreia suntem unşi cu diferite creme pe mâini, de sus până jos, ascultând recomandările de rigoare. Cumpărăm câteva cutioare frumos mirositoare pentru cei de acasă şi în lumina amiezii ne îndreptăm spre o altă atracţie a Fèsului – Palatul Regal.
Da, alt Palat Regal, căci în fiecare oraş mare din Maroc vei găsi un astfel de palat. Deşi nu-l putem vizita, ca peste tot în Maroc, admirăm poarta de intrare, o adevărată operă de artă. Faţada este formată din trei intrări, cu porţi sculptate în bronz auriu, înconjurate de mozaicuri de o rară frumuseţe. Face câteva poze şi ne pregătim să părăsim acest al doilea oraş imperial, amintindu-mi ce-mi spunea cineva: “Omul nu va putea niciodată să lămurească secretele acestui oraş, nu va putea pe deplin înţelege sau vedea totul în oraşul acesta plin de istorie şi făurit de timp”.
Dar autocarul ne aşteaptă să ne ducă mai departe spre cel de-al treilea oraş imperial – Mekrès, situat la 60 de km de Fès şi 140 km de Rabat.
În drum spre Meknès, străbatem o regiune agricolă binecunoscută pentru culturile sale de cereale, viţă de vie, citrice şi măsline. De altfel, în Meknès există un Institut Agricol, industria alimentară fiind bine dezvoltată. Vorbind de livezile de măslini pe lângă care trecem, îmi aduc aminte de pedeapsa pe care o primesc consumatorii de droguri, care sunt obligaţi, pe lângă pedeapsa privativă de libertate, să planteze o sută de măslini.
Meknès este fondat la sfârşitul secolului al XVII-lea (1672) de către sultanul Moulay Ismail, care îşi stabileşte reşedinţa aici. Numele de Meknès provine din numele tribului Meknassa, care se stabileşte aici în secolul X. Înflorirea oraşului i se datorează lui Moulay Ismail, contemporan cu Ludovic al XIV-lea, care construieşte 16 km de ziduri de apărare, 50 de palate şi 20 de porţi ale oraşului, dintre care cea mai frumoasă mi s-a părut Bab el Mansour, cu cele trei intrări sub formă de potcoavă, acoperită în întreagime cu ceramică şi mozaic verde, dominată de figuri arabice. Pentru a construi toate acestea, sultanul “a furat” marmură din ruinele vechiului oraş roman Volubilis (sec. III), aflat la 30 km de Meknès.
Luăm prânzul în centrul oraşului, pe o terasă şi apoi ne îndreptăm spre oraşul vechi, ce se află pe lista patrimoniului UNESCO, străbătând acelaşi labirint de străduţe de unde cu greu poţi ieşi fără ajutor. Paşii şi ghidul nostru ne poartă spre un fost grajd al sultanului Moulay Ismail, care putea adăposti 12.000 de cai, arabii fiind cunoscuţi ca mari iubitori de cai şi neînfricaţi călăreţi. Despre ei se spune că s-au dus în 999 la Papa Silvestru II, propunându-i să introducă în Europa matematica arabă. Şi de aici, trecând prin una din cele 20 de porţi, intrăm în vechiul cartier evreiesc, cu străzi înguste, mici prăvălii, firme uitate de vreme, dar fără evrei, căci aceştia au părăsit de mult cartierul.
Declinul oraşului începe cu moartea lui Moulay Ismail, după 55 de ani de domnie şi în special după devastatorul cutremur din 1755, după care capitala se mută iar la Fès.
Alex. BLANCK
În numărul viitor: “Marrakech – oraşul roşu”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare