Agrigento şi Valea Templelor
Astăzi vom părăsi Palermo pentru o excursie de o zi la Agrigento şi în Valea Templelor.
Cineva a spus în timpurile vechi:„dacă vrei să vezi Grecia, mergi în Sicilia”. Afirmaţia este exagerată, dar conţine un sâmbure de adevăr, căci aici şi în special în Valea Templelor de lângă Agrigento, poţi simţi fiorul Atenei, Efesului sau Olimpiei, plimbându-te pe lângă rămăşiţele acestor minunate temple dorice. Acest sit arheologic se află pe locul în care coloniştii dorici din Gela au fondat, în 581 î.Hr., metropola grecească Akragas, pe care poetul grec Pindar o numea „cel mai frumos oraş al muritorilor” şi care şi-a atins apogeul în sec. V î.Hr., după ce i-au învins pe cartaginezi la Imera în 480 î.Hr. Oraşul devine foarte bogat, dens populat, însă această perioadă fastă se termină brusc în 406 î.Hr., când Akragas este zdrobită de cartaginezi. Oraşul îşi revine, în special în epoca bizantină, când devine Agrigentum, ca apoi arabii să mute – probabil din motive strategice – populaţia oraşului, numit acum Gergent, pe locul în care se află şi astăzi. În timpurile prospere din Evul Mediu se numeşte Girgenti, dar vechea splendoare nu şi-a mai recăpătat-o niciodată. Vechile morminte aflate la poalele noii aşezări, majoritatea din sec. V î.Hr., au fost parţial distruse de cutremure (foarte dese în această zonă) sau vandalizate. Zona este împărţită în două: cea de est şi cea de vest, prima fiind împânzită cu cele mai vechi temple.
Suntem la 120 metri deasupra nivelului mării, iar în punctul cel mai înalt tronează solitar Templul lui Juno Lacinia, construit în sec. V î.Hr. şi care iniţial avea 6 coloane în faţă şi 13 de fiecare parte, dintre care au suprevieţuit numai 25, pereţii sanctuarului purtând încă urmele focului dat de cartaginezi în 406 î.Hr. Nu departe de acesta se află cel mai bine conservat dintre templele antice – Templul Concordiei, singurul care nu a fost vandalizat datorită faptului că a fost transformat în biserică creştină în sec. VI. Frumuseţea sa l-a determinat pe Ferdinand Gregorovius să scrie: „Dacă s-ar avea doar Templul Concordiei şi Catedrala din Monreale, tot ar fi întotdeauna o ţară minunată”. Templul, puţin mai mare decât Juno Lacinia, are 6 coloane în faţă şi 13 laterale, sanctuarul având coloane atât în faţă, cât şi în spate. Ne oprim puţin în faţa Templului Hercule, cu 8 coloane, cel mai vechi, construit la sfârşitul sec. VI î.Hr., apoi ajugem în faţa Templului lui Zeus Olimpianul, rămas neterminat, a cărui construcţie a fost întreruptă în 406 î.Hr. de invazia cartaginezilor. Dacă ar fi fost terminat, acesta ar fi fost cel mai mare templu din Grecia sau Roma Antică. Are o construcţie atipică, având în loc de coloane un zid cu semicoloane ridicate la intervale regulate; probabil că aici existau nişte statui uriaşe. Cu părere de rău că nu înţelegem prea mult din rămăşiţele împrăştiate peste tot (norocul cu ghidul nostru), admirăm ceea ce a mai rămas din Templul lui Castor şi Pollux, care are deasupra celor 4 coloane rămase un bloc de piatră din vechea intrare ce îmi aminteşte de forma calului troian. Şi gata! Suficiente vestigii! Înapoi în contemporaneitate.
Agrigento este cunoscut şi pentru faptul că este oraşul lui Luigi Pirandello (1867 – 1936). Din păcate ajungem prea târziu la casa memorială, aşezată într-o zonă foarte frumoasă şi liniştită şi nu o mai putem vizita, dar admirăm grădina ce o înconjoară, apoi ne înapoiem la Palermo.
