CĂLĂTOR PRIN LUME. Atena, dimineaţa pe Acropole, seara în Plaka (2)

În prima parte a vizitei noastre prin Atena ne-am despărţit pe stadionul olimpic, gazda primelor jocuri olimpice moderne (1896), iar acum este timpul să ne îndreptăm spre cel mai important şi vizitat sit arheologic al Atenei, parte a patrimoniului universal UNESCO…

Acropole

Stânca ce se ridică brusc în mijlocul Atenei şi implicit în câmpia Atica, pe care se află complexul arhitectonic al Atenei, este considerată de mulţi drept „punctul culminant al arhitecturii greceşti antice, care va influenţa arhitectura în întreaga lume”. Deşi este cald, drumul este plăcut şi curând ajungem în faţa unui câmp de măslini; străbatem câteva poteci şi ne aflăm pe un platou mai mare unde se află casele de bilete şi unde „mişună” ghizii, în general mai în vârstă, care îşi oferă serviciile pentru a te ghida pe Acropole. Cu toţii sunt autorizaţi, poartă un ecuson de recunoaştere şi sunt destul de insistenţi. Ghizii străini nu au voie să dea explicaţii pe Acropole, acest lucru fiind monopolul ghizilor greci, iar nerespectarea acestei reguli prin care statul grec îşi protejează forţa de muncă poate duce la amenzi de mii de euro. 

Complexul arhitectonic este deschis zilnic între orele 8 – 19 (dacă nu ai ghinionul să fie închis din cauza unei greve, aşa cum s-a întâmplat acum câţiva ani), iar cu biletul ce costă în jur de 15 euro şi e valabil patru zile poţi vizita şi celelalte situri din Atena. Fiind o veche fortăreaţă, loc de refugiu în vremuri de restrişte şi abia în secolul VI (î.Hr.) loc de cult, Acropole poate fi urcat doar prin partea de vest, singura accesibilă. Aşa cum am scris în prima parte a articolului,  complexul arhitectural ce va deveni unul dintre cele mai frumoase ale lumii antice a fost ridicat în timpul „epocii de aur” a Atenei, sub domnia lui Pericle (445 – 429 î.Hr.), când întreaga Atenă ajunge la apogeul prosperităţii sale, Pericle creând aici „un altar al frumuseţii”. Majoritatea templelor sunt dedicate Zeiţei Atena – patroana oraşului.

Încep să urc încet treptele roase de vreme din marmură albă de Pentelic, îndreptându-mă spre intrarea monumentală a cetăţii – Propileele. Propileele, termen folosit de obicei la plural, reprezentau o poartă de intrare într-un loc sacru, un fel de terasă sprijinită pe coloane. Propileele unde ne aflăm noi acum reprezintă un complex de cinci porţi, porticuri şi scări săpate în stâncă. Construcţia lor a fost începută în 437 (î.Hr.) de către arhitectul Mnesicles şi a fost terminată în cinci ani. Existau 16 trepte tăiate la mijloc, asemănătoare unui coridor, prin care puteau intra caii şi carele sacre în timpul Festivalului Panatenaic. Coloanele aveau un diametru de 1,5 metri grosime. Pe ambele părţi ale porţii centrale existau nişte porţi mai mici pentru cei ce urcau pe jos. Întregul complex este o îmbinare a stilurilor doric şi ionic. Trecem de Propilee, urcăm încet şi în dreapta noastră vedem ceea ce a fost în timpurile vechi…

Templul Zeiţei Nike – Zeiţa Victoriei

Un mic templu, graţios, construit probabil după războiul cu perşii, sub Cimon, în amintirea victoriilor împotriva barbarilor şi în cinstea Zeiţei Nike – Zeiţa Victoriei. Construcţia îi aparţine arhitectului Callicrates şi a fost ridicată între 450 – 421 (î.Hr.). A fost numit „Nike fără aripi”, atenienii sperând că astfel ea va rămâne aici şi nu-i va părăsi niciodată. Nike era identificată cu Atena şi arăta ca o tânără fată ţinând în mâna dreaptă o rodie, simbol al valorii războinicului. 

