Un stat mare şi puternic ce ocupă cea mai mare parte a Pensinsulei Arabia, primul exportator mondial de petrol din lume, posesorul celor mai mari zăcăminte de ţiţei şi gaze naturale, dar şi păstrătorul celor două moschei sfinte, la Mecca şi Medina, cele mai sfinte locuri ale Islamului. O ţară ce se dezvoltă într-un ritm alert, aceasta este Arabia Saudită, ţară cu o suprafaţă enormă de peste 2.149.690 km pătraţi (locul 13 în lume şi a treia după China, India din Asia) şi cu o populaţie de peste 30.770.000 locuitori (locul 41 în 2014). Un stat despre care noi, românii, nu ştim prea multe, poate şi pentru că doar aproximativ 400 de specialişti români lucrează aici – potrivit declaraţiilor premierului României, Victor Ponta – dintr-un total de peste 5 milioane expatriaţi (străini). Această ţară atât de întinsă are ca vecini Iordania, Irak, Kuweit, Golful Persic, Emiratele Arabe Unite, Oman, Yemen, Qatar, Bahrain şi Marea Roşie. Jumătate din ţară este un deşert cu temperaturi extrem de ridicate ce pot ajunge şi la 50 de grade C. Capitala este la Riadh, o metropolă cu peste 3 milioane de locuitori, aşezată în partea centrală a ţării, la poalele munţilor Tuwaiq, alte importante oraşe fiind Jeddah (peste 3 milioane de locuitori), principala poartă aeriană pentru pelerinii veniţi la locurile sfinte, Mecca (2 milioane locuitori), Medina (800.000) şi Taif (600.000). O ţară profund religioasă, islamul fiind religia de stat, cu 93,3% suniţi, 3,3% şiiţi, 3% fiind creştini.
Puţină istorie
În mileniul I î.Hr., diferite triburi arabe întemeiază mici regate care dispar aşa cum au apărut. Abia între 630 – 635 d.Hr., Mahomed întemeiatorul islamului – cel născut la Mecca şi care apoi a fost nevoit să se refugieze la Medina – uneşte întreaga pensinsulă arabă, iar cavalerii arabi răspândesc noua religie prin Africa până în Spania şi în Asia până în India. În sec. IX – X, după decăderea Califatului Abbasid, apar mici principate feudale ce vor ajunge din sec. XVI să fie sub suzeranitatea otomană, până la sfârşitul primului război mondial (1918). După 1740, Muhammad Ibn Abd al-Wahhab pune bazele unei secte islamice puritanice în Nejd şi îl câştigă de partea sa pe Muhammad Ibn Saud, fondatorul actualei dinastii conducătoare în Arabia Saudită. Ibn Saud şi fiul său cuceresc Nejd-ul şi unifică aproape întreaga peninsulă sub autoritatea dinastiei saudite, dar statul este înfrânt în 1818 de forţele britanice şi egiptene. În 1902, Abd al Aziz al II-lea Ibn Saud (1902 – 1953), emir de Nejd şi imam al wahhabiţilor, uneşte din nou cea mai mare parte a Peninsulei Arabia şi în 1932 îşi ia titlul de rege al Arabiei Saudite.
Un an mai târziu, pentru a contracara influenţa britanică atotputernică în zonă, regele concesionează exploatarea petrolului companiilor nord-americane, deşi exploatarea propriu-zisă a acestor zăcăminte, cele mai bogate din întreaga lume, va începe după 1945, când Arabia Saudită devine cel mai mare producător şi exportator de petrol din Orientul Mijlociu. Odată cu înfiinţarea Ligii Arabe în 1945, Arabia Saudită devine membru fondator al acesteia şi al OPEC (ţările exportatoare de petrol) în 1960, alături de Iran, Irak şi Venezuela.
În timpul războiului din Golf, 1990 – 1991, când Irakul a invadat Kuweitul, Arabia Saudită va face parte dintr-o coaliţie multinaţională ce va duce la înfrângerea Irakului.
Astăzi, Arabia Saudită este o monarhie absolută. Succesiunea la tron fiind ereditară, regele trebuie să fie un urmaş al lui Ibn Saud, ales de un consiliu al familiei regale. Arabia Saudită nu are un parlament, dar există un „Consiliu Consultativ” format din 150 de membri aleşi de către rege pe o perioadă de patru ani, consiliul având, aşa cum îi arată şi numele, un rol consultativ. Nu există partide politice sau sindicate şi obţinerea unei vize pentru a vizita Arabia Saudită este dificlă pentru non-musulmani. Interesant este şi faptul că după moartea fostului rege şi la urcarea pe tron a noului rege, fiecare salariat a primit echivalentul a două salarii, ceea ce dovedeşte grija statului pentru oamenii săi.
