CĂLĂTOR PRIN LUME. Cairo, între Nil şi Sfinx (2)

Scriam în episodul anterior despre tezaurul lui Tutankamon, găsit în mormântul acestuia din Valea Regilor. Astăzi vom vorbi despre blestemul care i-a atins pe cei care „au profanat” mormântul şi sarcofagele faraonilor. Mulţi vorbesc despre acest „blestem al Faraonului” pornind de la cuvintele inscripţionate pe mormântul său: „Moartea se va abate asupra tuturor celor care vor deranja somnul faraonilor”. Mit sau adevăr? Cert este că mulţi dintre cei care au avut legături cu acest tezaur au sfârşit tragic. Una dintre explicaţiile ştiinţifice oferite atestă ideea că de vină ar putea fi bacteriile care au existat în mormânt mii de ani şi care la deschiderea acestuia au acţionat asupra celor care au venit în contact direct. O altă explicaţie ar putea fi faptul că egiptenii obişnuiau să împrăştie uraniu pe jos în mormintele faraonilor, pentru a le feri de hoţi, uraniul putând să fi avut efectul devastator care i-a costat viaţa pe mulţi dintre cei care au descoperit mormântul lui Tutankamon. Spuneam că mulţi au avut un sfârşit tragic.

De pildă, Lordul Carnarvon, cel care a angajat o expediţie în Egipt şi a susţinut-o financiar, moare la scurt timp după ce se întoarce în Egipt din Anglia şi vizitează mormântul. În şase ani au murit 12 membri din echipa sa. Am găsit descris într-o carte de engleză circumstanţele în care a decedat Lordul Carnarvon, care brusc s-a simţit rău şi în cursul aceleiaşi nopţi a murit muşcat de un ţânţar. Unii susţin că el ar fi fost muşcat într-un loc identic cu cel în care a fost găsit un semn pe corpul mumificat al faraonului. Şi morţile au continuat. Secretarul său personal a fost găsit mort în urma unui atac de cord. Radiologul care examinase cu raze X corpul lui Tutankamon a murit de epuizare. Arheologul A. Mace, membru de frunte al expediţiei, a murit de asemenea brusc înainte ca doctorii să-i poată pune un diagnostic. Prin 1970, singurul supravieţuitor al expediţiei susţinea într-un interviu la TV că nu crede în acest blestem, dar îndată ce a părăsit studioul TV a suferit un accident de maşină în care era cât pe ce să-şi piardă viaţa. Ciudat este şi faptul că prima dată când susţinuse acest lucru, soţia i-a murit după 48 de ore, iar când s-a pronunţat pentru a doua oară, fiul său s-a prăbuşit cu avionul. Acum era a treia oară.  Finalmente, în 1972, tezaurul lui Tutankamon urma să fie expus la Muzeul Britanic din Londra. Cel ce avea grijă de transferul obiectelor era doctorul Mehnez. Întrebat dacă se teme de blestem, acesta ar fi negat, dat fiind că era încă în viaţă după atâţia ani petrecuţi cercetând morminte şi mumii. Era 3 februarie 1972, ziua în care a murit la vârsta de 52 de ani.

Este amiază. Mă reîntâlnesc cu grupul, fac obişnuitul apel şi ne îndreptăm spre malul Nilului, unde pe un vapor transformat în restaurant servim masa de prânz. Eu aleg legume: fasole, mazăre, shurbat ads – supă de linte galbenă, tahina – piure din seminţe de susan cu usturoi, bedingan – vinete umplute, kefta – chiftea cu garnitură de orez şi boikly – legume murate foarte picante şi o pâine plată, ca o lipie – pita. După mâncarea picantă merge o bere, după care închei festinul cu bucăţi mari de pepene roşu şi gaben. În acest timp privim Nilul şi circulaţia destul de intensă cu vaporaşe, bărci cu motor ori feluci. Şi aşa intrăm în programul de după-amiază, urmând să vizităm citadela, bazarul şi să luăm cina la Hard Rock Cafe.

Pentru programul de după-amiază străbatem o bună parte din acest Cairo supraaglomerat (în unele zone peste 50.000 locuitori/ km pătrat) în drum spre zona islamică a oraşului, inclusă în patrimoniul universal UNESCO, pentru a vizita, ca orice turist care ajunge aici, Citadela.

