CĂLĂTOR PRIN LUME. Milano, veşnic tânăr, elegant şi bogat

Când spui Milano, gândul te duce la Scala, la Dom, la modă, bănci sau la „Cina cea de Taină”, pentru că toate au adus faimă acestei metropole, dar Milano este mai mult decât atât. Este cel de-al doilea oraş al Italiei, cu o populaţiei de 1,9 milioane de locuitori, cel mai important centru economic, comercial, industrial sau bancar al Italiei, pe drept cuvând reprezentantul „bogatului nord”. Este capitala Lombardiei, regiune numită aşa după longobarzii care au venit aici din nordul Europei în sec. VI.

Puţină istorie

Istoria oraşului este foarte bogată, având în vedere vechimea sa. La începuturile sale a fost un oraş galic, prin 600 î.Hr., încorporat în Imperiul Roman şi devenit castru. În sec. III, Diocleţian îl face capitală a Imperiului Roman de apus, în 286 şi aşa va rămâne până în 403, sub numele de Mediolanum. Aici, în anul 313, împăratul Constantin dă edictul prin care recunoaşte creştinismul. În secolele V – VI este atacat de Atilla (452) şi de goţi (539), pe care longobarzii îi înving şi crează Regatul Longobard, cu capitala la Pavia (undeva lângă Milano de astăzi). Este apoi cucerit de francezi şi Carol cel Mare devine rege longobard în 774, pentru ca în anul 972 să redevină capitala regatului italian. Pentru a se apăra împotriva lui Frederick Barbarossa, Milano şi oraşele învecinate se unesc şi formează Liga Lombardă. Oraşul se dezvoltă rapid datorită poziţiei sale la intersecţia unor drumuri comerciale, dar şi datorită apariţiei unei familii puternice – familia Visconti. Milano devine unul dintre cele mai puternice oraşe ale Italiei, iar după Visconti, vine la conducere familia Sforza. Urmează o perioadă când Milano este supranumit „Noua Atenă”, datorită dezvoltării sale culturale. Începe construcţia Domului, Leonardo da Vinci crează aici „Cina cea de Taină”, se construieşte Castelul Sforzesco şi multe altele. După această perioadă glorioasă, Milano cade sub stăpânirea spaniolă, austriacă şi franceză. În timpul lui Napoleon, devine capitala Republicii Cisalpine, dependentă de Franţa (1796) şi apoi, pe rând, capitala Regatului Lombardo-Veneţian (1815), a Regatului Sardiniei (1859), pentru ca din 1861 să fie inclusă în Italia unficată. Distrus parţial în timpul celui de-al doilea război mondial, se reface rapid şi devine ceea ce este astăzi, capitala modei şi a muzicii, dar şi fieful lui Berlusconi, al echipelor de fotbal, pentru ca anul acesta să găzduiască cel mai important eveniment al anului, Expoziţia Mondială. 

La pas prin Milano

Marea majoritate a ghidurilor turistice te invită să cunoşti oraşul începând din Piaţa Domului, dar eu vă invit să începem vizitarea principalelor obiective turistice pornind din faţa Castelului Sforzesco, acolo unde ne lasă autocarul, urmând să ne preia peste câteva ore din acelaşi loc. Ne aflăm în faţa intrării principale a castelului, despărţită de stradă printr-o zonă verde, având în mijloc o frumoasă fântână arteziană. 

Castelul Sforzesco

În dreapta noastră vedem zidurile inconfundabile, din cărămidă roşie, ale celui mai măreţ monument din Milano, având deasupra intrării principale celebrul orologiu aflat în turnul ce poate fi văzut de departe. Zidurile sunt întrerupte din loc în loc de turnuri de strajă şi apărare caracteristice unor castele şi cetăţi medievale. 

Construcţia lui a fost începută de familia Visconti în sec. XIV. Distrus parţial în anul 1447 de către mulţimea nemulţumită de felul în care familia conducea oraşul, este reconstruit de cealaltă familia importantă în istoria oraşului, Sforza, ce a condus oraşul între 1450 – 1535 şi din rândul cărora l-aş aminti pe Ludovico Sforza (1452 – 1508), supranumitul Maurul, cel care a făcut din Milano cel mai puternic stat italian, dar şi cel care a fost un „Mecena” aducând la curtea sa învăţaţi, oameni de artă şi cultură, printre care şi Leonardo da Vinci. Castelul îşi pierde din splendoare după ce Milano este ocupat de francezi în 1499, devenind cazarmă până în 1904, când este transformat în muzeu, arhivă şi bibliotecă. În prezent, în curţile interioare ale castelului, despărţite de ziduri vechi, poţi vedea Galeria de Artă, Muzeul de Arte Frumoase, Muzeul Instrumentelor Muzicale şi Muzeul de Arheologie. Am avut o singurată dată timp să vizitez unul dintre aceste muzee şi am ales Muzeul de Arte Frumoase (Museo d’Arte Antica), fiind impresionat de colecţia sa de stampe.