Templul a  supravieţuit până în 1679, când este menţionat de doi călători străini, mai târziu rămânând din el doar câteva pietre. Abia după 1835, din rămăşiţele descoperite prin excavaţii, a fost reconstruit aproape în forma originală. Templul iniţial, construit din marmură albă de Pentelic, era situat pe un promontoriu, având o lungime de 8,1 m şi o lăţime de 5,5 m. Coloanele de la bază până la capiteluri măsurau 4 m, iar înălţimea templului de la bază până la fronton era de 7 m. Templul era înconjurat în exterior de o friză cu imagini în relief, reprezentând o adunare a zeilor sau scene din diverse bătălii. Ne continuăm drumul urcând o pantă blândă şi imediat ajungem pe un platou unde ne apare în faţă…

Partenonul

Construcţie inegalabilă a artei greceşti, o încununare a stilului doric, templul a fost închinat Zeiţei Înţelepciunii, Atena Parthenos şi a fost construit între 447 – 442 (î.Hr.) în timpul „epocii de aur” a lui Pericle, de către arhitecţii Callicrates, Ictinius şi Carpion, sub supravegherea lui Fidas. Templul din marmură albă de Petelic a fost ridicat pe ruinele altuia mai vechi, în punctul cel mai înalt al Acropolei, pentru a fi cât mai aproape de zei. Din minunea de altă dată, astăzi putem admira doar coloanele şi frizele exterioare, deoarece a fost grav avariat în 1687, când un obuz trimis de veneţienii ce asediau oraşul, într-o încercare de a-l elibera de otomani, a explodat în mijlocul templului, care era transformat de turci într-un depozit pentru praful de puşcă. 

Pentru a înţelege mai bine cum arăta, cumpăr o carte în care pe o pagină apare imaginea iniţială, suprapusă celei actuale pe o foaie asemănătoare foii de calc, având astfel o imagine completă colorată a vechiului templu. Coloanele pe care le vedem sunt 8 la capetele templului şi 16 pe părţile laterale. Frontoanele, frumos colorate cândva, prezentau naşterea Atenei, lupta ei cu Poseidon şi procesiunea atenienilor veniţi să o proslăvească. Lungimea templului era de 70 m, lăţimea de 31 m şi înălţimea de 20 m. Era înconjurat de 46 de coloane şi împărţit în două părţi inegale, cea mai mare numindu-se „Cella”. În mijlocul ei trona statuia Zeiţei Atena, sculptată de Fidas în aur şi fildeş. Înaltă de 1,20 m, Zeiţa era îmbrăcată într-o tunică lungă, ţinând într-o mână o lance, în cealaltă un scut şi pe cap un coif. Braţele sale, care nu erau acoperite, erau făcute de fildeş, iar statuia acoperită cu foiţă de aur. Acoperişul templului era susţinut de coloane dorice. În exterior, pe frontonul principal, era reprezentată naşterea Atenei din capul lui Zeus, iar pe cel opus, cearta dintre Atena şi Poseidon în legătură cu pământul Aticei. 

Dacă Partenonul a fost cel mai magnific templu de pe Acropole, despre Erehteion se spune că a fost cel mai graţios. Traversez platoul acoperit cu bucăţi mari de piatră sau marmură, rămăşiţe ale exploziei catastrofale din 1687, care cândva era o zonă verde, plină de statui, unde puteai întâlni cei mai mari filozofi sau tragedieni ai timpului şi în stânga văd înăţându-se coloanele ionice ce formează…