Monreale şi minunata sa catedrală
Dumnezeu m-a ajutat să văd multe lucruri frumoase în cele peste 50 de ţări pe care le-am vizitat, dar una dintre cele mai frumoase imagini ce mi-au rămas pe retină şi în suflet este lăsată de ceea ce am văzut în catedrala din Monreale, în care am zăbovit multe minute mut de uimire. Situată la periferia oraşului Palermo, aceasta este considerată o magnifică creaţie artistică, „un monument închinat artei arabe, normande şi bizantine, o capodoperă arhitecturală, cea mai de preţ comoară a Siciliei şi mozaicurile ei în special” (Tim Jepson – „Italia”). A fost ridicată la cerinţa lui William al II-lea cel Bun în jurul anului 1172 şi terminată în 1189, împreună cu mănăstirea din apropiere şi cu un palat regal care astăzi nu mai există. Lăsăm autocarul undeva mai jos de catedrală şi urcăm o pantă lină, în serpentine, către grădina catedralei, plină de flori multicolore. Admirăm faţada, o combinaţie de motive normande, arabe şi bizantine, a cărei frumuseţe nu ne surprinde ştiind că William al II-lea Normandul a angajat arhitecţi şi decoratori francezi, islamici şi bizantini. Intrarea în catedrală se face prin două portaluri cu uşi având sculpturi în bronz.
Cele două uşi ale portalului din faţă sunt opera lui Bonanno Pisano (1186) şi prezintă în 42 de panouri mici, asemănătoare cu cele ale Baptistierului din Florenţa (Andrea Pisano, 1328 – 1336), scene din Vechiul şi Noul Testament, de la „Crearea lui Adam” până la „Iisus binecuvântând lumea”. Uşile portalului de nord au doar 28 de panouri şi sunt opera lui Barisano din Trani (1186 – 1190). Păşind în interior, nu ştim ce să admirăm mai întâi: expresivitatea figurilor sau coloritul excepţional al mozaicurilor. Catedrala are forma unui bazilici cu trei nave, cea din mijloc fiind mai mare şi mai înaltă decât celelalte două, navele fiind separate prin 18 coloane ce susţin tavanul din lemn bogat ornamentat, având grinzi aurii şi frumos sculptate cu motive arabe.
Totul este acoperit cu marmură viu colorată, foiţă de aur sau mozaicuri strălucitoare ce scânteiază în lumina soarelui ce pătrunde prin ferestre, mozaicuri ce acoperă aproximativ 10.000 de metri pătraţi, acest uluitor tablou fiind fără egal în Europa. Mozaicurile au fost concepute conform cu religia ortodoxă bizantină, fiecare scenă biblică având un anumit loc, potrivit cu semnificaţia sa teologică. Sunt descrise atât fapte din Vechiul şi Noul Testament, cât şi faptele apostolilor. Ridic privirea spre peretele din spate şi în punctul cel mai înalt se află portretul lui Iisus Atotputernicul şi sub el Fecioara Maria cu Pruncul, între doi arhangheli şi apostoli, toate într-un semicerc, având pe pereţii laterali pe Sfinţii Petru şi Pavel şi povestiri din vieţile lor. Pe pereţii laterali sunt mozaicurile reprezentând povestiri din Vechiul Testament: Crearea cerului şi pământului, Lupta lui Iacob cu îngerul, Dumnezeu dojenindu-i pe Adam şi Eva, Izgonirea din Rai. Uluitoare şi greu de exprimat în cuvinte întreagă această lucrare. Specialiştii nu s-au putut pune de acord asupra perioadei în care mozaicurile au fost terminate, unii dând sfârşitul anului 1100 şi ca fiind opera artiştilor bizantini, alţii dau a doua jumătate a sec. XIII, operă a meşterilor veneţieni, în timp ce alţii susţin că au fost concepute de bizantini şi continuate de veneţieni. Acest aspect este mai puţin relevant acum, important este ceea ce vedem.
Aş putea sta o zi întreagă să le privesc, dar cu multă greutate mă hotărăsc să ies şi „să dau ochii” cu o altă frumuseţe: Grădina Mănăstirii Benedictine, care şi-a păstrat în mare parte aspectul original. Cu o suprafaţă de 47 de metri lungime, străjuită de 228 de coloane cu arcuri maure şi diferite sculpturi arabe, seamănă cu o curte interioară hispano-arabă. Mintea şi inima sunt prea pline de cele văzute pentru a mai încăpea ceva astăzi, aşa că revenim mai bogaţi sufleteşte la hotelul nostru din Palermo.
Mafia
Dacă le spui prietenilor că ai fost în Sicilia, cu siguranţă că una dintre întrebările lor va fi „cum este cu Mafia”? Este greu de explicat acest fenomen dacă ai petrecut doar câteva zile în Sicilia. Oamenii nu discută despre aşa ceva şi nici noi nu întrebăm, deşi ştim că această organizaţie există şi că a apărut pe fondul sărăciei şi al nevoii de protecţie.