Din faţa castelului ne hotărâm să mergem spre monumentul ce a adus faimă oraşului – Domul. Piaţeta din faţa Castelului Sforzesco este de obicei goală, dar anul acesta, acolo s-au ridicat câteva corturi albe ce sunt centre de informare, pentru că Milano este gazda Expoziţiei Mondiale, eveniment ce atrage milioane de turişti şi face metropola şi mai aglomerată. Străbatem piaţeta, atenţi la tramvaiele vechi care circulă prin centrul oraşului, care au câte un vagon din lemn, probabil pentru a păstra atmosfera romantică a oraşului şi ajungem în faţa statuii ecvestre a lui Giuseppe Garibaldi. Apropos de tramvaiele vechi, una dintre cele mai frumoase amintiri ale mele legate de acest oraş se referă de un tramvaiul milanez. Era într-un sfârşit de decembrie şi în drum spre Elveţia ne-am oprit o seară în Milano. Mergeam spre Dom, când privirea ne-a fost captată de un tablou feeric: un tramvai din acesta vechi, îmbrăcat în întregime în beculeţe multicolore, trecea pe lângă noi. Minunea strălucitoare aluneca uşor pe şine spre marea admiraţie a trecătorilor aflaţi la acea oră târzie în centrul oraşului. Din faţa statuii lui Garibaldi se deschide o stradă largă, zonă pietonală, socotită una dintre cele mai importante în capitala modei, fiind mărginită de magazine de modă ce expun ultimele creaţii vestimentare, cu preţuri pe măsură. Trotuarele sunt pline de terase, printre care ne strecurăm cu greu; partea stângă a străzii este flancată de steaguri mari ale ţărilor din UE şi de alte magazine de modă, aşa că alegem calea de mijloc, între trotuare şi vitrine, pe strada pavată cu piatră cubică. Trecem pe lângă clădiri masive, greoaie, sediile unor bănci sau societăţi de asigurări – unele prezente şi în România – şi încet, încet, câte un turnuleţ apare în faţa ochilor. Apoi, „minunea”…

Domul din Milano

Eu l-am numit „minune”, Mark Twain, celebrul scriitor american, l-a numit „un poem în marmură”, dar au fost şi alţii, ca scriitorul Oscar Wilde (1854 – 1900), care l-au numit un eşec îngrozitor, socotindu-l prea elaborat şi deloc artistic. 

Pentru mine rămâne aceeaşi minune. Ajungând în piaţa largă din faţa catedralei nu ştii ce să admiri mai întâi. Sunt 2245 de statui şi 135 de turle în exterior, cea mai înaltă turlă aflată la 108 metri având în vârf pe Madona – Fecioara Maria, care este acoperită cu 3900 de frunze aurite. Multitudinea de statui şi turle situate la diferite înălţimi l-a făcut pe scriitorul britanic D. H. Lawrence să o asemene unui arici. Construcţia Domului a început în 1386, fiind ordonată de conducerea de atunci a oraşului Milano, Gian Galeazzo Visconti, care dorea ca prin această construcţie să mulţumească providenţa, care să-i dăruiască un fiu. Ridicarea ei a durat mai bine de 400 de ani, fiind terminată la ordinul lui Napoleon abia în 1809, aşa explicându-se amestecul de stiluri arhitectonice: gotic, renascentist sau neoclasic. Prin dimensiunile ei, întinzându-se pe o suprafaţă de aproximativ 12.000 mp (cât un teren şi jumătate de fotbal), având o lungime de 158 m, lăţime 91 m şi o înălţime de 108 m, Domul este pe locul trei în lume după Bazilica Sf. Petru de la Roma, Catedrala Saint Paul din Londra sau după unii Catedrala din Sevilla (Spania). Acoperişul este la rândul lui minunat şi ori de câte ori am avut prilejul să-l privesc am descoperit câte ceva nou. 

Spre deosebire de exterior, interiorul este mult mai simplu, chiar auster şi slab luminat. Cinci culoare largi conduc de la intrare spre altar; 52 de piloni enormi din piatră susţin naosul principal, Domul putând găzdui în jur de 40.000 de oameni. Ceea ce salvează interiorul sunt vitraliile, cele mai mari din Europa, de o mare frumuseţe, având în centru blazonul familiei Visconti şi scene din Vechiul şi Noul Testament. De o mare valoare artistică sunt Statuia Sf. Bartolomeu ţinându-şi propria-i piele, de care a fost jupuit (1562), mormântul din marmură pentru Giacomo din Medici (1563) şi un candelabru din bronz cu şapte braţe (sec. XIV). 

