Opera Garnier
Este socotită cel mai mare teatru liric din lume, fiind construit între 1862 – 1875 de către Charles Garnier (1825 – 1898) la comanda lui Napoleon al III-lea (cel care obişnuia să-şi trimită emisarii în România, pe Valea Oltului, pentru a-i aduce apa minerală vindecătoare de la Căciulata şi Călimăneşti, despre care se dusese vestea în toată Europa). Faţada sa este decorată cu marmură de diferite culori, predominând albul, în contrast cu celelalte ornamente din bronz auriu. O scară largă duce spre intrarea sub formă de arcade. Pe odihna de la intrare sunt stâlpi în faţa cărora stau grupuri de statui în marmură, între care se remarcă sculptura „Dansul”. Interiorul magnific îţi taie respiraţia. Cele cinci nivele pot primi 2200 de spectatori, aşezaţi pe scaunele din catifea roşie cu motive aurii. Scena, de 52 de metri lăţime, adâncă de 37 de metri şi înaltă de 66 de metri, poate primi peste 450 de actori. Înconjurând vasta clădire, undeva în stânga, pe o latură a Operei, se află un bust al celui ce a construit-o – Charles Garnier.
Puţin mai în spate, trecând pe lângă Operă, găsim un renumit centru comercial, Galeriile Lafayette sau Printemps, ambele situate în cartierul marilor magazine. De aici ne întoarcem în Piaţa Operei, ne odihnim pe treptele de la intrare, pentru ca mai apoi să ne îndreptăm spre columna lui Napoleon, celebrul Hotel Ritz şi spre cele mai mari magazine de bijuterii din Place Véndome.
Părăsim Piaţa Operei şi în dreapta se deschide un bulevard ce poate fi considerat ca făcând parte din cel mai bogat colţ al Parisului – Rue de la Paix (Bulevardul Păcii). Bulevardul mărginit de cele mai mari magazine de bijuterii duce spre Piaţa Véndome. Vitrinele expun bijuterii din aur cu pietre preţioase, o adevărată revărsare de diamante, smaralde sau rubine şi nu există o firmă celebră care să nu fie prezentă aici ori în Piaţa Véndome, ale căror preţuri afişate conţin multe zerouri. Ne oprim să admirăm câteva din exponatele din vitrină, atent supravegheaţi de bodyguarzii elegant îmbrăcaţi şi încet, încet ajungem într-o piaţă octogonală cu arhitectură tipic pariziană, cu clădiri ce au la ferestre nelipsitele obloane, iar la parter magazinele cu bijuterii ale celor mai mari case din domeniu. Am ajuns în inima luxului parzian…
Place Véndome
În mijlocul acestei pieţe poate fi admirată o columnă ce poate părea familiară celor care au ajuns la Roma şi au văzut Columna lui Traian, întrucât cele două seamănă foarte mult. Columna Véndome a fost construită între 1806 – 1810 pentru a comemora strălucita victorie a lui Napoleon în bătălia de la Austerlitz, în Moravia (Republica Cehă astăzi) şi în care Napoleon, cu doar 68.000 de oameni, a învins armata ruso-austriacă cu mult mai mult numeroasă.
Columna, înaltă de 44 metri, prezintă în formă spiralată basoreliefuri cu scene din această bătălie, basoreliefurile fiind făcute din bronzul celor 1200 de tunuri capturate de armata franceză. În vârful columnei îl vedem pe Napoleon în chip de împărat roman. Piaţa, în întregime un vast complex arhitectural din timpurile lui Ludovic al XIV-lea, găzduieşte la nr. 15 unul dintre cele mai frumoase hoteluri din lume – Hotelul Ritz, unde un apartament poate costa pentru o singură noapte cu mult peste 10.000 de euro, iar la nr. 12 se află casa unde a murit în 1849 marele compozitor şi pianist polonez Chopin. După ce ne bucurăm o vreme de tot ceea ce vedem în jurul nostru, ne întoarcem prin Rue de la Paix pe Bulevardul Operei, la capătul căruia, într-o piaţetă, se află sediul celebrei companii de teatru Comedia Franceză. Traversând una dintre cele mai importante artere comerciale pariziene, Rue de Rivoli, ajungem la…
Muzeul Luvru
Am avut fericita ocazie ca de-a lungul anilor să pot vedea câteva din marile muzee şi galerii de artă din lume: Ermitaj, Prado, Muzeul Britanic, Vaticanul, Galeriile Tretiakov sau Muzeul Naţional din Amsterdam şi mi-ar fi greu, nefiind specialist, ci doar amator de frumos, să fac o ierarhizare a acestora, dar categoric, pentru oamenii obişnuiţi, Luvrul este cel mai cunoscut.
