Știri

Călător prin lume. Cuba, un ţărm îndepărtat (1)

Acum câţiva ani, la începutul lunii decembrie, telefonul a sunat şi la capătul celălalt al firului vocea directorului de programe din agenţia de turism cu care lucram s-a făcut auzită: “Ce faci de Anul Nou?” “Dacă este ca în ultimii ani, plec în Maroc” – am răspuns eu. “Nu! De data asta zbori peste ocean. Pleci în Cuba”.
Cuba, de mult îmi doream să vad această ţară şi iată-mă, pe 28 decembrie, la ora 7.00, decolând spre Paris, pentru ca la ora 13.30, la bordul aeronavei Air France 0474, să părăsesc capitala Franţei pentru a ajunge la Havana, la 17.35 ora locală, pe aeroportul Jose Marti, aflat la 11 km de centrul oraşului. După formalităţile vamale, un microbuz ne duce spre hotelul aflat pe malul oceanului. Acasă este trecut de miezul nopţii, dar aici oraşul este plin de oameni, pentru că este puţin trecut de ora 18.00. Metropola, cu peste 2,2 milioane de locuitori, ne întâmpină cu căldură, la propriu, lucru care ne încântă după frigul de acasă. Drumul spre hotel îmi dă prilejul să rememorez câteva lucruri legate de această mare metropolă.
Puţină istorie
Havana, situată în nord-vestul insulei Cuba, a fost fondată de conquistadorul Diego Velasquez pe 25 august 1514. Mai târziu, în 1519, locuitorii au fost strămutaţi în “San Cristobal de la Habana”, pe locul actual al oraşului (San Cristobal este patronul spiritual al oraşului), pentru ca în 1522 acesta să devină capitala insulei şi “poarta” Spaniei către “Lumea Nouă”. Oraşul se dezvoltă rapid, întrucât corăbiile ce veneau din “Lumea Nouă” aveau nevoie de hrană, apă şi alte produse pentru a traversa oceanul. În 1592, regele Spaniei, Filip al II-lea, îi acordă titlul de oraş. Expansiunea continuă în sec. al XVII-lea, iar spre mijlocul sec. al XVIII-lea acesta numără deja peste 70.000 de locuitori, fiind al treilea după Lima şi Mexico City, dar în acelaşi timp şi cel mai important port spaniol. Oraşul este cucerit de britanici (1762) în timpul războiului de şapte ani, doar pentru un an, dar această cucerire a avut implicaţii serioase, deoarece aici, ca şi în întreaga insulă, începe un comerţ intens cu coloniile de America de Nord. Sclavi sunt aduşi din Africa să lucreze pe plantaţiile de trestie de zahăr. În 1763, Havana se întoarce la Spania, în schimbul Floridei, ce revine britanicilor. Secolul XIX găseşte o Havană înfloritoare, cunoscută şi sub numele de Paris al Antilelor. În 1837 se construieşte prima cale ferată între Havana şi Bejucal, pentru transportul sfeclei de zahăr. Secolul XX începe cu ocuparea Havanei şi a Cubei de către SUA, ocupaţie ce se termină în 20 mai 1902, când Cuba îşi declară independenţa. Între 1902 – 1959, oraşul cunoaşte o altă eră de dezvoltare: construcţii noi, hoteluri, cazinouri, toate atrăgând din ce în ce mai mulţi turişti americani (300.000 în 1958) şi nu numai.
Victoria revoluţiei cubane din 1959, cât şi reformele noului stat condus de Fidel Castro (cel care intră în Havana pe 8 ianuarie 1959 şi este ales prim ministru pe 16 februarie, acelaşi an) aduc o perioadă mai dificilă în istoria oraşului, în special după destrămarea Uniunii Sovietice şi a sistemului socialist din 1990, căci Cuba era în mare parte dependentă de comerţul său exterior îndreptat spre aceste ţări. Dar şi în aceste condiţii, oraşul şi-a păstrat farmecul. Din microbuzul ce ne duce spre hotel observ – spre marea mea uimire – maşinile acelea mari, pe care noi le-am văzut doar în filmele americane, maşini din anii ‘50, ce dau un farmec exotic străzilor şi bulevardelor ce le străbatem.