Dacă timpul îţi permite, poţi lua liftul care te urcă pe acoperiş, printre scultpturi şi turnuleţe pe care le poţi admira mai de aproape, iar dacă ziua este senină te poţi „regala” cu panorama ce se deschide în faţa ta spre îndepărtaţii Alpi. Pentru a vizita Domul trebuie să te înarmezi cu multă răbdare, deoarece cozile sunt întotdeauna foarte lungi. Piaţa din faţa Domului este înţesată de magazine cu articole de lux şi întotdeauna plină de turişti.  Mergând mai departe, în partea stângă vedem…

Galeriile Vittorio Emanuele al II-lea

Un splendid pasaj acoperit cu sticlă, asemănător celui din Bruxelles, dar mult mai mare, a fost construit în 1865, fiind cel mai vechi centru comercial din Italia. A fost proiectat de arhitectul Giuseppe Mengoni, cel care a avut ghinionul să cadă de pe acoperişul acestui pasaj pietonal şi să moară cu puţin timp înainte de inagurarea sa în 1877. 

Intrăm în pasaj şi admirăm magazinele cu lucruri deosebite, cafenelele sau pur şi simplu mozaicurile pavimentului. Undeva la jumătatea distanţei, sub o boltă, vedem o mulţime de oameni ce se rotesc amuzaţi pe călcâie de câteva ori, spre deliciul celor din jur. Aici se află celebrul mozaic reprezentând un taur şi a cărui legendă spune că rotindu-te de trei ori pe testiculele taurului vei avea noroc. După ce mulţi din grupul nostru de rotesc cu foc pe călcâie, ţinând cont de această legendă, ne continuăm drumul spre capătul de nord al acestor galerii, denumite de localnici „salonul oraşului”, pentru a ajunge în…

Piazza de la Scala

Îndată ce ieşi din galerii ajungi într-o piaţă pătrată, nu prea mare, ocupată pe două laturi de primăria oraşului, pe o altă latură de o bancă, iar în faţă, de o simplitate care te face să te întrebi dacă nu cumva ai greşit adresa, celebra Operă Scala. Probabil cea mai celebră sală de operă din lume, pe scena căreia orice artist este onorat să cânte, a fost construită între 1776 – 1778 şi refăcută în 1946, după daunele suferite în timpul celui de-al doilea război mondial. 

Dacă exteriorul nu îţi spune multe, interiorul este de-a dreptul fascinant. Sala cu 2800 de locuri a fost refăcută până în 2006. Scaunele din pluş roşu, lojile, cele cinci nivele pe care se întind locurile, cât şi scena cu o adâncime de 50 de metri, te impresionează peste măsură. Ne închipuim cum trebuie să arate în timpul unui spectacol şi ne amintim cu plăcere şi mândrie că artişti români precum Hariclea Darclée, Mariana Nicolesco sau Angela Gheorghiu au cules ropote de aplauze aici. Vizităm şi muzeul operei, cu săli în care descoperi busturile unor mari compozitori, obiecte personale ale acestora, o sală specială Giuseppe Verdi, precum şi costume ale personajelor interpretate pe această scenă. 

Cu inima plină şi cu câteva secvenţe din Aida de Verdi în gând, părăsim teatrul, salutându-l pe Leonardo da Vinci, care ne priveşte de pe soclul statuii aflate în micul parc din faţa operei. 

Ar mai fi multe de văzut în acest oraş plin de viaţă, elegant şi zgomotos, dar ziua noastră în Milano este pe sfârşite. Regretăm că nu am ajuns la „Santa Maria della Grazzie” pentru a admira capodopera lui Leonardo da Vinci, „Cina cea de Taină” (1494 – 1497), însă pentru a o putea vedea este nevoie să faci programare cu mult timp înainte. Demnă de văzut ar mai fi fost şi galeria de artă „Brera”, unde se află cea mai valoroasă colecţie de artă din nordul Italiei, după Veneţia. Mi-aş fi dorit de asemenea să văd un meci de fotbal cu AC Milan sau să vizitez vechea capitală Pavia (sec. V), aflată nu departe de Milano. N-a fost să fie! Ne mulţumim cu ceea ce am văzut şi sperăm ca în viitor, cu ajutorul lui Dumnezeu, să reuşim vedem ceea ce astăzi nu a fost posibil.

Alex. BLANCK