Iniţial o fortăreaţă ridicată de Filip August în 1190, înainte ca acesta să plece în cea de-a treia cruciadă, aceasta a fost construită cu scopul de a apăra Parisul de incursiunile Saxonilor, ca mai apoi să devină reşedinţă regală în sec. XIV, când Carol al V-lea cel Înţelept decide să se mute aici şi construieşte într-unul din turnurile fortăreţei o bibliotecă. În 1546, Francisc I demolează fosta fortăreaţă şi ridică un palat în care adună o colecţie de tablouri pe care le adusese din Italia. La moartea sa, proiectul său de a colecţiona opere de artă şi de a dezvolta palatul este continuat de Henric al II-lea, iar Caterina de Medici ordonă construirea unui nou palat – Tuileries, care să fie legat de Luvru. Palatul continuă să se extindă sub Henric al IV-lea, iar în timpul domniei lui Ludovic al XIII-lea, colecţia de tablouri creşte la peste 200. Din păcate, Ludovic al XIV-lea îşi mută reşedinţa la Versailles, iar palatul îşi pierde din frumuseţe, rămâne fără acoperiş, este complet neglijat şi gata de a fi demolat. Ludovic al XIV-lea, Regele Soare, continuă însă opera de colecţionare a tablourilor, care ajunge în timpul domniei sale la peste 2500, cu pânze semnate de artişti celebri ai timpului ca Raphael, Tizian, Rubens sau Leonardo. În 1793 este inaugurat aici Muzeul Central de Arte, în care Napoleon adună comori din întreaga Europă ce vor trebui înapoiate ţărilor respective după înfrângerea sa de la Waterloo.
Colecţiile se lărgesc cu fiecare nouă generaţie. În 1981, preşedintele Franţei, Fraçois Mitterrand, lansează proiectul „Marele Luvru” prin care dorea să redea acestuia funcţia sa iniţială de muzeu. Eliberează o aripă ce fusese ocupată de Ministerul de Finanţe, ca apoi să ordone construirea de noi spaţii de expunere în cea mai mare curte interioară – Curtea Napoleoniană. Tot aici, arhitectul de origine chineză Ming Pei construieşte în 1989 controversata sa piramidă înaltă de 20 de metri şi având 793 de faţete din sticlă, piramidă ce este flancată de alte două mai mici, constituind chiar intrarea principală în muzeu. Finalul transformărilor are loc în 1993, la 200 de ani după ce Luvrul a fost deshis publicului, prin inaugurarea aripii Richelieu. Toate aceste transformări au făcut posibilă găzduirea în muzeu a peste 300.000 de exponate.
Din Curtea Napoleoniană, vedem în dreapta Arcul de Triumf Carusel, construit între 1806 – 1808 în stilul arcului lui Septimiu Sever din Roma, care trebuia să glorifice victoriile lui Napoleon. Construit din marmură roşie şi albă, cu trei arce cu basolreliefuri, are deasupra un car triumfal cu patru cai condus de Zeiţa Păcii, flancată de două statui reprezentând Victoria. Interesant este că, iniţial, aceşti cai au fost furaţi de Napoleon din Bazilica San Marco din Veneţia şi înapoiaţi după 1815. Văd în stânga mea celebra piramidă din sticlă şi coada de la intrare, asemănătoare unui şarpe uriaş. Din loc în loc sunt plăcuţe care îţi indică timpul pe care îl mai ai până la intrarea în muzeu şi nu poţi să nu te îngrozeşti când vezi că ai de aşteptat trei ore. Te aşezi în rândul care şerpuieşte încet, însă vremea plăcută şi discuţiile cu cei din jur fac timpul să treacă mai uşor şi într-un final răbdarea îşi este răsplătită când ajungi în interiorul mult discutatei piramide.