O călătorie cu peripeţii
Pentru că, din păcate, nu avem o legătură directă Bucureşti – Jeddah, alegem o rută prin Dubai şi iată-ne, după câteva zile în Dubai, pregătindu-ne să plecăm spre Arabia Saudită. Zborul nostru este planificat pentru ora 00:30 şi prevăzători ajungem la aeroport cu trei ori mai devreme. Aşteptăm să se deschidă oficiul companiei „Fly Dubai”, iar când acesta se deschide ne prezentăm cu paşapoartele şi biletele de avion. Dar aici, surpriză! Funcţionarul ne spune pe un ton politicos că nu putem pleca cu această cursă din miez de noapte, pentru că aceasta este rezervată doar pelerinilor ce merg la Mecca, aşa cum sunt toate zborurile de noapte. „Şi noi?” – am întrebat descumpănit. „Mâine” – a venit prompt răspunsul. Parlamentările şi telefoanele în ţară sunt inutile. Agenţia din România a greşit, pentru că trebuia să ştie că acest zbor este doar pentru pelerini. Următorul avion, a doua zi la prânz. Aşadar ne luăm bagajele, taxiul şi înapoi în Dubai, la hotelul pe care abia îl părăsisem, spre marea surprindere a personalului.
Un zbor alături de pelerini
După o noapte petrecută în hotel, ne îndreptăm din nou spre aeroportul internaţional, unde de data aceasta totul decurge bine. Şi iată-ne în avion, o pată de culoare în mijlocul unei mări de culoare albă (îmbrăcămintea pelerinilor bărbaţi, formată din două bucăţi de pânză albă fără cusături sau noduri, puse una în jurul taliei, cealaltă peste umăr, acoperind o parte din bust, sandale în picioare şi raşi în cap). Femeile, îmbrăcate în negru, poartă obligatoriu o „abaya”, acea rochie lungă până la pământ, au faţa acoperită cu un voal negru subţire, unele chiar şi peste ochi, părul acoperit cu o basma neagră, mănuşi negre subţiri şi sandale.
Suntem doar câţiva europeni îmbrăcaţi diferit de ceilalţi. Chiar şi soţia mea poartă o abaya, dar nu neagră, ci albastră, pentru că această ţinută este obligatorie la sosirea în Arabia Saudită. Privesc la vecinul din stânga mea, îmbrăcat în ţinuta tradiţională, cu o barbă albă şi un chip ridat ce-i trădează vârsta. Nu pare un om bogat şi mă gândesc că a strâns bani o viaţă întreagă pentru acest pelerinaj în oraşul sfânt Mecca. Nu vorbeşte nicio limbă străină, dar „limbajul mâinilor” este internaţional, aşa cum este şi cuvântul Pakistan, aşa că înţeleg de unde vine vecinul meu, ca majoritatea celor care se află în avion acum. În timpul zborului observ că unii dintre ei, care nu purtaseră îmbrăcămintea tradiţională înainte, se schimbă, punând pe ei cele două bucăţi de pânză albă tradiţională, pentru că intrarea în „starea de sacralitate” cere, printre altele, acest lucru, înainte de a ajunge la Mecca.
După un zbor liniştit şi plăcut aterizăm pe aeroportul din Jeddah, principala poartă aeriană pentru pelerini. Aici ne despărţim şi de tovarăşul de călătorie, deoarece pelerinii au nu numai o viză specială ce atestă apartenenţa lor la religia islamică, dar şi puncte de control speciale, spre deosebire de noi, care ne aşezăm la o coadă luuuungă, pentru verificarea paşapoartelor, dar şi pentru fotografiere şi amprentare, reguli obligatorii la sosirea în Arabia Saudită. Oftăm şi ne aşezăm la coadă, socotind că vom petrece câteva ore bune până ne va veni şi nouă rândul. Din fericire, norocul ne surâde, căci un oficial al aeroportului, văzând că, spre deosebire de cei din faţa noastră, nu am venit în căutarea unui loc de muncă în Arabia Saudită, ne ajută să ajungem mai repede în faţa unui oficial al serviciului paşapoarte, care ne amprentează şi ne fotografiază, apoi trecem în sala unde bagajele noastre fusesertă date jos de pe banda transportoare. Cu această ultimă operaţiune, care uneori este plină de suspans, pentru că bagajul se mai poate rătăci, ieşim în aerul cald, dar nu sufocant, de aprilie şi… bun venit în Arabia Saudită!
Un automobil cu un şofer ce încearcă să vorbescă limba engleza ne duce pe o autostradă cu patru benzi (două pe sens), având undeva în stânga noastră Marea Roşie. Şoferul conduce cu o viteză constantă, de maxim 120 km/h, viteza maximă admisă pe autostradă, întrucât radarele sunt frecvente, iar amenzile usturătoare. Semnele de circulaţie sunt mai rare decât în Europa, în general în limba arabă şi engleză, iar o mare parte din drumul străbătut este mărginit de stâlpi înalţi ce luminează autostrada şi pe timpul nopţii. Pe drum, şoferul opreşte la o staţie de benzină pentru a alimenta (rareori vei găsi aici o maşină care să meargă cu motorină) şi spre marea mea surprindere, observ că pentru un plin de circa 60 de litri a plătit echivalentul a 25 de lei. Deh, ne aflăm în patria celor mai mari zăcăminte de petrol!
Alex. BLANCK
Redacția Oglinda încurajează un schimb de idei liber și deschis. Cu toate acestea, vă rugăm să evitați limbajul vulgar, atacurile la persoană, amenințările sau incitările la violență. Orice mesaj care conține injurii, amenințări sau discurs de ură bazat pe rasă, etnie, religie, orientare sexuală sau alte caracteristici personale va fi șters. Mulțumim pentru înțelegere!