O lume pestriţă – albi (63%), mulatri (20,4%), negri (16,4%) sau asiatici – însufleţeşte metropola. Oraşul este viu, trepidant. Curând ajungem la hotelul nostru de patru stele, situat pe malul oceanului, unde vom dormi două nopţi. Hotel frumos, curat, cu personal calificat, prietenos, cu o ambianţă plăcută. După o cină bună, deşi sunt pe drum de aproape 24 de ore, îmi fac timp să stau de vorbă cu câţiva oameni din personalul hotelului, care mă ajută să-mi fac o imagine a ţării şi a capitalei. Nu se plâng, deşi sunt salariile sunt mici, sunt conştienţi că e mult loc de mai bine, dar faptul că transportul, energia electrică, gazele, chiriile şi multe altele sunt subvenţionate de stat, îi ajută foarte mult. Urc în camera mea, privesc oceanul şi adorm cu gândul la ziua de mâine, când vom vizita oraşul.
Treversând Havana
O zi frumoasă, cu o temperatură de 25 de grade, un microbuz cu un ghid nu tocmai prietenos şi prea puţin vorbăreţ ne aşteaptă să ne arate ceea ce numea cineva “comoara vie a Cubei”. Oraşul este împărţit în 15 districte – municipalities – care la rândul lor sunt împărţite în 105 subdiviziuni – consejos popularos. Din punct de vedere turistic, deşi toată Havana este o atracţie în sine, se disting trei mari zone de interes: centrul vechi (Habana Vieja), care este centrul istoric colonial; Havana centrală şi cartierul Vedado.
Primul punct spre care ne îndreptăm este inima vechiului oraş – Havana Veche. Microbuzul ne lasă undeva la intrarea în acest minunat cartier. Prin străduţele înguste ce adăpostesc peste 3000 de case vechi şi mai mult de 74.000 de oameni este greu să te strecori, chiar şi la pas. Parcăm lângă un şir lung de autocare, albastru şi alb, made in China, lungimea şirului arătând numărul mare de persoane ce vizitează centrul vechi (peste un milion de turişti anual). Ghidul ne explică că operaţiunea de reabilitare a acestei zone a început în 1977, centrul fiind declarat patrimoniu naţional al Cubei, iar în 1992, zona aceasta a fost inclusă în patrimoniul cultural universal UNESCO. Străzile sunt un muzeu viu, cu case aşa cum le ştiam din filmele copilăriei mele. De la ferestrele în culori pastelate răzbat sunetele muzicii sud-americane: mambo, rumba, cha-cha sau salsa. Pereţii caselor sunt vopsiţi în culori ce se aseamănă cu fructele tropicale. Aici pare că timpul pare că s-a oprit în loc. Curând ajungem în cea mai veche piaţă a oraşului.
Plaza de Armas – Piaţa Armatei
Mărginită de clădiri construite în stil baroc, piaţa “respiră” parcă vechea atmosferă colonială. Construită în 1600, a fost inima religioasă, administrativă şi militară a oraşului timp de 383 de ani de stăpânire spaniolă. A fost numită aşa pentru că era folosită pentru exerciţii şi parade militare. Atenţia îmi este atrasă de o clădire impresionantă – Palacio de Los Capitanes Generales (Palatul Guvernatorilor), locul de unde se aplica legea spaniolă.
Palatul, construit între 1776 – 1791, este un frumos exemplu arhitectonic de baroc cubanez. A fost, pe rând, reşedinţa guvernatorului spaniol, închisoare, reşedinţa guvernului Republicii Cuba în 1902, pentru ca din 1967 să devină muzeul oraşului. Farmecul locului este întregit de celebrii anticari, asemănători celor de pe malul Senei din Paris, care oferă pe tarabele lor multicolore cărţi, reviste, periodice publicate între 1940 – 1950 sau ziare din timpul revoluţiei cubane. În imediata apropiere a pieţei se află o stradă – Calle Oficios – unde faţadele multicolore ale caselor reprezintă o expoziţie în aer liber a vechii Havana. În mijlocul pieţei se află o statuie în marmură albă de Carrara a revoluţionarului cubanez din sec. XIX, Carlos Manuel de Cespedes. După turul pieţei şi al străzilor adiacente, ghidul ne invită să facem o degustare a tradiţionalului rom cubanez, propunere primită cu mare entuziasm de întregul grup, căci ne amintea de celebrul “Havana Club”, ce se găsea cu ani în urmă şi în ţara noastră. Romul este o parte a vieţii de zi cu zi în Cuba. Istoria sa începe pe la 1500, când o băutură a fost obţinută din trestie de zahăr. Procesul a fost perfecţionat de Fecundo Bacardi. (Bacardi este şi astăzi o marcă renumită în întreaga lume). Degustarea decurge “în cele mai bune condiţiuni”, cu Carta Blanca (3 ani vechime), Carta Oro (5 ani vechime) sau Avejo (7 ani).  Noi, aşa cum spune proverbul, “de stat am sta, dar ne e frică c-o însera”, aşa că, cu regret şi cu greu, plecăm mai departe spre Plaza de la Catedral (Piaţa Catedralei).