Aşezată pe un platou stâncos, dominând oraşul, citadela (fortăreaţă ridicată de celebrul general Saladin în 1176, care a construit-o pentru a proteja oraşul împotriva cruciaţilor) a fost timp de aproape 700 de ani, până în 1874, sediul puterii şi reşedinţa conducătorilor egipteni. Acest oraş în miniatură, cu străzi înguste, în pantă, pietruite, adăposteşte şi astăzi, printre altele, Muzeul Militar Naţional, Muzeul Poliţiei, Moscheea Al Nasir (1335) şi cea care ne interesează cel mai mult, Moscheea de Alabastru (moscheea lui Muhammad Ali, cel care a condus Egiptul timp de 43 de ani, până în 1952).

Construcţia ei a început în 1830 şi a fost inagurată în 1857, iar numele său provine de la alabastrul cu care sunt placaţi pereţii. Intrăm în splendida curte interioară (52/ 54 metri), pavată cu marmură şi înconjurată de patru coridoare cu coloane din marmură. În mijloc se află „Fântâna Ablaţiunii”, unde musulmanii se spală înainte de rugăciune sau înainte de intrarea în moschee. În partea de vest sunt două minarete de 84 m, ca două creioane ascuţite, iar în latura de est a curţii se află un mare orologiu ce nu a funcţionat niciodată, un dar al regelui francez Louis Phillippe făcut  Egiptului în 1845, ca răspuns al cadoului făcut Franţei de Muhammad Ali, un obelisc aflat la intrarea în Templul de la Karnak din Luxor, care poate fi văzut şi astăzi la Paris, în Place de la Concorde.

Interiorul moscheei, „desenat” de un arhitect turc, este asemănător cu cel al Catedralei Sf. Sofia din Istanbul, având o lungime de 41 m. Domul central, cu o înălţime de 52 m, se sprijină pe patru stâlpi dreptunghiulari. Minbarul (amvonul) şi dekka (tribuna) sunt făcute din marmură albă, iar mihrabul (nişă orientată spre Mecca) din alabastru, având decoraţiuni din aur. Lămpile circulare din cristal întregesc aspectul interior. Undeva în dreapta, lângă intrare, vedem şi mormântul din marmură albă cu inscripţii aurite al lui Muhammad Ali.

De la înălţimea citadelei, mai aruncăm o privire către cartierul islamic, după care mergem mai departe spre un loc mai puţin cunoscut de turişti, poate unic în lume…

Deşi numele te poate speria, acest loc este mai paşnic decât ţi-ai putea imagina, find situat la marginea metropolei, acolo unde din cele mai vechi timpuri, familiile bogate şi-au construit cavouri pentru a-şi îngropa morţii. Lipsa acută de locuinţe şi sărăcia i-au determinat pe sute de mii de oameni să le transforme în locuinţe, luând astfel naştere un adevărat orăşel, locuit de generaţii întregi (să nu uităm că familiile egiptene sunt extrem de numeroase). Străbatem „uliţele” aşezării şi ne minunăm de ingeniozitatea cu care aceşti oameni au transformat mormintele în locuinţe, asigurându-şi un minim necesar traiului zilnic. Părăsim zona cu o strângere de inimă şi trecem în drumul nostru pe lângă un alt cartier de locuinţe, ale cărui clădiri oglindesc sărăcia celor ce îşi duc traiul aici.

O călătorie în orient nu poate să nu includă şi o vizită într-un bazar. Aşa că iată-ne în Khan Al Khalili, un vechi bazar din secolul al XIV-lea. Atmosferă este una obişnuită: străzi înguste, prăvălii una în alta, negustori ce trag de tine, oameni purtând pe cap baloţi mari cu marfă, tineri ce duc cu măiestrie prin toată această aglomeraţie tăvi cu ceaiuri în mici pahare de sticlă, cafenele unde se bea ceai ori cafea şi unde se stă la taclale până seara târziu, peste toate domnind aromele mirodeniilor şi a mărfurilor de toate felurile.

Este ştiut faptul că dacă aici nu găseşti ceva, înseamnă că acel ceva nu există. Preţurile nu sunt prea mari, dar trebuie să te tocmeşti la sânge pentru a nu fi păcălit. Picioarele simt mai bine decât noi cum a trecut timpul, aşa că ieşim printr-o poartă medievală şi ne îndreptăm spre autocarul ce ne va duce înapoi în centrul oraşului.

Este timpul să facem o vizită în zona comercială modernă. Din Piaţa Tahrir, prin artera principală Talaat Harb, ajungem într-o altă piaţă dominată de statuia celui care a dat numele acestei străzi, Talaat Harb, mare bacher şi susţinător al cauzei naţionaliste. De aici străzile se ramifică şi în mod asemănător multor oraşe din orient, fiecare stradă are specificul ei, fiind renumită pentru marfa comercializată, astfel că există străzi întregi unde găsim doar încălţăminte, pe altele îmbrăcăminte, pe unele putem cumpăra covoare ori pături, bijuterii sau parfumuri. Desigur, există şi mari magazine sau mall-uri unde le găseşti pe toate la un loc.