Citesc într-o carte despre Sicilia că acest cuvânt, „mafia”, a apărut prin anii 1860, în limba italiană, fiind folosit de consulul britanic din Sicilia. Dar atât cuvântul, cât şi organizaţia, au rădăcini mult mai vechi. Cuvântul „mafia” provine – spun lingviştii – din cuvântul arab „mu’afah”, care are mai multe sensuri: protecţie, dibăcie, frumuseţe, abilitate sau siguranţă. Organizaţia a apărut pe la începutul sec. XII, când au fost create nişte societăţi secrete ce se opuneau Sfântului Imperiu Roman; mai există o teorie, care îi dă drept fondatori pe aşa-numiţii gabellotti, cei ce erau intermediari între ţărani şi latifundiari în colectarea taxelor şi care, odată îmbogăţiţi, au început să-i intimideze pe cei cu venituri reduse şi să intermedieze pentru cei bogaţi. Teorii sunt mai multe, dar în privinţa unui lucru toată lumea e de acord şi anume că prăpastia dintre sicilieni şi autorităţi şi succesiunea de străini exploatatori au dus la apariţia mafiei, care încet – încet a devenit „arbitru” în insulă, pe fondul lipsei de justiţie, prin aşa-numiţii „amicii” sau „uomini d’onore”. Despre ei, scriitorul britanic Patrick Brydone scria în 1771: „Aceştia sunt cei mai respectaţi în insulă şi au cele mai înalte şi mai romantice noţiuni despre codul onoarei”.
Statul italian a încercat să pună capăt activităţilor mafiote. În 1920, conducătorul fascist al Italiei, Benito Mussolini, a reuşit să aresteze majoritatea capilor organizaţiei, însă eforturile sale şi ale şefului poliţiei, Cesare Mori, au fost zădărnicite de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, când americanii, pregătind debarcarea în Sicilia din 1943, s-au folosit de sprijinul logistic şi informativ al mafiei, intermediari fiind mafioţii americani. După cel de-al doilea război mondial, mafia a ajuns în cele mai înalte sfere ale politicului şi administraţiei italiene, întinderea fiind atât de mare încât italienii au numit-o „la piovra” (caracatiţa).
Nu putem avea certitudinea că în drumurile noastre prin Sicilia am întâlnit astfel de personaje, pentru că nu scrie pe nimeni mafiot, dar o întâmplare petrecută într-o seară în grădina parfumată a hotelului din mica localitate Pozzallo, de unde a doua zi trebuia să plecăm spre Malta, m-a făcut să cred că ne-am aflat în apropierea unor familii mafiote.
Înainte de masa de seară, ni s-a adus la cunoştinţă că o parte a grădinii este rezervată unor persoane deosebite, lucru pe care l-am observat şi noi după aceea, privind felul în care fusese decorată şi pregătită. Aveam să aflăm mai târziu că era o petrecere ocazionată de un botez. În jurul orei 19.00, un şir de maşini lungi şi negre s-a oprit în faţa hotelului; din ele au coborât pe rând câţiva bărbaţi îmbrăcaţi impecabil, în negru, aparţinând a trei generaţii, femei îmbrăcate sobru şi într-un coş un copilaş. Fiecare dintre cei aflaţi în jurul mesei a aşteptat în dreptul scaunului până când cel ce părea mai în vârstă s-a aşezat, pentru ca mai apoi să ia loc. Atmosfera era rece, înţepenită şi până şi noi, veseli şi exuberanţi până atunci, păream să fi înţepenit. Au mâncat în linişte, iar când noi, românii, am început să dansăm, ne-au privit cu interes, dar nu ni s-au alăturat. Ei bine, aşa ne-am gândit noi că trebuie să arate o familie de mafioţi.
Nici nu ştiu când a trecut săptămâna petrecută în Sicilia şi mintea, retina şi sufletul îmi sunt pline de cele văzute aici, în patria siturilor arheologice, a vulcanilor, a plajelor şi a minunatelor mozaicuri. Revenim la „casa noastră pe roţi” – autocarul şi pornim spre Bari, de unde un feribot ne va duce printre stâncile monştrilor Scylla şi Caribda, în strâmtoarea Messina şi de aici spre Insula Corfu din Grecia.
Mulţumim, Sicilia, pentru tot ceea ce ne-ai oferit în aceste zile însorite.
Alex. BLANCK