Cobori câteva trepte, cumperi un bilet şi… acum e acum. Cum te descurci în acest imens muzeu? Din fericire te ajută un ghid care îţi spune că există trei aripi ale muzeului – Richelieu, Denon şi Sully şi şapte mari secţiuni: antichităţi orientale şi artă islamică, antichităţi egiptene, antichităţi greceşti, etrusce şi romane, obiecte de artă, sculptură, artă grafică, pictură. Şi acum, descurcă-te! Din noianul de frumuseţi, aleg câteva despre care ştiam deja şi rezerv cea mai mare parte a timpului picturii, care şi ea este împărţită în Şcoala Franceză (cea mai numeroasă), Italiană, Flamandă şi Olandeză, Engleză sau Spaniolă. La secţiunea antichităţi orientale mă opresc în faţa unei statui neosumeriene – „Gudea”, înaltă de 1,05 metri şi datată între 2290 – 2255 (î.Hr.) şi apoi în faţa Codicelui lui Hammurabi, regele Babilonului, de care am auzit încă de când eram elev, care este importantă nu doar ca operă de artă, ci şi ca document istoric. Este un bloc din bazalt negru de 2,25 metri, cu 282 de legi reprezentând legi şi obiceiuri ale vechilor sumerieni – legi ce au influenţat codurile lui Justinian şi Napoleon. Trec apoi pe lângă taurii înaripaţi cu cap de om, decoraţiunea unor palate din secolele IX – VII (î.Hr.), dar şi pe lângă alte antichităţi din Palestina, Tunisia sau Algeria. Las sectorul egiptean, pentru că văzusem vechea artă egipteană de multe ori la Muzeul Naţional din Cairo şi mă opresc la antichităţile greceşti, etrusce şi romane, care oferă o gamă uluitoare de capodopere: frize ale Partenonului Atenian de pe Acropole (sec. V i.Hr.), Victoria înaripată din Samothrace (Nike), pentru a rămâne apoi uimit minute în şir în faţa statuii lui Venus din Milo, care a fost găsită în 1820 pe insula Milo şi care datează din sec. al II-lea (î.Hr.). Frumuseţea şi perfecţiunea ei au ajuns până în zilele noastre să fie etalonul frumuseţii feminine. Din Epoca Romană admir busturile din bronz ale lui Traian, Hadrian sau statuia lui Augustus. Se spune că Luvrul are cea mai completă colecţie reprezentând istoria sculpturii din timpurile străvechi până în zilele noastre şi dintre aceste sculpturi aş menţiona „Sclavii” lui Michelangelo sau Fântâna Nimfelor a lui Benvenuto Cellini, precum şi cele trei graţii de Germain Pilon.
Din sectorul colecţiei de pictură, începută vă reamintesc de Fracisc I (1515 – 1547 şi îmbogăţită de fiecare rege şi împărat mai apoi, am ales să amintesc doar câteva din fiecare şcoală. Din Şcoala Franceză, Pieta de la Villeneuve – Les Avignon, portretul lui Carol al VII-lea, Diana odihnindu-se după baie sau uriaşa pictură de 54 metri – Încoronarea lui Napoleon I sau Libertatea conducând poporul. Din Şcoala Italiană, operele lui Leonardo şi bineînţeles Monalisa (1503 – 1505). Cu greu îţi faci loc prin mulţimea admirând chipul ei senin, cu acel zâmbet gingaş şi cu privirea ce te urmăreşte oriunde te-ai mişca, parcă gata să-ţi spună: „cobor imediat şi îţi răspund la întrebări”. Nu te mai saturi privind-o şi probabil la fel au gândit şi cei ce au furat-o în 1911, pentru a fi recuperată doi ani mai târziu la Florenţa. O las pe Monalisa şi admir alte lucrări de Raphael, Tizian, Veronesse, Caravaggio. Am obosit. Retina mi-e plină de culoare, sufletul plin de frumuseţe şi merg mai departe. Pictori flamanzi şi olandezi, Jean Van Eyck – „Fecioara cancelarului Rolin”, Rubens cu ciclul „Viaţa Mariei de Medici”, Autroportret, Antoine van Dyck – „Portretul lui Carol I”, Verneer – Vânzătoarea de Dantelă, Rembrandt – potrete şi autoportrete. Văd în continuare picturile englezilor Reynolds, Constable, Turner, apoi ale spaniolilor El Greco sau Goya şi gata. Nu mai am timp pentru colecţia obiectelor de artă, unde aş fi putut vedea măcar câteva din cele 8000 de exponate, bijuterii, mobilă, ceasuri, tapiserii, articole din sticlă din diferite zone şi epoci, precum şi sceptrul din aur al lui Carol al V-lea (1380) sau coroanele lui Ludovic al XV-lea şi Napoleon. Poate altă dată.
Părăsesc acest uriaş muzeu, uimit de ce pot crea oamenii şi cât de uşor ele pot fi distruse, dar cu convingerea că frumosul va dăinui pentru totdeauna pentru că fără el viaţa noastră ar fi mai pustie.
Alex. BLANCK