Plaza de la Catedral
Piaţa Catedralei “San Cristobal” (Sfântul Christofor, patronul spiritual al Havanei) este una din cele mai căutate atracţii ale Havanei. Catedrala a fost construită între 1748 – 1777 şi a fost ridicată în memoria lui Cristofor Columb, căci se presupune că a existat aici, până în 1899, chiar şi o raclă cu rămăşiţele pământeşti ale descoperitorului Cubei şi Americii, când ele au fost restituite Spaniei. În exterior catedrala este asemănătoare cu bisericile pe care le-am văzut în filmele spaniole sau mexicane. O arhitectură neoclasică, cu influenţe baroce cubaneze. Faţada este grandioasă, cu două turnuri-clopotniţe asimetrice, cel din dreapta fiind mai subţire decât cel din stânga, campanile ce străjuiesc intrarea în catedrală. Interiorul este simplu, cu opt capele, iar în dreapta se află o uriaşă statuie a Sf. Cristobal, sculptată în lemn. Interesant este faptul că picioarele statuii sunt disproporţionate faţă de corp, întrucât au fost scurtate în 1636 pentru a permite statuii să intre pe uşa bisericii. Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat catedrala şi s-a întâlnit aici cu preoţi în timpul vizitei sale istorice din ianuarie 1989.
E trecut bine de amiază şi stomacul începe să dea semne de nerăbdare, aşa că ghidul ne invită să luăm prânzul la “El Floridita”, locul unde binecunoscutul scriitor Ernest Hemingway, autor al unor memorabile lucrări precum “Bătrânul şi marea” (Premiul Nobel pentru literatură), “Pentru cine bat clopotele” sau “Adio, arme”, obişnuia să-şi bea porţia zilnică de rom. Scriitorul a locuit în Cuba, pe care a considerat-o a doua lui patrie, până în 1959, pentru ca doi ani mai târziu, în 1961, să se sinucidă. În semn de preţuire pentru ceea ce Cuba a însemnat pentru el, Hemingway a donat contravaloarea Premiului Nobel statului cubanez.
Localul păstrează parcă umbra scriitorului. Fotografii cu el, cu prietenii săi, dar şi cu alţi scriitori cubanezi tapetează pereţii încăperii. Comandăm un pui prăjit (pollo frito), cu o garnitură de orez alb (arroz) şi o pastă de usturoi (sofrito), iar ca salată, roşii, castraveţi, varză şi salată verde. Desertul îl reprezintă o cremă de zahăr ars (flan) şi gogoşi (rasquitas), ca să încheiem cu o caffé cubano. Atmosfera este plăcută, întreţinută de o formaţie de trei muzicanţi ce ne încântă cu melodiile lor, acompaniaţi de toţi cei prezenţi. Nici nu ştiu când a trecut vremea şi după această masă avem puţin timp liber pentru a vizita străduţele unde găseşti sumedenie de suveniruri. În seara aceasta trebuia să vedem celebrul spectacol de cabaret Tropicana, dar odată ajunşi la hotel aflăm că spectacolul s-a anulat, astfel că trebuie să mă limitez doar la ceea ce ştiu din auzite despre acest faimos night-club cu un program de muzică şi dansuri renumit în întreaga lume. Scena pentru acest spectacol este amplasată în aer liber, în mijlocul unei grădini luxuriante. Programul este atât de frumos, încât rezervările pentru el se fac cu mult timp înainte. Dansatorii şi dansatoarele sunt fantastici, dar acest lucru nu este de mirare, cunoscut fiind faptul că poporul cubanez este un mare iubitor al dansului. Cubanezii au ritmul îl au în sânge. Copiii învaţă de mici să danseze şi să se poarte. Şcoala naţională de dans şi de balet numără peste 4000 de elevi. Baletul clasic face parte din inima cubanezilor şi mulţi consideră balerinii lor situându-se, ca valoare, imediat după cei ruşi.
În locul Tropicanei fac o plimbare pe faleză, beau un mojito la barul hotelului şi merg la culcare, pregătindu-mă pentru ziua de mâine.
Alex. Blanck
În nr. viitor: Havana – partea a II-a şi Anul Nou la Varadero

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Articole similare