CĂLĂTOR PRIN LUME. Thailanda – ţara oamenilor liberi (3)

După ce în articolul anterior am luat pulsul capitalei şi pe timp de noapte, astăzi ieşim din Bangkok şi mergem la „ţară”, nu departe de capitală, pentru lua parte la un spectacol unic, pe care ni-l oferă…

Piaţa Plutitoare – Damnoen Saduak

Autocarul ne poartă la 109 km distanţă de capitală, pentru a vedea o piaţă originală unde negoţul se face din bărci. Ajunşi la destinaţie, ne îndreptăm spre un ponton de unde ne îmbarcăm câte doi în bărci conduse de localnici cu ajutorul unor prăjini asemănătoare celor ale gondolierilor veneţieni, pentru a porni călătoria pe canalele aglomerate. Ne strecurăm încet şi cu greu printre bărcile din care localnicele îţi oferă cam tot ceea ce poţi găsi într-o piaţă obişnuită: fructe şi legume proaspete, produse alimentare, îmbrăcăminte şi încălţăminte, obiecte de artizanat, pălării de paie sau băuturi răcoritoare. 

Când doreşti să cumperi ceva, te apropii de barca respectivă şi aşa, dintr-o barcă în cealaltă, începi să-ţi negociezi preţul, care ajunge, de obicei, la jumătate faţă de cel cerut iniţial. Canalele sunt destul de înguste, în jur de 5-6 bărcuţe având loc să alunecă una lângă alta. Canalul pe care mergem noi, de formă circulară, are în mijloc o piaţă în care se vinde, în general, îmbrăcăminte şi încălţăminte sau obiecte voluminoase, mai dificil de transbordat, iar pe margine sunt înşirate sute de mici buticuri, unde eşti servit de femei ce stau ore în şir cu picioarele în apa ce ajunge până în buza prăvăliei. O imagine care te face să realizezi cât de grea este viaţa în zonele rurale din Thailanda. După aproape o oră, barca acostează la acelaşi ponton şi încă impresionaţi de cele văzute, cu mici cumpărături, ne înapoiem la autocar pentru a pleca mai departe spre…

Creşa-azil a tigrilor

Da, aţi citi bine! Există aici o adevărată creşă-azil sau refugiu destinat tigrilor, mai mici sau mai mari. Ideea a fost pusă în practică în 1999, după ce a fost adus aici un pui de tigru bolnav. De atunci,

Spre amuzamentul nostru, la un moment dat, sătui de atâta lapte, tigrişorii refuză să mai sugă, iar îngrijitorii trebuie să-i maseze pentru ca „mămicile de ocazie” să-i poată alimenta din nou. Zăbovim mai mult aici, căci iubitoarele de animale se despart greu de aceste feline. Aflăm că se doreşte construirea unei insule a tigrilor, o zonă întinsă pe cinci hectare, unde aceştia să trăiască în libertate. Văzând cât de mare e dragostea thailandezilor pentru animale, sunt convins că acest lucru nu va rămâne doar un deziderat, iar această specie aflată pe cale de dispariţie va fi ajutată să supravieţuiască. 

De aici, plecăm mai departe spre oraşul Kanchanaburi, în apropierea căruia se află un pod construit în timpul celui de-al doilea război mondial de prizonieri de război britanici, australieni, dar şi de altă naţionalitate. Este vorba despre podul care a dat numele unui film celebru ce câştiga premiul Oscar în 1957: “Podul de pe râul Kuai”.

Luăm masa de prânz pe malul râului şi privindu-l, ne vine greu să ne imaginăm sălbăticia cu care au fost trataţi aceşti pizo-nieri de către militarii japonezi, care au dorit să construiască o linie ferată prin junglă între Thailanda şi Birmania (astăzi Myan-mar), cu trecere peste acest râu. Cunoscută drept „calea ferară a morţii”, construcţia acesteia şi a podului a însemnat moartea a 12.000 de prizonieri şi a 10.000 de muncitori asiatici, răpuşi de malnutriţie, malarie, holeră sau dizenterie. Cimitirul în care îşi duc somnul de veci o parte din aceştia, aflat nu departe de acest pod, ne arată felul în care britancii îşi cinstesc eroii. O echipă specială de grădinari londonezi se ocupă de cimitir, care arată impecabil, cu gazonul tuns perie şi morminte strălucind de curăţenie. Mai facem o scurtă vizită şi la muzeul din apropiere, unde sunt prezentate aspecte ale vieţii de chin pe care au avut-o aceşti eroi, apoi ne înapoiem la Bangkok. Ajungem pe înserat, prin acelaşi trafic infernal şi după un duş şi o scurtă odihnă, simţim că a venit momentul să mâncăm ceva. O ploaie cum rar am mai văzut, efectiv o perdea deasă de apă, ne împiedică să părăsim hotelul, dar se opreşte, din fericire, la fel de brusc cum a început.

Ayutthaia – comoara Thailandei

O vizită în Thailanda nu poate să nu includă şi vizitarea vechii capitale a Siamului (astăzi Thailanda) – Ayutthaia. Şi cum călătorului îi stă bine cu drumul, plecăm din nou pe şosele cu două benzi pe sens ce şerpuiesc printre orezării şi terenuri unde sarea se obţine din apa mării prin evaporare, sacii cu sare aflaţi pe marginea şoselei fiind dovada acestui mic comerţ. Este demnă de remarcat munca grea a fermierilor ce lucrează în aceste orezării cu mijloace mai puţin moderne. 