Templul Erehteion

Construit între 421 – 426 (î.Hr.) a fost ultimul templu ridicat aici în magnifica epocă a lui Pericle. El este închinat atât Zeiţei Atena, cât şi lui Poseidon, căci se spune că în acest loc a avut loc lupta dintre cei doi pentru supremaţia Atenei. Numele de Erehteion provine de la numele unui rege-zeu al Atenei, Erehteus, care, potrivit lui Homer, se născuse din pământ şi fusese crescut de Atena. Acest templul era cel mai sacru dintre toate templele Atenei. Ceea ce atrage atenţia vizitatorului este porticul de sud, care în loc de obişnuitele coloane are 6 cariatide, 6 minunate fecioare tinere, îmbrăcate în costume panatenaice (specifice cetăţii Atena) şi ţinând pe cap, cu uşurinţă şi graţie, platforma de deasupra lor. Patru cariatide sunt în faţă şi câteva una de fiecare parte a porticului. 

Ceea ce vedem noi sunt însă doar copii, originalele, în număr de cinci, putând fi văzute în muzeul Acropolelui, situat în imediata apropiere, în partea dreaptă a platoului pe care ne aflăm. Cea de-a şasea a fost „exportată” spre Anglia de către lordul Elgin (1766 – 1841), ambasador al Angliei în Imperiul Otoman. De altfel, multe din vechile minuni ale Acropolei pot fi văzute astăzi în Muzeul Britanic din Londra, cel mai mare muzeu din lume, fiind vândute acestuia de către Elgin. Vizitând acest muzeu, am fost de câteva ori martor la demonstraţii paşnice ori la strângerea de semnături pe o petiţie prin care se cerea guvernului britanic să înapoieze Greciei colecţiile de sculpturi din marmură şi alte artefacte care se află astăzi aici. Despre ce este vorba. Profitând de calitatea sa, susţinând că vrea să salveze operele de artă pentru a nu fi distruse de turci (cei ce ocupaseră Grecia şi Atena), lordul Elgin a primit aprobarea să ia fragmetele din piatră. Şi a tot luat între 1802 – 1811, pentru ca mai apoi, în 1816, să le vândă Muzeului Britanic. 

Revenind pe Acropole, multe din piesele originale sunt adăpostite în modernul muzeu de sticlă ce se află undeva în partea dreaptă a Partenonului. Tot de aici admir Teatrul lui Dionisos, în care peste 13.000 de oameni puteau audia în timpul Festivalului de Primăvară al lui Dionisos, lucrările lui Eschil, Sofocle, Euripide sau Aristofan. Puţin mai jos poate fi văzut, foarte binele păstrat, Teatrul Herodes Atticus, ridicat în 161 (d.Hr.), ce poartă numele prietenului împăratului Adrian. Datorită excelentei sale acustici şi în zilele noastre 5000 de spectatori se pot bucura de spectacolele ce se ţin aici în timpul Festivalului Elen (mai – septembrie). 

Arunc o ultimă privire asupra acestui loc care a însemnat atât de mult pentru civilizaţie şi părăsesc Acropole revenind la Atena de azi. Facem un arc peste timp şi din antichitate trecem la viaţa plină de „plăceri nevinovate” a zilei de azi, petrecând câteva ore în…

Plaka

Fiecare oraş mai mare are un cartier aparte, un fel de „cuibuşor de nebunii”, în care poţi petrece o seară plăcută în compania prietenilor, în faţa unui pahar de vin bun, a unei fripturi gustoase şi ascultând o muzică plăcută. Bucureştiul are Centrul Vechi, Londra – Soho, Paris – Pigalle, Belgrad – Skadarilia, Talin – oraşul vechi şi aş putea continua. Atena are Plaka, un loc cum sunt puţine în lume în care să te simţi atât de bine, în care întâlneşti oameni calzi, ospitalieri, mâncare bună şi bineînţeles „buzuki” –instrument muzical asemănător unei cobze de la noi, ale cărui acorduri farmecă pe oricine. 