S-a lăsat înserarea şi cartierul este luminat feeric, fiecare magazin, mare sau mic, contribuind prin luminile sale, uneori în exces, la strălucirea străzilor. Dacă ziua cu greu poţi întâlni o femeie la cumpărături, la orele de seară şi în special după ora 20.00, majoritatea cumpărătorilor e reprezentată de acestea. Îmbrăcate în „galabaya” (rochie nagră, lungă până în pământ), cu feţele mai mult sau mai puţin acoperite (tinerele deloc), merg la cumpărături în grupuri mari. Să nu uităm că o familie egipteană pot fi formată din patru neveste, la care se adaugă mamele şi fetele lor şi doar unu sau doi bărbaţi. Elegante şi parfumate, formează prin negrul veşmintelor un contrast izbitor cu albul strălucitor al lămpilor de neon din magazine. Sacoşele încărcate stau mărturie că nu au ieşit degeaba la cumpărături. Terasele cafenelelor şi ale ceainăriilor sunt pline, în general, de oameni mai în vârstă, care îşi savurează ceaiul ori cafeaua, narghileaua sau o sheesha (pipă cu apă), pierzându-se în discuţii nesfâşite până noaptea târziu. Forfota străzii îţi oferă un spectacol fascinant dacă ai timp să te opreşti la o măsuţă, pentru un ceai de mere ori de mentă.

Noi ne întoarcem la autocar şi în întunericul nopţii ne îndreptăm spre monumentul lui Anwar Sadat ridicat în piaţa în care se află tribuna unde acesta a fost asasinat în 1981 de ofiţeri din garda sa personală, ca o răzbunare pentru faptul că acesta a semnat tratatul de pace cu Israelul în martie 1979 la Camp David – SUA, punând capăt unui lung şir de războaie egipteano-israeliene în care Egiptul pierduse enorme resurse materiale.

Sadat devenise şeful statului, urmându-i la conducere lui Gamal Abdel Nasser. Monumentul din marmură neagră pare şi mai negru în noapte. Flacăra veşnică din faţa sa aruncă o lumină slabă pe pavelele negre. Monumentul este străjuit de militari în uniformă de gală. În liniştea copleşitoare a pieţei, păstrăm un moment de reculegere în memoria marelui om de stat, ale cărui fapte au fost răsplătite în timpul vieţii cu premiul Nobel pentru Pace (1978), alături de premierul israelian Menachem Begin, fapte pentru care a plătit cu viaţa.

În inima oraşului, înconjurat de clădiri şi hoteluri, unele mai frumoase ca altele, pe malul Nilului, se află celebrul „Hard Rock Cafe”, care are un lanţ de localuri în toate marile oraşe ale lumii, club unde vom lua cina înainte de a ajunge la hotel. Este şi pentru mine o premieră, pentru că, deşi am trecut pe lângă zeci de astfel de cluburi în drumurile mele, nu am intrat niciodată.

Aceste localuri au un specific aparte, fiind decorate cu instrumente muzicale, obiecte personale, fotografii ori alte lucruri care au aparţinut unor mari interpreţi de muzică rock. Localul este aşezat splendid, cu vedere spre Nil, în care se oglindesc luminile zecilor de vaporaşe-restaurant ancorate la mal. Localul este împărţit în două: o parte pentru muzică şi dans, iar puţin mai în spate, sala de mese, cu bănci lungi şi mese din lemn, pereţi din cărămidă şi o linie cu autoservire. Atârnând din tavan, bine ancorat, şasiul unei maşini vechi din anii ’50, aşa cum numai în Cuba mai poţi vedea astăzi. Undeva la etaj se află un mic muzeu cu obiecte ce au aparţinut cândva unor mari nume din industria muzicii.

După o zi lungă şi după prânzul bazat mai mult pe legume, ne bucurăm să vedem în farfurii şi ceva cărniţă, pe care o servim de pe funduri din lemn. Acum suntem gata să urmărim programul artistic de pe scena amplasată în partea din faţă a localului. Soliştii care se perindă prin faţa noastră cântând ne invită la dans, dar suntem prea obosiţi şi încărcaţi de toate cele văzute, aşa că în jurul orei 23.00, într-o pauză a programului, ne ridicăm şi ne îndreptăm spre hotelul nostru de 5 stele, străbătând largul bulevard ce duce spre piramide, cu gândul la ziua de mâine, când ne vom întâlni cu una din cele şapte minuni ale lumii.