Curând ajungem la Ayutthaia, un vast sit arheologic, parte a patrimoniului mondial UNESCO, care a fost timp de peste 400 de ani (1350 – 1767) capitala unui mare imperiu ce domina Asia de sud-est. La început avanpost militar şi comercial al kmerilor, a fost numit Ayutthaia după numele unui regat mitic din poemul epic Ramakien. Se dezvoltă rapid, ajungând la sfârşitul sec. XVII să aibă un milion de locuitori, 1700 de temple, 30.000 de preoţi şi 4000 de statui închinate lui Buddha, în aur sau aurite. Aproape tot din ceea ce s-a construit sub domnia a 33 de regi a fost distrus de birmanezi, iar populaţia a fost ucisă sau dusă în robie în Birmania. Păşim cu sfială printre rămăşiţele vechilor temple (peste 50), cu arhitectura lor specifică, cu turle înălţându-se spre cer ce par împletite, trecem pe lângă nişte turnuri înalte, cu desene geometrice, numite „stupa”, unde se depozita cenuşa călugărilor ce erau incineraţi. Până şi copacii sunt deosebiţi, având rădăcinile ieşite la suprafaţă. Într-o astfel încrengătură ciudată, suntem şocaţi să vedem capul perfect conservat al unui Buddha. Părăsim vechea  capitală a Siamului şi trecând prin oraşul modern ajungem într-un loc numai bun pentru…

O scurtă călătorie cu elefanţii

Nu departe de acest sit arheologic se află o fermă de elefanţi ce oferă turiştilor posibilitatea de a călători pe spinarea acestor masive pachiderme. Dacă ai trăit experienţa plimbării pe o cămilă, ştii că nici urcarea pe spatele elefanţilor nu este o ocazie de ratat, astfel că ne suim într-un fel de foişor pentru a ne putea urca apoi câte doi într-un fel de şa montata pe spinarea elefantului. De sub o umbrelă ce ne apără de soare, avându-l în faţă pe conducătorul animalului, care stă sprijinit cu picioarele pe urechile acestuia, începem aventura privind lumea de la înălţime. Înaintăm încet, bălăngănindu-ne în ritmul pachidermului timp de 20 de minute, după care plimbarea ia sfârşit. Ne luăm pozele făcute  contra a 150 de bahti (5 euro), ne bucurăm ca nişte copii şi plecăm mai departe spre…

Palatul Bang Pa In – vechea reşedinţă de vară a regilor Thailandei

În dRum spre palat suntem surprinşi ca în acest peisaj plin de temple budiste să zărim o catedrală catolică, lucru complet neobişnuit în Thailanda. Ghidul ne spune că este vorba despre Catedra Sf. Joseph (Iosif), construită în sec. XVII de către comercianţii occidentali ce trăiau în afara oraşului Ayutthaia, cu care localnicii făceau comerţ. Catedrala, reconstruită în sec. XIX este folosită şi astăzi. 

Ideea unui palat de vară în care regele să se retragă a apărut în timpului domniei regelui Narai (1656 – 1688), care dorea să-şi primească aici emisarii străini. Palatul va fi abandonat după căderea capitalei Ayutthaia în 1767 şi va fi reconstruit şi înfrumuseţat începând cu a doua jumătate a sec. XIX. Ajunşi la poarta palatului, după un sever control de securitate, suntem invitaţi să ne îmbarcăm câte patru în nişte maşinuţe asemănătoare cu cele ce transportă jucătorii pe terenurile de golf. După câteva sute de metri, apare în faţa noastră un parc de o rară fumuseţe, cu o cromatică ce te lasă fără grai, cu peluze de iarbă proaspăt tăiată, de un verde ireal, cu clădiri ce se oglindesc în apa lacului ce le înconjoară. Între ele se remarcă pavilionul Phra Thinang Aisawan Thippa-at, ce pare că pluteşte. Definit de mulţi ca „aşezământul divin al eliberării personale”, pavilionul reprezintă şi un simbol al arhitecturii thailandeze. Din loc în loc, pe verdele crud al gazonului se văd diferite figuri de animale, în special familii de elefanţi (simbolul Thailandei) ce sunt obţinute prin modelarea unor arbuşti ornamentali. Impresionant şi încântător deopotrivă talentul cu care sunt realizate! Şi asta nu e tot, căci o altă minunăţie urmează să ne ia ochii: Palatul Peking. 

Acesta este o copie a unui pavilion de la curtea imperială de la Beijing, prezentată regelui thailandez Chulalongkoru, mare iubitor de frumos, de către comercianţii chinezi în 1989. Interiorul fascinant al palatului, atât de bine reprodus, te transportă în vechea Chină. Pe fondul muzical discret ce-ţi însoţeşte paşii, te aştepţi ca din clipă în clipă un chinez să apară, să se încline în faţa ta şi să te îmbie cu o ceaşcă de ceai. Roşul aprins al pereţilor, inscripţiile aurii chinezeşti, negrul podelei de lemn, celebrele porţelanuri Ming şi obiectele din jad formează o unitate cromatică ce încântă privirea şi ne fac să zăbovim aici îndelung. 

Dar timpul, acest „duşman” al turistului, ne împinge de la spate spre maşinuţele noastre, către un monument, memorial din marmură albă ridicat în cinstea reginei Sunandakumariratha, cea care în 1180 a murit înecată întrucât celor prezenţi li s-a interzis să o atingă pentru a o salva. Ne mai plimbăm puţin prin minunatul parc, predăm maşinuţele şi ne întoarcem la Bangkok pe râul Khao Phraya, prilej să vedem şi alte temple ce măginesc râul, precum şi un mic sat unde casele sunt construite pe piloni. Odată ajunşi la hotel, după o zi încântătoare, ne pregătim bagajele, căci mâine vom părăsi Bangkokul şi vom zbura spre insula Phuket – perla Thailandei. 

Alex. BLANCK