Dacă nu ai fost în Plaka, se poate spune că nu ai văzut Atena. Vechi cartier medieval, situat la poalelele Acropolelului, Plaka a păstrat aerul vremurilor apuse pe care îl simţim plimbându-ne pe străzile sale înguste, pavate cu piatră, de-a lungul cărora sunt înşirate casele mici cu unul sau două etaje frumos colorate, tavernele şi terasele pline de turişti, micile magazine cu artizanat şi pretutindeni auzindu-se acodurile muzicii greceşti, atât de dragă nouă, românilor. Răcoarea serii se lasă peste Plaka. Urcăm agale, oprindu-ne din când în când la câte un magazin cu artizant pentru a cumpăra mici atenţii pentru cei de acasă, precum şi nelipsitul magnet de frigider, după care alegem o terasă plină de verdeaţă, care are şi o mică formaţie de buzuki. Ospătarul, cu nelipsitul şorţ în brâu, ne aduce „on the house” (din partea casei), pentru încălzire cunoscutul uzo grecesc (care la turci se numşte rakie, un rachiu de anason peste care se toarnă apă, capătând astfel culoarea laptelui). Stau la masă alături de câţiva turişti americani care iniţial au strâmbat din nas simţind mirosul pătrunzător de uzo, dar care, ajunşi rapid la al treilea pahar, au început să încălzească atmosfera. Muzica ne unge pe suflet, iar aparţia a două perechi de dansatori îmbrăcaţi în costume naţionale face seara şi mai frumoasă. Dansurile nu sunt la fel de spectaculoase ca ale noastre, dar publicul este generos cu aplauzele, astfel că suntem invitaţi să ne alăturăm lor. Eu, mai timid, refuz, însă americanii nu pregetă să-şi dovedească talentul de mari dansatori, stimulaţi de paharele cu uzo servite mai devreme. Ni s-a făcut foame şi ne gândim să comandăm ceva specific bucătăriei greceşti. Oferta e generoasă: musaca,  stifado – friptură de iepure sălbatic, souvlaki (foarte popular) – bucăţi mari de carne de pui, porc, miel cu tzatziki (iaurt, usturoi şi castraveţi), gemista (roşii, vinete, ardei umpluţi) sau fassolada (fasole albă boabe cu morcovi, ceapă, roşii şi ulei de măsline). Alegem un souvlaki cu o salată grecească (Horiatiki) şi un vin la o carafă din lut de jumătate de litru, vin roşu Mavrodaphne – Taur Negru. Acum parcă viaţa este şi mai frumoasă, iar buzuki şi mai dulce. 

Nici nu simţim când a trecut timpul. Este trecut de miezul nopţii, aşa că ne ridicăm, ne salutăm vecinii americani, care se ridică cam greu după Mavrodaphne ce s-a lăsat în picioare şi coborâm pe o străduţă laterală, pe lângă alte taverne spre Piaţa Mitropoliei, unde se află şi marea catedrală Mitropoli. De aici, printr-un cartier al băncilor, ajungem din noua în Piaţa Syntagma, de unde am început vizita cu o zi înainte. Este o noapte splendidă; luna străluceşte deasupra Acropolelui, dar  cafenele din piaţă sunt încă pline. Trec pe lângă Hotelul King George şi apoi pe lângă clădirea maiestuoasă a Academiei şi traversând o zonă comercială ajung în Piaţa Omonia, a doua ca mărime după Syntagma, unde se află hotelul meu. Lume pestriţă, turişti, zgomot, o viaţă trepidantă chiar şi la această oră.

Este timpul să ne retragem, căci mâine ne aşteaptă o zi lungă în drumul spre casă. Am petrecut două zile pline, minunate şi ar mai fi fost atâtea de văzut. Te rog pe tine, cititorule, odată ajuns la Atena, să completezi turul cu ceea ce n-am reuşit eu să cuprind în aceste rânduri. Te asigur că te vei întoarce fascinat. Noapte bună, Atena! Îţi mulţumim pentru tot ceea ce ai făcut pentru civilizaţie!

Alex BLANCK